RO
EN

Cu demnitate
să mergem pe
drumul nostru

Interviu cu Prof. Univ. Dr. Grigore Tinică, Medic primar Chirurgie cardiovasculară, Managerul Institutului de Boli Cardiovasculare „Prof. Dr. George I.M. Georgescu” din Iași

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
Adesea preotul este numit doctor de suflete. Este oare și doctorul un preot al trupului? În Sfânta Scriptură se spune că „este vreme când și în mâinile lui este miros de bună mireasmă” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 38, 1). Când reușește un doctor să plinească acest cuvânt și să fie, astfel, un doctor al omului, suflet și trup? Atunci când este conștient că darul de a tămădui îl are de la Părintele Ceresc și îi este dat pentru a-i sluji pe semenii săi.
Primele spitale au apărut în Antichitatea Târzie și au fost legate de marile mănăstiri. Sfântul Vasile cel Mare le-a adus în oraș. La români, primele spitale au avut în centru o biserică, au avut ctitori asemenea unei biserici și sfânt ocrotitor. Cei doi doctori care au avut bunăvoința să răspundă la câteva întrebări despre legătura dintre Biserică și spital au făcut-o din postura firească a omului: suntem suflet și trup, iar atunci când tratăm sau suntem tratați, ne implicăm cu ambele.


Stimate domnule Profesor, în primul rând vă mulțumim pentru că ați găsit puțin timp și ați primit să ne răspundeți la câteva întrebări. Începem cu o întrebare generală: Care este misiunea medicului?
De multe ori am spus că Dumnezeu i-a făcut pe oameni perfecți la început și i-a lăsat pe pământ să trăiască și să se bucure. Numai că oamenii au început să greșească, au început să se streseze unii pe alții, au început să se alimenteze neadecvat, să facă lucruri urâte, au început să facă diferite agresiuni asupra organismului lor și în situația aceasta au apărut bolile și oamenii au început să se îmbolnăvească. Și Dumnezeu, fiind bun, i-a dat pe medici ca să-i vindece. Nu credem noi că suntem trimișii lui Dumnezeu, dar suntem făcuți de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe oameni atunci când au nevoie. Cred că aceasta ar fi misiunea cea mai importantă pe care o au medicii.
Apoi, în etapa aceasta, când în țara noastră poporul este divizat, este rătăcit, este învrăjbit, noi, ca și medici, ar trebui să ținem un echilibru. Am observat, însă, că în mass-media medicii sunt foarte mult blamați și mă întristează acest lucru, pentru că în viața mea nu am prea întâlnit multe profesii unde oamenii să fie atât de dedicați cum sunt medicii. Să vă dau un exemplu: aproximativ un sfert de milion de oameni se tratează anual în clinicile sau în secțiile de cardiologie din toată România. Aproximativ 15.000 suferă intervenții chirurgicale, atât pe inimă, cât și pe vasele sangvine. Majoritatea acestor oameni sunt externați în stare foarte bună. Dar e suficient ca unul să aibă o problemă și se merge la televiziune, în mass-media, peste tot, și se dă acest exemplu, care se poate întâmpla pentru că așa este boala; câteodată și boala ne învinge. Aceste cazuri sunt în minoritate, dar în mass-media sunt prezentate ca și cum ar fi o regulă. Nu aceasta este regula; regula este alta: doctorii îi ajută pe oameni.

Ce bucurii, împliniri, ați avut ca medic?
Să știți că în fiecare zi ne bucurăm. În fiecare zi, atunci când vezi că poți să îl ajuți pe omul care vine cu o suferință, chiar dacă ești extenuat în urma intervențiilor chirurgicale – și operațiile pe care le facem noi sunt foarte lungi, foarte obositoare –, dar când vezi că l-ai putut ajuta pe om, când vezi că lucrurile merg bine, te bucuri. Am avut situații când chiar și după 72 de ore de operație mă simțeam extraordinar, simțeam că zbor. Nici oboseala nu o simți în aceste situații. Este mult mai greu când ai un eșec, când lucrurile nu merg așa cum ar trebui să meargă, când situațiile sunt deasupra posibilităților umane, sunt deasupra posibilităților meseriei noastre, a chirurgiei cardiovasculare, și în această situație avem un eșec. Chiar dacă nu am depus o muncă foarte mare sau de foarte multă durată, totuși, oboseala este extremă și dispoziția este la pământ. Nu avem niciun pic de entuziasm în astfel de situații, suferim foarte mult; și eu, care am o experiență destul de lungă în această meserie, dar și colegii mei mai tineri ne simțim la fel. Suntem și noi oameni. Poate în sufletul nostru plângem când nu putem să ținem piept situațiilor; dar de multe ori, de cele mai multe ori, avem bucurie în suflet când pacienții noștri se fac bine.

Cum vedeți relația între credință și știința medicală?
Eu cred în această relație, pentru că am observat, în experiența mea de foarte multe operații pe care le-am văzut, că oamenii care au credință suportă mai ușor intervențiile chirurgicale grele, grele de tot. Noi operăm pacienți cu patologii extrem de complexe și cei care au credință suportă și trec mai bine prin perioada postoperatorie.

