RO
EN

Lecțiile Titanicului

 

 

 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
Pe 15 aprilie 1912 s-a produs unul dintre evenimentele simbolice ale secolului XX: scufundarea Titanicului. În ciuda celei mai avansate tehnici pe care a cunoscut-o omenirea până atunci, acest secol va fi cel mai plin de vieți secerate înainte de vreme: în războaiele mondiale, sub dictaturi comuniste și naziste, prin crima avorturilor.
Majoritatea lecțiilor Titanicului sunt Așa nu! Trufia, luxul peste măsură, care smintește inima omului, lașitatea, încrederea în sine, amintesc de cele întâmplate în vechime la turnul Babilonului. Sunt însă și lecții de responsabilitate, de dragoste, de jertfă pentru aproapele, sintetizate în inscripția pusă la monumentul ofițerului James Moody: „Mai mare dragoste ca aceasta nu este, decât să-și pună cineva viața pentru aproapele său” (Ioan 5, 13).
La 100 de ani de la tragedie, lecțiile nu au fost însușite. Titanicul este în continuare un brand al succesului, al omului autonom care cucerește universul: se organizează călătorii aniversare, se oficiază căsătorii subacvatice pe puntea vasului. Nici vederea epavei, prezentată în documentare sau reportaje nu are mai multă putere să spună oamenilor: Așa nu!, atestând încă o dată cuvântul spus bogatului celui nemilostiv preocupat de soarta fraților săi: nici dacă ar învia cineva din morți nu ar crede, dacă nu cred ceea li s-a spus deja prin prooroci.
Și nu este vorba numai de moarte, căci mândria nu duce doar la pierderea vieții biologice; mitul omului invincibil și autonom continuă să îndepărteze omul de veșnicie, de dragoste, de adâncurile sufletului său. Să luăm aminte la cuvintele semnalului de ajutor trimis de pe Titanic pentru prima dată în istoria maritimă britanică: S.O.S. – Save our souls – Salvați sufletele noastre.

1907
Bruce Ismay, președintele companiei White Star, și Lordul Pirrie, președintele șantierului naval Harland and Wolff Shipbuilders, se hotărăsc să construiască un transatlantic care să depășească prin mărime, dar mai ales prin lux, tot ceea ce se construise până atunci.

1911, 31 martie
Titanicul este lansat la apă. Avea 269 de metri lungime, 9 punți și încorpora cea mai înaltă tehnologie a momentului. Vasul era, la data respectivă, cel mai mare obiect manevrabil construit vreodată de mâna omului. Era considerat apogeul siguranței: fundul vasului avea pereți dubli, iar deasupra 16 compartimente impermeabile, despărțite prin uși etanșe. Vasul fusese proiectat să plutească cu oricare două din compartimente inundate și, cum nimeni nu-și putea imagina ceva mai rău decât o coliziune la încheietura a două compartimente, revista Shipbuilder răspândise ideea că vasul era „de nescufundat”.
Amenajările erau de un lux exorbitant, îndeosebi pentru pasagerii de la clasa I: un Café Parisien, o piscină, o sală de gimnastică, băi turcești, un teren de squash, 4 restaurante de lux, apartamente amenajate în diferite stiluri de epocă, decorațiuni în esențe rare de lemn, 2 orchestre, 5 piane mari, o punte de promenadă, sute de stewardeze și stewarzi.
Totul era foarte bine luminat, vasul având aspectul unui mic oraș. „Nu va mai exista un altul ca el” spunea mai târziu unul dintre brutarii Titanicului. Un bilet putea ajunge până la 4.350 de dolari – bani care reprezentau salariul telegrafistului de pe Titanic, H. Bride, pe 18 ani.

1912, 10 aprilie
Cu 2.223 de persoane la bord, nava pleacă din Southampton, Anglia, în prima sa călătorie peste oceanul Atlantic. Între pasageri se numărau magnați, politicieni de renume, scriitori, actori și multe celebrități ale epocii.
Doamna Albert Caldwell, la urcarea pe puntea vasului, întreabă pe unul dintre membrii echipajului: „Chiar nu se poate scufunda?” „Da, doamnă – i se răspunde. Dumnezeu Însuși nu poate scufunda acest vas!”

1912, 14-15 aprilie
19:20 Titanicul este avertizat prin radio de pericolul aisbergurilor.

21:15 Până la această oră sunt primite cinci avertizări, toate despre aisberguri; sunt însă ignorate, iar nava merge în continuare cu viteză aproape maximă (22 1/2 noduri - 41,6 km/h). Ultimul avertisment arată poziția exactă a câmpului de aisberguri.

22:30 Nava Californian, situată la 10 mile distanță de Titanic, este blocată de gheață.

23:00 Telegrafistul Cyril F. Evans de pe Californian, trimite omologului de pe Titanic, John George Phillips, cel de-al șaselea mesaj de avertisment. Dar acesta, absorbit întreaga zi de încercarea de a trimite și recepționa mesaje de felicitare ale pasagerilor, pe care le schimbau cu cei de pe uscat, abia reușise să aibă o legătură cu Cape Race. Primind mesajul de pe Californian, Phillips răspunde: „Taci, taci! Sunt ocupat... !”

