RO
EN

Să stăm fermi în credințele noastre

Interviu cu Ștefan S. Gorovei, Profesor Universitar la Facultatea de Istorie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași

 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
Din experiența propriei formări și a întâlnirii cu diferite generații, care considerați că sunt condițiile și principiile unei formări potrivite pentru un tânăr?
Nu cred că există o rețetă, cu „ingrediente” anume. Ce înseamnă „formare potrivită”?! Pentru fiecare om, în funcție de moștenirea cu care vine pe lume (foarte importantă și de care nu se ține seama în măsura cuvenită), pot fi găsite condiții și principii. Fiecăruia i-a rânduit Dumnezeu drumul său și partea sa de bine și de greu. Poate vă gândiți la împlinirea omului, ceea ce înseamnă aflarea vocației sale și a acelui drum pe care, urmându-l, poate să dea cele mai bune roade. Atunci, iarăși, poate fi vorba de condiții și principii. Cred că rolul principal îl are, trebuie să-l aibă, familia, familia aceea compusă din mamă și tată, bunici, unchi și mătuși, frați și surori, un „clan” întreg. Primele învățături pe care ar trebui să le primească cineva în familie ar trebui să fie acelea despre muncă. Ce înseamnă a munci pentru un copil, pentru un elev, pentru un student? Prețuirea și respectarea muncii celorlalți, a celor dinainte și a celor de alături trebuie învățată, trebuie chiar impusă. Altminteri, vom dărâma mereu ceea ce au construit părinții și bunicii noștri, ori chiar colegii noștri de generație care ne-au precedat în vreo funcție de răspundere. A respecta conduce, imediat, la a păstra. Și, firește, la a continua. De multe ori, a continua este mai important (poate și mai greu) decât a trage o brazdă nouă. Se pare că generațiile tinere nu se gândesc la asta și preferă (ori sunt îndemnate să prefere…) brazda nouă. Pentru mine, e important să știu că mă înscriu într-un șir lung de oameni a căror muncă pot s-o continui, ale căror gânduri și năzuințe pot să le duc mai departe. Desigur, uneori trebuie să-ți asumi și rolul de… cap de serie, să fii începătorul, deschizătorul unui drum. Și atunci trebuie s-o faci. Dar nu întotdeauna, și nici cu orice preț! Oricum, aceasta nu este o dilemă care să se prăbușească pe neașteptate în fața tinerilor, e mai degrabă o „întâmplare”, o răscruce pentru cei ajunși la maturitate. Iar maturitatea nu înseamnă neapărat o vârstă: văd astăzi, din păcate, foarte mulți oameni ajunși la 25 de ani, dar lipsiți de maturitate. Spun deseori studenților că în vechime au fost comandanți de oști, regi și împărați, profesori universitari la numai 25 de ani. Ei au fost foarte „potrivit” formați pentru împlinirea misiunii lor, a vocației lor. Ca să conchid (în nici un caz să concluzionez…), condițiile optime pentru formarea tânărului sunt acelea pe care trebuie să le asigure, în primul și în primul rând, familia. Din nefericire, vedem astăzi că familia abdică de la menirea sa în ceea ce privește educația copiilor. Are, apoi, rolul său (formativ, instructiv, educativ) și școala. Dar nu se poate cere sau lăsa școlii (de toate gradele) ceea ce constituie misiunea familiei – în primul rând, ceea ce se numește „cei șapte ani de-acasă”, care tocmai de aceea sunt „de-acasă”. În sfârșit, al treilea factor important este omul însuși. El singur trebuie să știe cine este, să gândească așezat și limpede, să discearnă între bine și rău și să adere la principiile cele bune, să prețuiască și să apere munca, munca aceea ordonată și riguroasă, care cu adevărat merită odihna și o pune în valoare. Oamenilor trebuie să li se spună necontenit asta.

Care sunt locul și legătura dintre viața spirituală și celelalte componente ale vieții în familie și în societate?
