RO
EN

Părintele Roman Braga,
ultimul supraviețuitor
al Rugului Aprins



Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
În Statele Unite, lângă Detroit, în mănăstirea românească Adormirea Maicii Domnului, se nevoiește părintele Roman Braga, ultimul supraviețuitor al mișcării duhovnicești a Rugului Aprins de la mănăstirea Antim din București, din anii 1945–1948.

Întâlnirea cu părintele Roman Braga este o adevărată binecuvântare, nu numai datorită impunătoarei sale staturi duhovnicești și culturale, ci și datorită șansei de a cunoaște pe unul dintre acei uriași ai Duhului ce au știut să transfigureze marea suferință din timpul detenției comuniste. Dialogul cu sfinția sa reprezintă șansa unei regăsiri rodnice și grație temeinicei pregătiri culturale pe care părintele și-a împropiat-o încă din interbelicul românesc. De altfel, părintele susține cu tărie că numai reluarea legăturii cu tradiția culturală autohtonă dintre cele două Războaie Mondiale va duce în mod firesc la formarea unei adevărate culturi românești. Sfinția sa vorbește despre necesitatea păstrării specificului spiritualității românești, dacă nu vrem să devenim cetățeni ai nimănui. Părintele arhimandrit crede, de asemenea, că această criză morală, politică și de orice nuanță, în care este acum România, este cauzată în mare parte și de faptul că nu s-a reluat, în profunzime, legătura cu ceea ce au realizat înaintașii noștri în perioada interbelică.

Părintele Roman Braga se află în America de peste 40 de ani și prezența sa acolo, alături de maicile mănăstirii, a avut o însemnătate deosebită pentru mai mulți americani și canadieni care s-au convertit la dreapta credință ori au devenit mai conștienți de propria identitate ortodoxă. Iată ce mărturisește unul dintre ei: „Este o mare cinste pentru națiunea română, de unde au venit primele călugărițe și părintele Roman, pentru că ea ne-a conferit nouă, creștinilor ortodocși din America de Nord, un dar deosebit”.

Părintele Roman Braga a fost practic expulzat din România în timpul regimului comunist, dar Dumnezeu a avut cu sfinția sa un anumit plan în ceea ce privește misiunea ortodoxă în Statele Unite. Cartea părintelui, „Explorând universul interior”, a fost publicată în limba engleză în mai multe ediții și este foarte căutată de convertiții americani. Sfinția sa a transpus în engleză, cu har și profesionalism, mai multe din cântările psaltice românești. În acest fel slujbele în engleză ale mănăstirii aduc ceva din atmosfera așezămintelor monahale moldovenești și atrag ca un magnet pe căutătorii Adevărului. (Neo)Protestantismul american este zguduit astăzi de o criză puternică, fapt care deschide, într-un mod poate neașteptat, porțile Ortodoxiei pe continentul american. Convertirile la Ortodoxie sunt tot mai multe și tot mai spectaculoase. Mergând la mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Rives Junction, realizezi dintr-odată că Ortodoxia românească poate transmite ceva profund întregii lumi, atunci când este mărturisită cu dreaptă socoteală, cu iubire și fără emfază.

Părintele Roman Braga cunoaște bine problemele tinerilor, după cum se va vedea din cuvintele care urmează. La mănăstire vin în mod regulat studenți de la universitățile din jur, cu toate că unii dintre ei nu sunt ortodocși. Ei vin și pentru a vorbi cu părintele care, din păcate, la cei 91 de ani, nu-i mai poate primi tot timpul. Părintele Roman Braga nu este numai un erudit foarte fin, ci și un om al echilibrului și al dragostei. Sfinția sa le spune tinerilor că superficialitatea intelectuală poate deveni un văl care ne împiedică să-L găsim pe Dumnezeu. În același timp părintele ne învață că noi existăm, doar atâta timp cât îi ajutăm pe alții. Numai această dăruire către ceilalți dă un sens vieții noastre. Pentru noi, cei din țară, părintele arhimandrit ne transmite că este foarte mare nevoie să existe în România o ortodoxie matură, demnă, independentă de factorul politic, o credință ortodoxă capabilă să răspundă adecvat provocărilor globalizării.

Statornicia și seriozitatea în rugăciune au făcut din mănăstirea Adormirea Maicii Domnului de lângă Detroit o minune vie, o oază de har și de încredere în puterea credinței. În acest loc binecuvântat, părintele Roman Braga depune o mărturie credibilă despre ce înseamnă spiritualitatea ortodoxă și românească.

Protos. Teofan P.



Tinerii sunt buni
Tinerii sunt aceiași în America și în România. Diferențele dintre generațiile de tineri sunt diferențe de cultură. Unii au trăit într-o cultură și alții în alt mod de cultură. Sunt împotriva celor care spun: „Ce bine era odată și acum uite cum este!”

În general, tinerii sunt aceiași, sunt buni. Adulții sunt răi, noi suntem răi. Nu tinerii au inventat, în răstimpul de până la douăzeci de ani, drogurile. Noi le-am inventat. Nu copiii sunt răi, nu tinerii sunt răi. Nu săracul student care conduce mașina este cel care a pavoazat orașele cu femei goale și cu toată literatura pornografică. Pe aceasta nu o scriu tinerii, căci ei sunt imaturi. Ei se înfruptă din ea. Noi trebuie să ne căim înaintea lui Dumnezeu și să plângem pentru copiii aceștia.