Ce părere aveți legat de prezența Bisericii în spitale? Ne gândim aici la icoane, la capele.
Cel puțin în lumea medicală această prezență nu este contestată. Eu cunosc persoanele din jurul meu, toate cadrele medicale, nu m-am întâlnit până acum cu nimeni care să conteste acest lucru. Vedeți că și la mine în cabinet avem diferite icoane. Avem și un loc de rugăciune în spital. Pacienții se duc și se roagă acolo, și noi doctorii trecem dimineața pe acolo, sau când avem o situație mai dificilă, și ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute să ne facem meseria bine și să îl ajutăm pe suferindul care este pe masa de operație sau în sala de reanimare, la terapie intensivă sau pe patul spitalului. Vreau să vă spun că am fost în diferite țări ale lumii, în foarte multe țări, și în multe spitale am văzut capele, biserici, locuri de rugăciune.

Așadar, prezența preotului în spital nu este neavenită.
Este benefică. Noi avem în spitalul nostru un preot care se ocupă atât de Institutul de Boli Cardiovasculare, cât și de Spitalul Parhon. Eu cred că un preot bun, alături de medic, îi poate ajuta pe oameni. Există pe lumea aceasta și oameni necredincioși, care nu apelează la preot, dar majoritatea sunt oameni credincioși și, când au nevoie de un preot, trebuie să îl aibă alături.

Ați pomenit puțin de rugăciune. Din experiența Dumneavoastră, ajută rugăciunea vindecarea medicală?
Eu, în sinea mea, mă rog de foarte multe ori, și mai ales când sunt cazuri extrem de complicate. Nu că aș spune o rugăciune învățată pe dinafară, dintr-o carte, citită, ci, cu ale mele cuvinte, mă rog lui Dumnezeu să mă ajute, să îmi țină mintea clară și să iau deciziile corecte pentru a trata un pacient. Și mai mulți colegi de-ai mei fac același lucru. Pacienții care cred și care sunt în rugăciune suportă mai ușor suferința, pentru că în spital omul nu vine de bucurie, nu vine pentru că este foarte bine, ci vine pentru că are o suferință. Sunt oameni de la țară care poate nu au ieșit niciodată din sat timp de 50-60-70 de ani și când li s-a întâmplat un necaz au ajuns la noi în această situație. Să știți că am găsit foarte mulți oameni credincioși, atât de la țară, cât și de la orașe. Când îi spui omului că mâine, poimâine sau săptămâna asta trebuie să îi facem o operație, să îi oprim inima, el este șocat pentru moment. Eu mai spun: „Vorbiți cu un psiholog sau cu un preot, cu rudele; mai discutați.” Și pacientul vine peste o zi sau două și spune: „Am vorbit cu preotul paroh al nostru, am vorbit cu rudele și am acum încrederea că voi trece peste această situație și vreau să vin să fac intervenția chirurgicală, chiar dacă este gravă, chiar dacă este grea, chiar dacă este complicată.” Acești oameni trec mai ușor. Văd unele rude cum stau și așteaptă pacientul să iasă din sala de operație – operațiile la noi durează de dimineața până pe la 3-4 după-amiaza; unele sunt mai scurte, dar sunt și operații care durează cel puțin 4 ore. Când îi văd pe oamenii aceștia cum stau pe aici pe holuri și suferă foarte mult îi trimit: „Mergeți la catedrală și vă rugați la Sfânta Parascheva să fie bine cu fiul dumneavoastră, fiica, mama, tatăl, sora, fratele, cine este acolo”. Nu știu pe unul care să nu se fi dus și mulți mi-au mărturisit că „Vedeți, după ce am fost și ne-am rugat, parcă ne-am mai liniștit, am trecut mai ușor peste această situație”.