Am vorbit despre ceea ce un tânăr trebuie să primească în viața în familie. În fond, așezarea, gândirea limpede, discernământul sunt deprinse în familie. Dar vine și viața în societate și mulți pierd, în acest context nou, bunele deprinderi de acasă (câte le-au avut sau dacă le-au avut). Nu știu cum se petrece asta. Pentru mine, în orice loc m-a purtat viața mi-am făcut (refăcut) acasa mea, indicibilă și indefinibilă. Cum am fost în casa părinților mei, așa mi-am făcut cuib oriunde am ajuns. Și până în ziua de azi trăiesc tot așa. Acasă, la Fălticeni, când deschideam ochii, dimineața, privirea era îndreptată asupra unui iconostas așezat deasupra unei uși (e și astăzi tot acolo!). Mergeam cu părinții la biserică duminica dimineața (tatăl meu conducea corul de la biserica Adormirea Maicii Domnului, catedrala orașului), mergeam cu tata la denii, la Prohod și, firește, la Înviere. Mergeam și la Învierea a Doua, din prima zi de Paști, când se cânta majestuosul și emoționantul Concert de Paști al lui Gavriil Musicescu (îmi pare tare rău că astăzi a fost abandonat, nu l-am mai auzit din 1990, când s-a transmis la radio slujba de la Mitropolia din Iași). Mergeam la hramuri, după un obicei străvechi. Eu nu cred că trebuie să fie cineva „bisericos”, cum se spune, pentru a fi un om cu adevărat credincios, care să trăiască în spiritul înaltelor învățături creștine. Am crescut în tinda bisericii, am primit și păstrez aceste învățături. Meseria de istoric obligă (la fel ca și viața în societate) la contacte cu alte religii, cu alte credințe, cu alte opinii și opțiuni. Le respect pe toate, cercetez tot ceea ce poate fi interesant pentru munca mea. Eu le am pe ale mele, cu ele merg mai departe, nimic nu mă poate sminti sau tulbura.
Ceea ce numiți „viața spirituală” este, de fapt, în contextul discuției noastre, viața religioasă, trăirea religioasă – altminteri, în mod curent, sub aceeași etichetă așezăm și ceea ce trăim prin muzică, artă, literatură (în special poezie). Dar, la toate aceste capitole, ansamblul educativ actual (familie, școală, societate) este deficitar, grav deficitar. Locul muzicii l-a luat un torent de zgomote de maximă intensitate, poezia începe a fi o înșirare de cuvinte (nu rareori chiar „nepoetice”), despre care nici măcar nu se mai poate spune că „din coadă au să sune”, cum ar fi zis Eminescu. Și așa mai departe. Sunt tot mai puțini cei care gustă bucuriile muzicii, ale muzicii adevărate, curățitoare de suflete, în care să poți căuta și găsi ecourile propriului tău suflet. Sau poate chiar acesta este cazul zgomotelor de mulți decibeli, care fac muzica cea nouă?! Poate în asta își află unii ecourile sufletelor lor?! Adică asta se află și în sufletele lor…
Studenților le vorbesc despre necesitatea ca, alături de acumularea de cunoștințe, deprinderi, competențe, să-și rafineze sufletul – prin muzică și poezie mai ales – ca să poată înțelege sufletele oamenilor de altădată, ale celor care astăzi sunt istorie.

Vorbiți-ne despre motivul și bucuria cunoașterii istoriei din punct de vedere personal și social.