Tinerii care cresc ne văd pe noi și fac ceea ce facem noi. Pentru că educația nu se învață din cărți. Poți să publici oricâte cărți și manuale de educație. Tânărul le citește, le pune de-o parte și cu atâta rămâne, cu niște noțiuni. Dar educația se face prin exemplu. Nu-i dai copilului lecții cu degetul: „Trebuie să faci asta, asta și asta!” El nu înțelege. El face ce fac mama și tata. Eu, dacă am învățat ceva, am învățat pentru că mama m-a luat de mână și m-a dus la icoana Maicii Domnului și mi-a spus că acesta, Pruncul, este Iisus Hristos și aceasta-i Măicuța Domnului și „El e Domnul nostru”. Și cu atâta am rămas. Cei câțiva psalmi pe care-i știu pe de rost, îi știu de la mama, pentru că ea știa Psaltirea aproape pe de rost. Pe mine nu m-au învățat didactic, eu am făcut ce au făcut părinții. Eram opt copii. Seara nu ne culcam fără rugăciune; îngenuncheam toți: tata, mama și copiii. Și ne-au învățat să ne luăm iertare unul de la altul, sărutam mâna tatei și a mamei și ne duceam să ne culcăm. Nu era nimic teoretic. Ne luau de mână și ne puneau în genunchi. Sigur, cei mai mici nu erau atenți la rugăciune, dar mai târziu lor li se întipărește în minte că rugăciunea este o chestiune de viață și de moarte pentru că mama și tata se rugau. Sau mai târziu spun: „mama n-ar face asta”, „tata n-ar face asta”.

Exemplul părinților este mare lucru, și ei nu știu asta.

Implicarea în societate
Trebuie să existe o reacție împotriva a tot ceea ce este rău în societate. Și mai ales la români, care sunt înclinați să imite tot ceea ce aici, în America, se aruncă deja la gunoi. De exemplu, este o mișcare foarte puternică împotriva avorturilor în America. Eu am fost patru ani la rând cu icoana Maicii Domnului la Casa Albă. Pe 22 ianuarie se adună la Washington milioane de oameni. Și este interesant că sunt evrei foarte mulți, ortodocși, catolici nici nu mai vorbim; merg toate seminariile ortodoxe de aici, se duc și episcopi ortodocși. Mergeam opt kilometri până la Curtea Supremă, unde acum 30 de ani s-a hotărât liberalizarea avorturilor, și acolo ne rugam pentru copiii care au fost avortați. Toți cei de pe lături, huiduindu-ne, aruncau cu orice. Dar nu ne uitam la asta, ne duceam.

Un alt exemplu: tinerii noștri – pentru că avem o organizație puternică de tineret în episcopia noastră – au cumpărat cărțile de slujbă și alte lucruri pentru biserică din banii lor. Se duc și spală mașinile. Sau vând ciocolată pe stradă de la ușă la ușă pentru asociațiile care luptă împotriva cancerului. Fetița părintelui Dumitru Ichim de la Kitchener, din Ontario, a străbătut toată Canada pe patinele cu rotile pentru asociația împotriva cancerului. Este medic acum, dar era de 16 ani când a făcut treaba aceasta. Știți câți bani a adunat? Căci cine, când o vede, nu se-ndură să-i dea?

Vorbește cu Hristos!
Eu tuturor tinerilor le spun: „Vorbește cu Hristos!” Ce să vorbești? Despre toate: că la facultate ai un profesor așa și așa, că ți-e foame… Dacă vorbești cu Iisus Hristos, diavolul nu găsește o portiță deschisă în mintea ta ca să-ți aducă ce ai văzut pe stradă. Pentru că mereu spui: „Doamne, uite că sunt obosit, trebuie să mă culc puțin. Am să încerc să citesc puțin și mă culc.” Dialogul acesta permanent cu Dumnezeu este soluția. O să spuneți: „Dar ce, aceasta‑i rugăciune? Ca să fie rugăciune trebuie să citești psalmul cutare!” Este o rugăciune! Pentru că ce este rugăciunea, în fond? Este comunicare cu Dumnezeu. Ce sunt psalmii, decât un dialog cu Dumnezeu? În felul acesta noi devenim o rugăciune, o rugăciune „ambulantă”, care nu întotdeauna se face prin cuvinte, ci prin faptul că trăiești în prezența lui Iisus Hristos, căci El este întotdeauna cu noi. Nu poți să faci abstracție de prezența Lui în viața noastră.

De exemplu, ești în mașină, conduci mașina și spui: „Știu că ești pe locul din față aici cu mine, spune-mi ceva!” Și Mântuitorul îți răspunde. Cum? Îți dă sugestii cum să-ți rezolvi problemele. Dumnezeu întotdeauna răspunde la rugăciuni: „Da” sau „Nu”. Sunt rugăciuni și cereri pe care Dumnezeu nu ni le satisface pentru că noi vrem să trăim confortabil, numai confortabil, să nu suferim deloc. Dar nu este mântuire fără cruce. El nu ne dă o cruce grea; crucea noastră personală este necesară, pentru că omul care n-a suferit este foarte superficial. Nu înțelegi lucrurile când hălăduiești, când o duci bine.

Dialogul cu Dumnezeu te face să ai mintea disciplinată și curată, face să nu mai vină prostiile acelea care se leagă într-o structură și te duc la păcat, la păcate intime. Pentru că omul este lăcașul Duhului Sfânt, este biserică sfințită, și biserica asta nu poate fi pictată cu imaginile murdare care îți vin în minte, ci trebuie pictată cu icoane.

Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”,
Rives Junction, octombrie 2012



Sus