RO
EN

Știați că…

 

 

 
Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
... primii creștini își mărturiseau păcatele?
Citim în cartea Faptele Apostolilor că după ce duhul cel rău dintr-un demonizat i-a pedepsit exemplar pe cei 7 fii ai preotului iudeu Scheva care încercau să folosească numele lui Iisus, pe Care-l propovăduiește Pavel, ca pe o formulă magică pentru a alunga duhurile rele, frică a căzut peste toți locuitorii din Efes și mulți dintre cei ce crezuseră – deci dintre creștini – veneau ca să se mărturisească și să spună faptele lor (cf. Fapt. 19, 13-18). Despre mărturisirea păcatelor mai citim în Biblie și la Mat. 3, 6, Iac. 5, 16, 1 Ioan 1, 9 etc.

... cea mai veche cântare bisericească datează de la sfârșitul secolului al III-lea?
Este vorba despre un imn creștin cu notație muzicală care se păstrează pe un papirus descoperit în anul 1918 la Oxyrhynchus, oraș din Egiptul Inferior, papirus care acum se află în Biblioteca Sackler de la Oxford.
Textul grecesc, cu ușoare interpolări, s-ar traduce astfel:
Să fie liniște,
Să nu mai strălucească stelele luminoase,
Să se astâmpere vânturile și râurile zgomotoase;
Și lăudând noi pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh,
Toate puterile să răspundă „Amin, Amin”.
Împărății, de-a pururi lăudați și-L slăviți pe Dumnezeu,
Singurul dătător a toată bunătatea. Amin. Amin.

Notația muzicală este cea alfabetică din perioada clasicismului grec. Astfel, deasupra silabelor apar notele: Ρ-Fa, Φ-Sol, σ-La, ο-Si, ξ-Do, ι-Re, ζ-Mi, ε-Fa’. Pe lângă acestea, mai apar și elemente de ritm desemnate prin linii, puncte și arcuri de cerc.
Imnul este un exemplu al noului tip de muzică bisericească în formare, având influențe Orientale, mai ales iudaice și siriene. Interpretând imnul după principiile paleografiei muzicale ajungem la o melodie a cărei structură și expresie prezintă deja caracteristicile muzicii bisericești bizantine de mai târziu (E. J. Wellesz, The Classical Quarterly, 39, 1945, p. 45).

... s-a păstrat un decret de pe vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare?
Este vorba despre edictul emis în anul 324, după ce l-a învins pe tiranul Licinius și a devenit unicul împărat al Imperiului Roman, edict adresat meleagurilor răsăritene ale împărăției noastre și reprodus, alături de alte scrisori și edicte, de scriitorul bisericesc Eusebiu de Cezareea în lucrarea sa Viața lui Constantin. Tocmai pentru că arată râvna împăratului pentru credința creștină și dragostea lui pentru Dumnezeu și Biserica Sa, autenticitatea acestor documente a fost îndelung și aprig contestată de către istorici, ca de altfel și convertirea și întreaga personalitate a binecredinciosului împărat.
Această situație s-a schimbat radical atunci când experții au descoperit că un papirus de la British Museum, London Papyrus 878, conține cuvânt cu cuvânt fragmente consistente din prima parte a edictului menționat. Avem în P. Lond. 878 o copie contemporană a Scrisorii din anul 324. Papirusul demonstrează dincolo de orice îndoială autenticitatea unuia dintre documentele constantiniene citate de Eusebiu în „Viață” și o implică pe a celorlalte. (A.H.M. Jones, Journal of Ecclesiastical History, 5, (1954), p. 196-200).
În acest edict împăratul vorbește despre menirea sa de instrument al împlinirii voii lui Dumnezeu pentru ca, începând de la marea din dreptul britanilor să scot afară și să spulber – cu sprijinul unei puteri mai mari decât mine – tirania care pe toate le ținea în puterea ei; așa fel ca, învățătură luând prin fapta mea mijlocitoare, neamul omenesc să se întoarcă la slujirea preasfintei Legi; și preafericita credință să se răspândească în lume.
Ultima frază care se poate descifra pe papirus este pilduitoare pentru noi toți: N-aș vrea să fiu în nici o clipă nerecunoscător Lui.

... rugăciunile din slujba înmormântării au originile în primele veacuri creștine?
Poate cea mai veche sintagmă este odihnește Doamne sufletul adormitului robului tău în sânurile lui Avraam și Isaac și Iacob. Ea apare pe numeroase pietre funerare vechi, îndeosebi din Egipt, dar și în Evhologhionul episcopului Serapion de Thmuis și în Constituțiile Apostolice, documente de secol IV care încorporează rânduieli și tradiții mai vechi.
De asemenea, după părerea unor cercetători, la fel de veche este și binecunoscuta rugăciune: Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai stricat moartea și iadul ai călcat și ai dăruit viață lumii, sufletul adormitului robului tău așează-l în loc de lumină, în loc de odihnă, de unde a fugit durerea, întristarea și suspinarea… Exact aceste rânduri, care reprezintă prima parte a rugăciunii, s-au păstrat aproape intacte într-un papirus descoperit în anii 1930 de către o echipă de arheologi americani la Nessana, în sud-vestul Palestinei, pe drumul spre Sinai, și care datează din jurul anului 600. Potrivit experților, textul de pe papirus este copiat după cartea de rugăciuni în uz la acel moment. (cf. C. J. Kraemer, Excavations at Nessana, III, Princeton, 1958, p. 310).
Aceste expresii încep să apară de la sfârșitul secolului al VII-lea și pe pietrele funerare din regatul creștin al Nubiei, fiind prezente, dimpreună cu mare parte din rânduiala înmormântării pe care o avem astăzi în Biserică, în celebrul codex Barberinus gr. 336 din colecția Bibliotecii Vatican, manuscris Italo-Bizantin de la sfârșitul secolului al VIII-lea.

Monah Ieremia B.



Sus