Nu vreau să amestec punctul de vedere personal cu acela… social. Numai cel dintâi poate să intereseze: societatea, ca abstracțiune, este și rămâne străină de „bucuria cunoașterii istoriei”. Și nu știu să vă vorbesc despre motiv! La un moment dat, m-am simțit atras în această direcție (după ce părinții mei mă voiau îndrumat spre o carieră muzicală, așa că am luat lecții de vioară, violoncel și pian, iar eu însumi îndrăgisem chimia). Bucuria a fost precedată de emoție – emoția cu care am descoperit lumea cavalerilor medievali, castelele (castelul de la Hunedoara, la care n-am ajuns nici până la această vârstă…), poveștile despre faptele de vitejie, Carol cel Mare și nepotul său Roland, Cidul, ierarhiile riguroase, lupta dintre sentiment și datorie (întotdeauna trebuie să învingă datoria) și așa mai departe. Apoi a fost emoția descoperirii arborelui genealogic: de la lumea abstractă, depărtată și oarecum străină a cavalerilor medievali, am ajuns la aceea foarte concretă și foarte apropiată a propriilor mei înaintași, care n-aveau cum să-mi fie străini. Încă din copilărie mergeam cu tata în cimitire, să aprindem lumânări la mormintele lor, ascultam povestiri despre cei îngropați ici și colo, despre case și cei care locuiseră în ele. Și așa am ajuns la genealogie, iar de la ea am trecut la istorie. Drumul mi se pare și azi a fi fost cel mai potrivit, cel ideal chiar, pentru că am pornit de la cunoașterea oamenilor spre cunoașterea faptelor și întâmplărilor. Am deprins această metodă și până astăzi procedez tot așa: înainte de a cerceta fapte și întâmplări, vreau să știu tot ce se poate ști despre oamenii care au participat la ele, despre familiile și înrudirile lor, despre relațiile dintre ei. Mi se pare firesc să procedez așa: nu este omul măsura tuturor lucrurilor, mai ales în istorie?! Nu este el rațiunea însăși de a fi a istoriei?! În tot ceea ce cercetez, pe oameni îi caut. Celelalte, restul, urmează aproape de la sine.
Bucuria e imensă atunci când te apropii de o explicație – când ai găsit-o, faptul e deja consumat și începi să trăiești emoțiile altor descoperiri. Nu pot să vă descriu această bucurie. Câteodată, mă potopește cu totul, simt furnicături pe șira spinării… Ca atunci când asculți o pagină din muzica lui Bach, a lui Schubert ori a lui Wagner. Aceste emoții, aceste bucurii îndeamnă la continuare sau, cum se spune astăzi, te motivează să mergi mai departe. Vedeți, deci, că sunt trăiri foarte personale, imposibil de transpus la nivelul societății întregi.

Ce ați învățat din istoria românilor? Puteți face o caracterizare a acestui popor?
Oricine are de învățat din istoria propriului popor, ca și din istoria oricărui popor. Ca să mă înțeleg mai bine pe mine însumi, ca să înțeleg contextul în care trăiesc, întâmplările vremii mele, trebuie să mă îndrept spre viața înaintașilor mei: acolo se pot identifica rădăcinile tuturor împrejurărilor de astăzi, bune sau rele. De aceea este important să cunoaștem mai întâi istoria propriului popor, nu ca să ne socotim buricul Pământului, pentru că asta duce la o imagine caricaturală, care cu adevărat ne face vulnerabili. Trebuie să cunoaștem și să înțelegem calitățile pe care le avem ca popor, dar și defectele. Și mai ales să nu ridicăm defectele la rangul de virtuți naționale. Pe de altă parte, știți cum se spune: să vezi și să înțelegi defectele calităților tale și calitățile defectelor tale…
Ne-ar trebui, ca popor, să fim mai critici cu noi înșine înainte de a fi cu alții, să căutăm mai mult la bârna din ochii noștri decât la paiul din ochii altora. Și, deopotrivă, să nu ne lăsăm înșelați nici într-o parte, nici în alta, altminteri ajungem să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor și nici copacii din cauza pădurii… Ar trebui să ne dezbărăm de țâfna cu care privim la lucrurile altora: mâncăruri ca ale noastre nu au alții (dar noi nu putem indica o mâncare națională!), vinuri ca ale noastre nu au alții și așa mai departe. Țâfna asta este expresia unui evident complex de