RO
EN

Știați că…

 

 

 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Icoana care l-a vindecat pe Sfântul Serafim de Sarov în copilărie se află acum la New York?
Este vorba de icoana Maicii Domnului din Kursk. Aceasta a fost găsită în Kursk în anul 1295 și, de atunci, a însoțit poporul rus în toate momentele grele din istorie: jugul tătar, invazia lituaniană din 1612, invazia lui Napoleon din 1812… Ea a dobândit un loc special în inima acestui popor. În anul 1898 un grup de anarhiști a pus o bombă în apropierea icoanei, pentru a o distruge. Deși deflagrația a devastat interiorul catedralei în care se afla icoana, totuși, nici măcar geamul de protecție al icoanei nu a fost zgâriat. În anul 1920 icoana a părăsit Rusia odată cu emigranții care fugeau din calea Armatei Roșii, așa că icoana a devenit ocrotitoare Bisericii Ruse din afara Rusiei.

Pe lângă vindecarea Sfântului Serafim de Sarov când acesta avea 10 ani, icoana Maicii Domnului din Kursk a fost cea care a vegheat și trecerea la cele veșnice a Sfântului Ioan Maximovici, în data de 2 iulie 1966, atunci când sfântul luase icoana într-un pelerinaj la Seattle. Din anul 1957 icoana se păstrează în catedrala din New York a Sinodului Bisericii Ruse din afara Rusiei, fiind adesea luată în pelerinaj la parohiile din toate colțurile lumii. Peste tot aduce bucurie și mângâiere și este așteptată cu multă evlavie și duioșie de credincioși. (Fotografie din arhiva Protoiereului Peter Perekrestov.)

Încă din vechime creștinii luau aghiazma de la Bobotează spre păstrare în casele lor pe tot parcursul anului?
Aflăm din Omilia despre Botezul lui Hristos (rostită în Antiohia în anul 387) a Sfântului Ioan Gură de Aur că, de Bobotează, se făcea o slujbă la miezul nopții, firea apei se sfințea și creștinii luau acasă în vase apa sfințită. Și aceasta, potrivit Sfântului, „nu se strica, ci își păstra proprietățile întregul an, și adesea chiar doi sau trei ani” (PG 49:366). Mărturii despre sfințirea apei la 6 ianuarie avem în jurul anului 570 și de la pelerinul Antoninus din Piacenza. El este primul care vorbește și despre o procesiune, cu o mare mulțime de oameni, la râul Iordan în ajunul sărbătorii, și de o slujbă în cadrul căreia, după Utrenie, clericii intră în Iordan pentru sfințirea apei.

În vechime unele Biserici îngăduiau anafura și catehumenilor?
Anafura, din greacă Aντίδωρον = în loc de daruri, a apărut ca o mângâiere pentru cei ce nu puteau primi Sfânta Euharistie, lor fiindu-le împărțite prescurile binecuvântate după ce se luau din acestea cele necesare pentru Sfânta Jertfă. Din scrierile Fericitului Augustin (De pecat. merit., ii, 26, anul 412) aflăm că „Ceea ce se dă catehumenilor, deși nu este Trupul lui Hristos, este totuși sfânt, mai sfânt decât mâncarea obișnuită”. Aceasta pare o practică generală în Apus. Pe de altă parte, în manuscrisul Testamentum Domini, datat în secolele IV-V în Siria, se prevedea a se da anafură catehumenilor numai în ajunul botezului lor, ca o pregătire pentru primirea Sfintei Euharistii. Trebuie spus că împărțirea anafurei în cadrul Liturghiei era o practică generalizată în primul mileniu creștin.

Sfintele moaște ale
Sfântului Ioan Maximovici,
de la a cărui trecere la cele veșnice
se împlinesc, la 2 iulie 2011, 45 de ani.
Fotografie din arhiva Protoiereului
Peter Perekrestov.
Sfinții pot învia morții?
În anul 2004, o creștină din orașul Mulino, statul american Oregon, a mers la spital pentru controlul dinaintea nașterii. La control s-a constatat că pruncul era mort în pântecele mamei. Medicii au dispus administrarea unor medicamente care să grăbească contracțiile așa încât pruncul să fie scos afară. Mama, deși devastată de veste, a avut inspirația de a refuza tratamentul și de a chema pe preotul duhovnic, Serghei Sveșnikov. Acesta a venit în grabă aducând și mânecuțele de la veșmântul Sfântului Ioan Maximovici, care se păstrează în biserica parohiei lor, a Noilor Mucenici din Rusia. Părintele a însemnat Sfânta Cruce pe pântecele mamei cu mânecuțele și, o minune!, inima pruncului a început din nou să bată. Peste puțin timp, pruncul Ioan s-a născut sănătos.

În vechime anafura se trimitea de la o Biserică la alta în semn de comuniune de credință?
Canonul 14 al Sinodului din Laodiceea (mijlocul secolului IV) interzicea, din pricina abuzurilor, trimiterea Euharistiei de Paști în alte dioceze – punând capăt acestei practici, numită Fermentum, ce data din secolul II –, permițând, în schimb, trimiterea anafurei. Pe de altă parte, canonul 32 interzicea primirea anafurei de la eretici.

Încă din vechime se tămâia înainte de citirea Sfintei Evanghelii?
Din Itinerariul Egerei, o creștină din Galicia, nord-vestul Spaniei, care a întreprins un pelerinaj la Sfintele Locuri aproximativ între anii 381 – 384, aflăm că duminică dimineața slujba în Biserica Învierii din Ierusalim începea îndată după cântatul primului cocoș și că, după citirea a trei psalmi, a rugăciunilor dintre ei și pomenirea celor prezenți, „se aduceau cădelnițe în peștera Învierii, așa încât întreaga biserică se umplea de mireasme” și îndată episcopul începea citirea Sfintei Evanghelii.
Stropirea cu aghiazmă
de Izvorul Tămăduirii la
Mănăstirea Putna.
Încă din vechime se stropea cu aghiazmă pentru alungarea duhurilor rele?
Citim în Istoria Bisericească (V, 21) a lui Teodoret de Cyr (c. 393 – c. 457) că unul dintre primii episcopi care a pus în practică în eparhia sa edictul împăratului Teodosie cel Mare (379 – 395) de dărmare a tuturor templelor idolești din Imperiul Roman, a fost „dumnezeiescul” Marcel de Apamea. Acesta, văzând puterea demonică împotrivindu-se distrugerii templului lui Jupiter din oraș, prin faptul că nu lăsa focul să ardă stâlpii de lemn, a mers în grabă în biserică, a luat un vas cu apă, l-a pus pe altar, și-a plecat fruntea la pământ și a rostit o rugăciune către Domnul „cel iubitor de oameni” ca să nu mai îngăduie „tirania diavolului”, ci „să-i dea pe față neputința”. După aceasta s-a ridicat, a făcut semnul crucii peste apa din vas și a trimis pe diaconul Echitios să se apropie de flăcări și să stropească cu credință. După ce a făcut acestea, demonul a fugit, „neputând suporta stropirea apei”, iar focul a cuprins lemnele și le-a mistuit „într-o clipeală”.

Ilarion Argatu



Sus