În media se vehiculează foarte mult ideea unui exod masiv al medicilor din România. Cât este de real?
Este real. Exodul medicilor, al cadrelor medicale este extrem de mare. Este mult mai ușor să lucrezi în Occident. Eu, aici, trebuie să am grijă și de curentul electric, și de medicamente, și dacă avem tot ce ne trebuie pentru a putea începe o procedură complexă. În Occident, un chirurg are totul pus la dispoziție, există personal care se ocupă de aceste lucruri, nu are probleme de finanțare sub nicio formă în Statele Unite ale Americii, în Germania sau chiar în Franța. Iar odată cu exodul medicilor avem și exodul pacienților. Plecarea unui medic nu înseamnă că am pierdut un profesionist, că am pierdut un cetățean al țării, ci înseamnă că am pierdut o întreagă industrie.
Dacă elitele din țara aceasta sunt vânate de tot felul de personaje care vor să arate cât de importante sunt ele, aceste elite, încet-încet, nu mai produc nimic, nici intelectual, nici material, nici economic. Se închid în carapacea lor și nu mai sunt elite. Războiul cu elitele s-a întâmplat și în perioada când România a trecut de la un sistem la altul, când a trecut la sistemul socialist. Atunci a fost un moment dur pentru preoți, medici, profesori, ingineri, oamenii gospodari de prin sate care au fost duși pe la pușcărie, au fost schingiuiți, au fost duși la săpat în Bărăgan și la tot felul de lucruri. Noii conducători au încercat să creeze niște elite ale lor din oameni care nu erau elite sub nicio formă. Cu timpul, încet încet, a început să se aleagă grâul de neghină. Acum, când am schimbat sistemul, se încearcă la fel. Noi, chiar dacă suntem în Uniunea Europeană, toți într-o mare familie și teoretic suntem prieteni, fiecare popor are interesul lui. Țările mai mari și cele mai vechi nu au niciun interes ca noi să fim puternici, să avem elite, să le opunem rezistență când ei vor să vină în țara noastră și să facă lucruri necurate. Atunci au creat sistemul pentru a distruge elitele, în primul rând cele economice, intelectuale, oameni de vârf din diferite profesii, ca atunci când ei vor veni – și vin – cu ideile lor, să nu fie nimeni care să spună: „Nu e chiar corect, nu e chiar bine ceea ce faceți voi”. Atunci lovesc în toate elitele, inclusiv în Biserica Ortodoxă, pentru că unii cred că Biserica Ortodoxă nu este mai bună decât altă biserică, cu toate că atâția ani, aproape 2000, poporul acesta a fost călăuzit de Biserica noastră și lucrurile au mers bine.
Avem valorile noastre, avem lucruri extraordinare pe care ar trebui oarecum să le impunem altora. Dar, din păcate, avem și vorba aceasta: „Capul plecat sabia nu-l taie”. Eu am spus, ca o prelungire la acest proverb: „Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!” Nu trebuie să fim chiar foarte aplecați către unii care ne vor „binele”. Trebuie să alegem acest bine și, dacă ne este bine, să îl acceptăm. Dacă nu este bine, să încercăm să le explicăm, chiar dacă sunt mai mari, chiar dacă sunt mai puternici, că valorile noastre sunt milenare și sunt bune. Să îi invităm și pe ei să se împărtășească din cultura noastră și din valorile noastre spirituale și culturale. Eu am văzut oameni la țară, credincioși, care au o ținută și o verticalitate de invidiat. Nu au carte mulți dintre ei, nu sunt academicieni, dar sunt niște oameni de o înaltă ținută morală. Și am văzut și alții care au venit de pe aiurea și ne-au arătat cum e cu drogurile, cum e cu pornografia, cu pedofilia, cu homosexualitatea. În țara noastră nu era așa ceva. Acestea au apărut ulterior. Nu tot ce ne aduc unii este bine și nu tot este rău; trebuie să reușim să discernem și cu demnitate să mergem pe drumul nostru.

În încheiere, aveți un gând pentru tineri, ceva ce ați învățat din profesia Dumneavoastră ori de la viață, care i-ar putea ajuta și pe ei?
Tinerii ar trebui să înțeleagă că viitorul le aparține, viitorul este al lor. Ei acum își construiesc viitorul lor și trebuie să muncească. Noi avem tineri extrem de inteligenți. Îndemnul meu acesta este: să învețe! Cei care au învățat, și au învățat nu numai din cărți, ci și de la viață, au reușit. Cei care au zis din start că asta știu și că nu o mai fac pentru că o știu, că nu este pentru ei, că ei sunt mai speciali, de obicei nu au reușit. De obicei se plafonează și încep să devină frustrați pentru că nu au reușit, pentru că nu au făcut, pentru că nu au fost lăsați, pentru că trăiesc în România și asta le ocupă tot timpul și nu mai știu ce. Nu! Ar trebui să mergem la școală, și nu numai să mergem, ci să și învățăm și să perseverăm. Poate, la un moment dat, ceva nu ne convine la școală; atunci să insistăm să facem noi studii aprofundate și să ne întoarcem de unde am plecat și să punem școala la punct așa cum o gândim noi: mai bine, cu mai puțină superficialitate, cu mai multă profunzime. Națiunea noastră are nevoie de profunzime.
Educația a avut mult de suferit în ultimii ani. Noi încercăm să luăm din Occident, sau ni se dau niște frânturi din viața occidentalilor și am luat de la ei, cu părere de rău, foarte multe lucruri proaste, inclusiv în învățământ. Eu am văzut disciplina în Statele Unite ale Americii – este extrem de severă. Și la locul de muncă, și în școli este la fel. Dar noi luăm de acolo numai ceea ce se dă la televizor, în filme. Ce avem noi, românii, bun, inclusiv în educație, ar trebui să păstrăm, iar tinerii trebuie să înțeleagă un lucru: dacă vor munci, dacă vor fi studioși, dacă vor avea un scop în viață și vor merge spre el, vor reuși.

A consemnat monah Anania V.



Sus