inferioritate, care nu se justifică în nici un fel. Suntem un popor ca toate celelalte, avem mâncărurile și băuturile noastre, peisajele noastre frumoase, oamenii noștri de seamă – tot așa cum au și celelalte popoare. Ale mele îmi sunt mai scumpe, pentru că sunt ale mele, și de aceea nu le-aș schimba cu altele, dar asta nu înseamnă că pe acelea altele le disprețuiesc, le combat și tind să le evit. Din contra! Vreau să le cunosc și să mă bucur de cunoașterea lor. Vedeți, cam în acest sens cred că ar trebui făcută educația poporului întreg, dar știți că educația adultului este o întreprindere foarte complicată… Într-un cuvânt, mai mult spirit critic cu noi înșine și mai multă smerenie față de ceea ce au reușit să facă alții, în alte spații și în alte împrejurări, cu mai mult noroc, dar și cu mai multă muncă…
Noi, românii, deși suntem născuți ca popor european – deci creștin – foarte devreme, am ajuns foarte târziu pe scena istoriei europene. Așa au fost împrejurările în zona noastră și nu avem a ne rușina sau a ne simți inferiori. Complexele, fie de superioritate, fie de inferioritate, sunt foarte periculoase, atât pentru indivizi, cât și pentru popoare. Trebuie să fim foarte mândri de strămoșii noștri, pentru că au muncit mult și în condiții care deseori au fost îngrozitoare. Am fi vrut, poate, să fie altfel, dar este așa cum este și noi trebuie să valorificăm, cu inteligență și hărnicie, tot ceea ce am moștenit. Deci trebuie să ne cunoaștem moștenirea pe care am primit‑o! Or, din păcate, am impresia că pe cei mai mulți dintre semenii noștri nu-i prea interesează (sau nu-i interesează deloc!) această moștenire. O abandonează, o lasă, cum se spune, în plata Domnului și dezertează. Istoricul poate să spună că așa ceva nu a fost în firea poporului român în vechime, e ceva nou care caracterizează făptura poporului de azi. Acolo unde se duc, se pot realiza câștiguri mai frumoase, dar prețul plătit pentru ele e prea mare ca să le justifice. Să nu insistăm asupra acestei realități, pentru că ar trebui să atingem puncte foarte dureroase. Știu, știm cu toții, că în alte părți ale lumii se trăiește mai bine din foarte multe puncte de vedere. Dar asta nu mă poate determina să alerg într-acolo: vreau să fie tot așa acolo unde sunt eu, adică aici, în țara mea.
Vi l-ați putea imagina pe Ștefan cel Mare părăsindu-și țara (în momentul catastrofei din iulie 1476, de pildă), descurajat de neputința proprie, de aliații nesiguri, de semenii care se clătinau în credința lor?! Vi-l puteți imagina fugind cu tezaurul țării, care-i era oricând la îndemână, pentru a trăi liniștit în altă parte – la Veneția sau la Moscova, la curtea regelui Ungariei sau la cea a regelui Poloniei?! A fost, înainte de toate, un om al datoriei. Și nu a fost singurul din istoria noastră. Dar este vorba de o datorie pe care o poți plăti numai față de țara ta, față de țara strămoșilor tăi. Iată un exemplu despre ceea ce se poate învăța din istoria noastră.

Cum vedeți rolul Bisericii în societatea de azi?
Tocmai v-am vorbit despre asta, într-un aspect particular – ce înseamnă pentru mine și cum trăiesc eu credința moștenită de la înaintași. Ca să analizăm această problemă la nivelul societății și nu doar într-un mod abstract, teoretic, pur declarativ (deci găunos), ar fi necesară o discuție amplă, întâi pentru precizarea termenilor, apoi pentru plasarea în timp, apoi… Să vedem…
Când e vorba de poporul român, vorbim de Biserica Ortodoxă, dar din secolul al XVIII-lea trebuie să adăugăm și Biserica Unită (greco-catolică), cu rol foarte important în viața românilor din Transilvania. În istoria acestui popor, Biserica a împlinit un rol covârșitor: l-a însoțit în traversarea veacurilor, l-a apărat, i-a construit cultura, i-a modelat identitatea, firea și gândirea. Biserica a adăpostit focarele de cultură, marile biblioteci, scriptoriile și apoi primele tipografii. De aceea, unele întrebări formulate în zilele noastre cu privire la rolul Bisericii mi se par cu totul în afara logicii.

De pildă?
