RO
EN

Drumul către cultura spiritului

De la acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga la Maica Benedicta

 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
În urmă cu șapte ani, pe 5 mai 2006, un om mare al culturii românești era înmormântat la Mănăstirea Putna, după dorința sa testamentară, fiind așezat alături de monahi, stareți și oameni bine-plăcuți lui Dumnezeu de aici. Este vorba de academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cea care avea să fie cunoscută în ultimii ani ai vieții ca Maica Benedicta de la Văratec. De ce a ales ilustra doamnă profesoară să-și doarmă somnul de veci la câțiva pași de mormântul Sfântului Ștefan cel Mare și de bustul lui Mihai Eminescu, având alături pe starețul Iachint al Putnei și pe cei dinaintea lui? Poate puțini dintre noi înțelegem că întreg drumul vieții domniei sale, toate alegerile și gesturile ei asumate au dus la acest final firesc, la această îmbrățișare a lui Dumnezeu. Ne rămâne deci nouă să răspundem: ce fel de viață are acel om care vrea să fie înmormântat la mănăstire?

Zoe – în grecește viață – s-a născut în 1920, la București, din părinții Nicolae Dumitrescu și Maria Apostol. De mică a fost învățată cu literatura clasică franceză și germană, prin cărțile puse în mână de tatăl ei, iar de la bunicul ei, preot, s-a deprins cu spovedania, împărtășania și viața în Biserică. A trecut și ea prin îndoielile și neliniștile adolescenței, dar acestea nu au scos-o din ordinea vieții așa cum singură va mărturisi: „Toți tinerii între 15-17 ani au dubii. Dincolo de dubiile tale sau de momentele de revoltă, Duhul nu te lasă niciodată”. Împiedicată de tuberculoză să urmeze o carieră în muzică, pasiunea vieții ei, a îmbrățișat cariera părinților, urmând Dreptul și Literele la Universitatea din București. Și această cotitură a vieții a înțeles-o ca „un deget de sus care m-a mânat. Eu nu i-am spus destin, i-am spus Dumnezeu”, acceptând că vocația ei este de a forma suflete prin comunicarea ca profesor. Și aceasta va face, timp de 34 de ani (1948–1982), la catedra de Literatură Universală și Comparată a Universității din București, pe care va ajunge să o conducă. Avându-i ca modele formative pe Tudor Vianu și George Călinescu, doamna profesoară s-a străduit să insufle studenților dragostea de adevăr și simțul dreptății în deceniile tulburi ale comunismului, opunând valorile umaniste egalitarismului proletar. Într-o vreme în care, după propria mărturisire, Goga, Rebreanu și Blaga erau interziși, în care Eminescu era reinventat ca socialist, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a găsit curajul și inteligența de a face o literatură comparată în așa fel încât studenții să înțeleagă adevărurile neoficiale din spatele mesajului oficial. Astfel a reușit să salveze integritatea operei și gândirii lui Eminescu, să-l scoată pe Titu Maiorescu din umbra lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, să-i promoveze neconvențional pe Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu, și chiar să introducă Biblia în bibliografia obligatorie a Literaturii Universale, apărând-o ca „cea mai mare carte a umanității”. În lumina acestei diplomații abile trebuie văzute concesiile literare ocazionale făcute regimului Ceaușescu, fiindcă doamna profesoară a înțeles că numai așa se puteau salva educația tinerilor și reperele majore ale culturii românești. „Pe studenții mei nu i-am trădat niciodată”, va mărturisi ea.

Înarmată cu simțul nuanțelor și discernământ, doamna Zoe a realizat că se putea face binele și într-o Românie comunistă. Cu acest gând a primit să fie înscrisă ca membru de partid, având binecuvântarea și chiar îndemnul duhovnicului ei. Fiindcă nu a avut copii, doamna Zoe s-a împlinit ca mamă și nașă pentru alții, prin fapte care sfidau interdicțiile regimului: „Am cununat 17 perechi și am botezat 11 copii, fără să mă jenez, ducându-mă la biserică, și parcă nu mă vedeau”. Din conștiința sa de dascăl și de creștin a venit curajul de a duce la un moment dat grupuri de elevi la biserică sau de a purta crucea la gât, sub aparența unui obiect de artă.

După 1989, viața doamnei profesoare se va împărți. Pe de o parte, va mai îndeplini unele funcții publice: vicepreședinte al Academiei Române, director la „Accademia di Romania” din Roma și altele. Pe de altă parte, se va retrage tot mai mult la Mănăstirea Văratec, unde se va dedica lecturilor duhovnicești, rugăciunii și convorbirilor spirituale cu tinerii. Din studiul de o viață întreagă al textelor sacre ale literaturii universale doamna Zoe a desprins ideea de viață pe verticală, văzând-o ca „un drum al minții spre Dumnezeu”. Acesta va fi și îndemnul ei pentru tineri: „Să vă fie gândul pe verticală!”, iar ca repere de viață a vorbit întotdeauna de două lucruri: frica de Dumnezeu și rușinea de oameni. După moartea soțului ei, Apostol, și după ani întregi petrecuți în deprinderi duhovnicești, se va călugări cu numele de Benedicta, mărturisind: „Am socotit că un creștin intelectual trebuie să-și petreacă ultimii ani ai vieții așa cum se făcea pe vremuri, și mai cu seamă soțiile care rămâneau singure, se retrăgeau la mănăstiri. Era o frumoasă obișnuință, mai ales în lumea boierească”. După toate acestea, nu trebuie să ne surprindă seninătatea cu care va mărturisi, pe patul de moarte, despre lumina strălucitoare pe care o vede și despre „tânărul îmbrăcat în alb care [îmi] zâmbește”. Nu era nimic nefiresc, căci o viață în slujba spiritului o adusese pe Maica Benedicta la acest răspuns: „Ce înseamnă moartea pentru dumneavoastră?” „Lepădarea acestui trup vremelnic și trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit – asta numai Mântuitorul știe”.

Monah Iustin T.

În deceniile trecute, când Biserica și învățătura Mântuitorului Hristos erau îngrădite cu strășnicie, curajul acestei purtătoare de mir a cuvântului lui Dumnezeu a rămas pildă de apostolat pentru credincioși.

Patriarhul Teoctist



Sus