RO
EN

Românii din Transnistria

 

 

 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
Puțini dintre români știu că în Transnistria trăiesc români, iar aceștia reprezintă nu mai puțin de 40% din totalul locuitorilor, cetățenii de origine rusă și ucraineană reprezentând aproximativ 30% fiecare. Și aceasta este doar cifra de astăzi dintr-o realitate ignorată: românii din stânga Nistrului reprezintă o permanență istorică. Prezentăm în continuare câteva fragmente din articolul „Zdrobiți și uitați, românii transnistreni” de Cristian Negrea, dedicat istoriei acestor români.

Sursele documentare medievale sunt în general sărace despre regiunea transnistreană. Totuși, găsim suficiente documente care să ateste permanența românilor transnistreni, dar și stăpânirea lor peste porțiuni destul de mari la est de Nistru. Ion Vodă cel Cumplit vorbește de țara Moldovei de dincolo de Nistru și, de exemplu, la 10 mai 1574, dă un hrisov prin care îl împroprietărea pe Ion Golia, marele logofăt al Moldovei, cu moșii dincolo de Nistru, la gura Iahurlucului și mai sus de Orhei, la capul Peșterei, inclusiv loc de patru mori. Ori, acest lucru nu putea fi realizat decât dacă domnul moldovean stăpânea acele locuri.

Din secolul al XVII-lea la revoluția rusească
Teritoriul dintre Nipru și Bug ajunge sub stăpânirea rusească în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774). Rușii ating Nistrul în 1792 în urma păcii de la Iași, înglobând provincia numită de ei Edisan, între Nistru și Bug (Transnistria sudică). La 1793 este înglobată în imperiul rus și Podolia (Transnistria nordică). În Edisan, rușii găsesc, conform episcopului de la Ecaterinoslav, 67 de localități dintre care 49 românești (73%), una lipovenească și 17 armenești și grecești, niciuna rusească sau ucraineană.

Unirea Basarabiei și românii transnistreni
La Congresul ostașilor moldoveni din Chișinău, deschis la 19 octombrie 1917, au luat parte și delegați de dincolo de Nistru. Aici, Pantelimon Halippa cere unirea cu România, iar unul dintre cei care iau cuvântul este Toma Jalbă, în numele românilor din Transnistria:
„Și așa, fraților, din cuvintele ce le-am auzit aici, văd că v-ați hotărât cu toții să vă luați ce vi se cuvine, drepturile și autonomia. Dar eu acum vă întreb pe domniile voastre, fraților, frații mei și neamurile mele, că noi suntem moldoveni dintr-un sânge: cui ne lăsați pe noi, moldovenii? De ce suntem rupți din coasta Moldovei și trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca șoarecii în gura motanului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați și nu ne uitați! Și dacă ne veți uita, noi malul Nistrului îl vom săpa și vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!” Adunarea aplaudă în picioare strigând „Nu vă vom lăsa!”
Visul de unire nu s-a putut împlini: peste scurt timp bandele bolșevice au cuprins în anarhia lor întregul ținut al Basarabiei și al Transnistriei, făcând necesară intervenția trupelor române.
Basarabia s-a unit cu România, armata română a trecut Nistrul în 1919 ocupând Dubăsariul și Tiraspolul pentru a acoperi flancul armatei franceze de Dunăre care se retrăgea din Odessa refuzând să lupte contra bolșevicilor. Apoi românii s-au retras, lăsându-i pe transnistreni, peste un milion de suflete, în afara granițelor.

Masacrele de la Nistru
Calvarul românilor transnistreni era abia la început. Românii, cei mai refractari la noua doctrină comunistă, sunt printre primii vizați, odată cu încheierea războiului civil prin victoria lui Lenin.
Românii transnistreni erau arestați, schingiuiți, executați sau deportați în lagărele Siberiei pentru vina de a fi români. La început zeci, apoi sute dintre aceștia își lăsau tot ce aveau și încercau să treacă apa Nistrului în România, înfruntând curenții și gloanțele grănicerilor sovietici. Câți au murit în Nistru sau sub gloanțe nu vom putea ști niciodată, dar putem veni cu date și exemple cutremurătoare despre masacrele de la Nistru.
Ziariștii occidentali spuneau în 1932 că ceea ce se petrece la granița sovieto-română este cu desăvârșire necunoscut lumii. În fiecare noapte, la această graniță se aud împușcături, zilnic se găsesc morți și răniți, dintre cei care nu au reușit să treacă. La început, refugiații erau în mare parte din intelectualii români urmăriți și pentru activitatea lor pro-românească, dar câțiva ani mai târziu, după epurarea intelectualilor, teroarea s-a mutat asupra populației rămase fără îndrumători și care se opunea colhozurilor. De atunci, și mai ales de la declanșarea foametei din Ucraina, exodul a luat amploare.
Pe 4 martie 1932, la ora 3 după amiază, în fața Tighinei, Teodor Crăjanov din satul Caragaci cu soția și două fiice au reușit să treacă. Peste două ore, Nichita Bucovanu din același sat a încercat să treacă împreună cu soția, fiica și copilul de cinci luni, cu sania. Sania a fost prinsă în focul grănicerilor în mijlocul râului și calul a fost ucis. Bucovanu a luat copilul mai mare în brațe și a luat-o la fugă spre malul românesc, dar un glonț l-a ucis la câțiva metri de țărm. Soția și copilul mai mic au rămas înțepeniți în sanie. A doua zi sania a fost ridicată de grănicerii sovietici, iar trupurile înghețate ale celor doi au fost aruncate pe gheață.
A doua zi, la ora 10 dimineața, în apropierea punctului Rezina, județul Orhei, a încercat să treacă o familie compusă din soț, soție, un fiu de 7 ani și o fiică de 8 luni. Gloanțele sovietice l-au ucis pe soț și au rănit-o pe soție. Copilul o ia la fugă spre malul românesc strigând „Ajutor!”, dar cade ucis nu departe de țărm. Soția cu fiica de opt luni în brațe abia au reușit să se târască până pe malul românesc, unde a fost internată în spitalul din satul Gorna.
Astfel de cazuri au fost zilnice. Dar toate acestea vor fi făcute uitate de intensitatea masacrelor și atrocităților comise față de români după cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord la 26 iunie 1940. Tragedia basarabenilor și bucovinenilor, mult mai apropiată și mai mediatizată, a făcut uitată tragedia românilor transnistreni.


Sus