De pildă, întrebarea (retorică?) pusă acum câțiva ani de un om de cultură din București – de ce Ștefan cel Mare nu a întemeiat o universitate, ci doar mănăstiri? – e deplasată și, de altminteri, în ea se află și răspunsul! În afară de asta, întrebarea a arătat că persoana respectivă nu știa sau nu a înțeles nimic din istoria românilor. Sau: de ce Biserica n-a luptat pentru unitatea poporului român? E o întrebare care mi-a fost adresată la un seminar. Se poate răspunde arătând contrariul, cu multe exemple. Dar înainte de toate trebuie să se înțeleagă faptul că Biserica a reprezentat unitatea însăși a poporului român. Românii și-au identificat unitatea datorită credinței („legea”) care le era comună, Ortodoxia, și a limbii române pe care o vorbeau toți. Se știe că o veche afirmare a acestei unități, cuprinzând tocmai cele două repere, aparține unui om al Bisericii, diaconul Coresi. Întrebările de acest fel sunt rodul unei gândiri simplificatoare, care compune scheme din repere puține și acelea culese la întâmplare, și nu din sursele cele mai autorizate. Adevărul este că nu se poate scrie și înțelege istoria poporului român în Evul Mediu și în epoca premodernă făcând abstracție de Biserică. Biserica și Statul împlineau, împreună, aceeași misiune. Cetățenii Statului erau fii ai Bisericii. Azi, aceste două noțiuni nu se mai suprapun integral: evoluția istorică generală și întâmplările ultimelor două-trei secole (mai ales ale celui din urmă) au schimbat aceste raporturi. Însă o realitate rămâne: în Biserică, în viața noastră religioasă, noi, românii (precum a spus Coresi!) avem principala noastră moștenire vie. Vorbind de o moștenire vie, înseamnă că acolo avem încă de căutat (și de găsit, evident!) lucruri de folos. Și nu numai folositoare, dar și necesare. Învățătura creștină este perenă. Însă apropierea oamenilor de ea, pentru a se împărtăși din cele folositoare și necesare, s-a schimbat necontenit de-a lungul timpului. Și apoi, fiecare vreme caută acolo cele folositoare și necesare după propriile ei nevoi și repere. Nu cred că acea perenitate trebuie văzută într-un mod teoretic, abstract și imobil, ci întotdeauna în relație cu viața. Poate că neînțelegerea acestei relații a dus la îndepărtarea unora de Biserică. În această îndepărtare nu cred că este doar efectul duhului de secularizare care bântuie azi, pentru că dacă oamenilor li s-ar explica – din copilărie până la maturitate – că în Biserică noi găsim moștenirea noastră, probabil că lucrurile ar sta altfel. Nu știu, de pildă, dacă programa de religie prevede o asemenea considerare a materiei. Li se vorbește, oare copiilor și adolescenților despre perenitatea învățăturii creștine? Sunt ei îndrumați să caute acolo răspunsuri pentru problemele lor? Și, pentru a căuta răspunsuri, sunt ei învățați să privească aceste probleme în spiritul învățăturii creștine? Li se vorbește, oare, la orele de religie, despre rolul pe care Biserica l-a avut în istoria poporului român, despre importanța capitală a vieții religioase a poporului român?
Dacă acestea sunt așa, atunci Biserica va continua să îndeplinească o misiune importantă și această misiune va spori. Dacă nu, dacă tinerilor li se va vorbi la modul teoretic, abstract, atemporal, în ruptură totală cu viața lor (a noastră, a tuturora!) de azi, îndepărtarea – constatată deja – se va accentua. Iisus s-a jertfit „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”, cum spunem la Crez. Sunt oare oamenii pentru Biserică, sau Biserica este pentru oameni?
În fine, cred că se poate discuta îndelung despre acest subiect. Poate ne va da timpul (e o formulă folosită de Petru Rareș)…

Cum l-ați prezenta pe Ștefan cel Mare unui tânăr?