23:10 Al treilea ofițer, Groves, de pe Californian, observă la orizont luminile Titanicului, care se îndrepta spre vest.

23:30 Ofițerul Groves anunță pe Căpitanul Stanley Lord. Acesta ordonă contactarea Titanicului prin Morse.
Telegrafistul Evans de pe Californian închide aparatul de recepție, programul său fiind terminat.

23:40 Titanicul lovește un aisberg. Sistemele de siguranță sunt activate și ușile compartimentelor etanșe sunt coborâte. Căpitanul Edward Smith cheamă pe proiectantul vasului, Thomas Andrews, pentru a aprecia daunele.
Luminile Titanicului nu se mai văd de pe Californian. Ofițerul Groves presupune că luminile transatlanticului au fost stinse pentru a încuraja pasagerii să meargă la cabine. În realitate nava, după ce a lovit aisbergul, s-a întors brusc la 90 de grade.

00:05 Pe Titanic se constată că impactul lateral provocase spargerea primelor cinci compartimente etanșe. Deoarece nava putea pluti cel mult cu primele patru compartimente inundate, proiectantul vasului a dat verdictul: „Din acest moment, indiferent de ceea ce vom face, se va scufunda. E făcută din fier...!”

00:15 Phillips trimite în eter codul „CQD” – semnalul internațional pentru situații de urgență.

00:25 La 58 de mile depărtare de Titanic, vasul Carpathia navighează spre sud. Operatorul vasului, Harold Thomas Cottam, primește următorul mesaj de pe Titanic: „Veniți repede! Ne-am izbit de un aisberg. Poziție 41.46 N 50.14 W”.
Căpitanul Carpathiei ordonă schimbarea rutei și pornirea spre Titanic. Se fac pregătiri pentru preluarea naufragiaților. În trei ore și jumătate nava ajunge la locul dezastrului, după ce lansează periodic rachete luminoase de semnalizare.

00:45 Este lansată prima rachetă de semnalizare de pe Titanic. Aceasta este observată de pe Californian, dar mesajul ei nu este înțeles.
Deoarece compania White Star fusese de părere că prea multe bărci de salvare ar fi diminuat priveliștea de pe vas, numărul bărcilor a fost redus de la 64, câte erau prevăzute inițial, la 20, în care puteau intra doar 1.178 de persoane din cele 2.207 care se aflau la bordul Titanicului.
Principiul de ocupare a bărcilor a fost „femeile și copiii primii”. Teoria că vasul era de nescufundat a făcut ca primele bărci să plece pe jumătate goale: „De ce să schimbăm punțile iluminate ale Titanicului cu câteva ore de întuneric, în bărci? Suntem mai în siguranță aici, decât în acea barcă micuță!”.
Domnișoara Evans, aflată lângă ultima barcă, renunță să urce și cedează locul ei doamnei Brown: „Plecați dumneavoastră întâi; aveți copii care vă așteaptă acasă”. Doamna Straus refuză să-și părăsească soțul: „Am trăit împreună atât de mulți ani. Unde mergi tu, acolo merg și eu!”. Atât Miss Evans cât și soții Straus au murit în acea noapte.
Al șaselea ofițer al Titanicului, James Moody, a refuzat să plece cu una din bărci, cedând comanda bărcii nr. 14 ofițerului Lowe, deși legile nescrise ale marinei îl avantajau pe el, fiind mai tânăr. Rămas pe vas, Moody a ajutat în continuare la încărcarea și coborârea bărcilor, până la ultima. Și pentru ofițerul Moody noaptea aceea a fost ultima din viața lui.

A existat însă și o situație diferită. Daniel Buckley, pasager de la clasa a treia, și-a salvat viața cu prețul onoarei, deghizându-se în femeie.
După ce a plecat și ultima barcă, pe punte orchestra încă mai cânta. Din mulțimea de oameni care aștepta, câțiva se rugau împreună cu preotul catolic Thomas Byles.
În cele din urmă Titanicul ajunge la o înclinație de 90°. Nava se rupe în două și se scufundă rapid.
Doamna J. J. Brown, din barca nr. 6, îl imploră pe timonierul Hitchens să se întoarcă la locul naufragiului și să salveze alte vieți. Hitchens refuză, deși mai bine de jumătate din barca sa era goală. În bărci, puțini voiau să se întoarcă: „De ce, noi toți, să ne pierdem viețile într-o încercare fără sens de a salva pe ceilalți de pe vas ?” Doar o singură barcă, comandată de ofițerul Lowe, s-a întors la locul unde oamenii se zbăteau în apa înghețată, dar era prea târziu. Au găsit în viață doar patru naufragiați, dintre care unul a murit curând.

Au murit în acea noapte 1.517 oameni. Cei 706 supraviețuitori au fost recuperați de vasul Carpathia.
Pe salvatori i-a frapat tăcerea cu care supraviețuitorii urcau la bordul Carpathiei. Nimeni nu spunea un cuvânt – se întâmplase ceva peste puterea lor de înțelegere.

Monah Alexie C.



Sus