Poate fi – și trebuie – prezentat tinerilor noștri compatrioți pentru marile lui calități. Știu că azi lumea privește cu mai multă curiozitate spre defectele eroilor, spre „păcatele” și neîmplinirile lor, spre hotărârile greșite pe care le vor fi luat uneori. Este o tendință generală, zisă de demitizare, un fel de „deconstrucție” a eroilor. Dar este și o înțelegere defectuoasă, bazată pe lipsa de informații, ceea ce duce la o gândire pervertită. Vă amintiți unele dintre reacțiile cu care a fost primită, în 2006, alegerea acestui domn drept „cel mai mare român”?! A ajuns să fie socotit „un mit băgat cu forța în capul nostru de comuniști”. Am pregătit, la vremea aceea, o pledoarie în care am analizat și demontat toate „considerațiile” de acest gen. De atunci, s-au mai adunat și altele. Toate rodesc pe tărâmul unei înțelegeri strâmbe a trecutului nostru, care se răsfrânge inevitabil și în aprecierea unei personalități, fie și excepționale, cum a fost Ștefan cel Mare. Dar reacții ca acelea, ori reproșurile care s-au formulat, stau mărturie și pentru calitatea sufletească a respectivilor „interpreți”. Fiecare dintre noi are defecte, scăderi, păcate, neîmpliniri, fiecare am luat, într-un moment sau altul al vieții noastre, vreo hotărâre greșită. O cunoaștere de ansamblu a unei personalități nu va omite aceste aspecte, ci le va cerceta și le va explica. Dar o caracterizare succintă trebuie să aducă în primul plan calitățile.
Acest domn al Moldovei reprezintă, în primul rând, o mare forță morală. Este o calitate pe care au subliniat-o toți cei care au scris despre el în secolele XV–XVI, începând cu analistul polon Jan Dlugosz (contemporanul său, mort în 1480). A avut o extraordinară capacitate de a discerne, de la un moment la altul, de la o etapă la alta, în hățișul relațiilor politice internaționale ale vremii sale, ca să poată căuta, de fiecare dată, soluția cea mai potrivită pentru țara sa. A fost un vizionar, dar nu un visător, pierdut în norii unor proiecte irealizabile. A fost un ideolog și un practician al puterii, pe care a exercitat-o ca un suveran ideal (o cercetare de dată recentă a pus în evidență aceste aspecte); de aceea se poate spune că, având puterea absolută (conform rânduielilor vremii sale), nu a abuzat de ea. Reproșurile care i se aduc uneori în acest domeniu sunt absurde și exprimă și o foarte sucită logică a istoriei. A fost conștient de valoarea și de importanța sa, în timpul și în locul în care a trăit, dar nu a pus mândria sa (la care l-ar fi îndreptățit victoriile militare) mai presus de binele comun. Și-a plecat el genunchii la Colomeea ca să aibă ajutorul socotit indispensabil în acel moment, a făcut el pace cu puterile păgâne când a fost evident că armele și-au spus ultimul cuvânt. Întotdeauna a luat asupra sa eșecurile, le-a acceptat și nu a determinat gesturi absurde pentru susținerea unei linii politice. Asta înseamnă că gândirea lui politică nu era înțepenită, imobilă, dar nici nu se mlădia cameleonic după toate modele și modelele vremii. Era statornic în crezurile sale, în năzuințele sale, așa că a trebuit nu rareori să-și modifice poziția în raport cu modificările care apăreau în pozițiile aliaților săi: într-un acord bilateral, când una dintre părți schimbă vreun reper din cadrul asupra căruia s-a convenit inițial, cealaltă parte este liberă să modifice și ea, în funcție de propriile interese și necesități, pe care trebuie să le apere. Din toată istoria lui, se vede că Ștefan avea un far, un ghid, o stea polară: aceasta era credința. În ea a găsit, mereu, forța, încrederea, temeiul statorniciei.
Aș putea să vă vorbesc mult despre acest subiect, dar cred că am făcut-o deja, în cartea scrisă împreună cu soția mea. Dacă ne va da Dumnezeu sănătate și vremuri cu pace (nu „vremuri pașnice”!), poate vom reuși să dăm o ediție nouă, cu mai multă documentație și argumentație, cu îndreptări și adăugiri.

Ce înseamnă Putna pentru români?
Ca și altele dintre întrebările pe care mi le-ați pus, și aceasta lasă loc pentru multe, foarte multe nuanțe… Pentru care români?! Pentru cei care au protestat violent la proclamarea lui Ștefan drept „cel mai mare român”?! Pentru cei care se rușinează de moștenirea care le vine din Evul Mediu?! Pentru cei care acceptă și apără situația stranie și inacceptabilă că Ștefan și ctitoria lui stau pe un pământ asupra căruia stăpânirea Mănăstirii Putna nu este recunoscută?! Să nu mai continui…
Pentru noi, ceilalți, Mănăstirea Putna este ceea ce se numește un loc de memorie. Se poate spune despre Putna cum s-a spus despre un alt loc din Europa: este istoria însăși. Ea exprimă minunat împletirea ideii de statornicie cu aceea de continuitate. Am primit cu emoție cuvintele care s-au spus aici: la Putna se construiește de peste 500 de ani și tot nu s-a isprăvit de construit! Mi se pare cu totul excepțional faptul că mănăstirea continuă, cu multă vigoare acum, proiectul cultural al ctitorului ei. Iar acest proiect este menit să slujească – la fel ca acum 550 de ani – poporului român. Toate roadele sunt un dar făcut poporului român, tuturor acelora care, firește, îl doresc și sunt pregătiți să-l primească.
În ultima vreme, a apărut un cuvânt nou: memoricid. Prin comparație cu genocidul, memoricidul vrea să desemneze uciderea memoriei, ștergerea memoriei. Îndepărtarea lui Ștefan cel Mare și a ctitoriei sale din istoria poporului român pot să intre în această categorie.

Cum vedeți timpurile în care trăim? Se aseamănă ele cu ceva din trecutul nostru? Cum vedeți viitorul?
Asta este o întrebare tricefală! Chiar credeți că se poate răspunde așa ușor și în scurt?!
S-a spus deseori că istoria se repetă și se poate discuta îndelung despre această formulă, care ascunde, de fapt, o anumită viziune asupra istoriei (ciclicitate etc.). Timpurile sunt acelea care sunt și să nu ne amăgim crezând că ar fi putut să fie altfel. În fața lor, trăindu-le, trebuie să avem o atitudine fermă și înțelegătoare în același timp. Sunt grele și foarte încâlcite, fără nici o îndoială, iar noi, ca popor, n-am prea fost pregătiți pentru ele. Asta poate să fie și una dintre cauzele debusolărilor despre care tocmai am vorbit, a abandonurilor, a dezertărilor de la datorii. Desigur că strămoșii noștri au traversat timpuri la fel de grele, la fel de pline de primejdii, poate uneori chiar mai grele și mai primejdioase. Nu se tânguie Miron Costin de „cumplitele vremi” pe care le trăia atunci, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea?! Și nu este însăși Mănăstirea Putna un martor al acelor vremi cumplite? Dar Ștefan cel Mare nu spune, într-o clipă de cumpănă, că e înconjurat din toate părțile de dușmani? S-au schimbat împrejurările, s-au schimbat chipurile, s-au schimbat tentațiile – esența a rămas aceeași. Știți cum se spune: alte măști, aceeași piesă. Însă nu știu în ce măsură avem noi, cei de azi, atuurile pe care le-au avut înaintașii noștri: marile resurse sufletești, izvorâte din credința lor statornică, și marii conducători, stăpâni pe gesturile și pe cuvintele lor. Aceasta este o întrebare pe care trebuie să ne-o punem înainte de a încerca să scrutăm viitorul. Și tot înainte de asta, ar mai fi ceva de făcut: să ne limpezim sufletele, să ne așezăm gândurile și să ne curățăm ochii. Cu suflete pătimașe, cu gânduri învălmășite și cu ochi împăienjeniți nu vom vedea nici ce trebuie, nici cum trebuie. Să stăm drepți, fermi în credințele noastre, statornici în idealuri, cu picioarele bine înfipte în pământul țării, în pământul acesta despre care același cronicar spunea că este frământat cu oasele moșilor și strămoșilor noștri. Să avem credință: Credința ta te-a mântuit.


Sus