RO
EN

Suveranul evlavios

Ștefan S. Gorovei
Maria Magdalena Székely

 

 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Când a trecut prin Țările Române, la mijlocul veacului al XVII-lea, arhidiaconul Paul de Alep a aflat despre Ștefan cel Mare că „a fost un erou renumit în războaie și temut de toți. A făcut 44 de expediții sau lupte împotriva turcilor, tătarilor, polonilor și ungurilor. I-a bătut de foarte multe ori, pe toți, astfel că numele lui a ajuns vestit și era temut de toți și aceasta datorită iscusinței și minții sale agere. Printre ctitoriile care i se datoresc și milosteniile sale se numără 44 de mănăstiri și biserici de piatră”. Paul de Alep vorbește despre 44 de ctitorii ale lui Ștefan – număr care ar coincide cu acela al luptelor purtate de domn. Informații identice se regăsesc și în Letopisețul Țării Moldovei până la Aron Vodă, al cărui autor, Grigore Ureche, murise de puțini ani la vremea prezenței lui Paul de Alep în Moldova. Deducem de aici că ceea ce oaspetele sirian a așternut în scris erau date precise, aflate în circulație în Moldova la acea epocă. Nu se știe cum s-a ajuns la numărul de 44 de ctitorii, poate punându-se laolaltă bisericile mari – ale mănăstirilor și ale curților domnești –, sericile de prin sate care comemorau diverse evenimente, paraclisele din cetăți și de pe la mănăstiri, precum și vechile lăcașuri de cult care vor fi fost refăcute. Este posibil, totodată,ca în secolul al XVII-lea să fi fost cunoscute și alte biserici înălțate de Ștefan (mai cu seamă prin sate), risipite de atunci și până astăzi și a căror amintire s-a pierdut.

Dintru început, Mănăstirea Putna a fost gândită ca cea mai însemnată dintre toate ctitoriile lui Ștefan cel Mare. Obștea Putnei a fost constituită din călugări de la Mănăstirea Neamț, care au adus cu ei nu numai rânduieli de viață monahală, ci și știința de carte și „o zestre bogată de opere și de talent” (Emil Turdeanu). Alături de scriptoriile care purtau mai departe tradiția copierii de manuscrise de la Neamț, la Putna și-au aflat locul și atelierele de broderie liturgică, cele mai de seamă ale vremii, și tot aici s-a constituit o faimoasă școală de muzică bisericească. Gesturile care îngăduie așezarea lui Ștefan cel Mare în rândul suveranilor evlavioși încep, însă, cu mult înainte de zidirea Putnei. În 1463 – anul însoțirii cu doamna Evdochia de Kiev și al închinării unui manuscris cu Faptele Apostolilor la Mănăstirea Zografu de la Sfântul Munte –, domnul Moldovei poruncea să se facă o cunună pentru capul Sfântului Simeon Stâlpnicul de la Muntele Minunat. Inscripția nu precizează ce lăcaș adăpostea moaștele sfântului pomenit la 24 mai, motiv pentru care s-a socotit că „ele au fost ferecate în 1463 de Ștefan cel Mare pentru el” (P. Ș. Năsturel). Mai târziu, în împrejurări necunoscute, capul Sfântului Simeon a ajuns la Mănăstirea Neamț.

Sunt temeiuri pentru a crede că Ștefan avea și o parte din moaștele unui sfânt local – preotul Simeon, stareț al așezământului care a precedat ctitoria de la Pângărați a lui Alexandru Lăpușneanu. În Cuvântul pentru zidirea Sfintei Mănăstiri Pângărați, se spune că acest stareț Simeon și ucenicii lui și-au părăsit locul după ce, la 1476, turcii le-au ars biserica de lemn cu hramul Sfântului Dimitrie, construită de Ștefan cel Mare, și au pribegit peste munți, în Țara Ungurească, la Mănăstirea Cașiva. Acolo, Simeon a trecut în lumea drepților. După ce pacea s-a așternut peste Moldova, „au trimis Ștefan voievod și i-au adus sfintele lui moaște într-o raclă cinstită și le ținea în vistieria sa cu cinste. Și apoi, luând o parte din sfintele lui moaște, le-au poprit pentru blagoslovenie, și cu aromate și bune mireasme și cu tămâie le tămâia totdeauna, spre credința și bună întărirea a blagocestivei Domniei Sale, iar mai vârtos pentru dragostea și căldura duhovnicească ce avea mai nainte cătră dânsul”.

Existența și a altor moaște în Moldova lui Ștefan cel Mare este înțeleasă aproape de la sine. Construirea de biserici – fie și în număr foarte mare – nu era suficientă pentru sacralizarea întregului spațiu al țării și pentru transformarea lui în centru al lumii ortodoxe, mai cu seamă că protectorul lui, Sfântul Ioan cel Nou, era, totuși, un sfânt care se bucura doar de o venerație regională. Sfintele moaște atrăgeau protecția divină asupra locului unde erau depuse și asupra țării întregi, ele legitimau și sacralizau puterea.

În fața acestor pândiri diabolice, tinerii noștri vor putea fi biruitori numai în măsura în care sunt stăpâniți de dragostea față de Dumnezeu, rostind împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?... Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 35, 37-39).

Semnele evlaviei lui Ștefan cel Mare nu se opresc aici. Postul de patru zile cu pâine și apă și pelerinajul în picioarele goale de după lupta de la Vaslui, construirea bisericii de la Războieni pe oasele oștenilor săi căzuți în lupta cu turcii – amintind de gestul împăratului bizantin Nikephor Phocas, care propusese ca soldaților morți în luptele cu arabii să le fie rezervate aceleași onoruri ca și martirilor –, atribuirea biruințelor lui Dumnezeu și asumarea înfrângerilor ca dovadă a păcatelor personale conturează și mai pregnant portretul lui Ștefan cel Mare ca suveran credincios și smerit. Un loc aparte în acest context îl ocupă întâlnirea lui Ștefan cu Daniil Sihastrul. Potrivit „cuvântului” lui Ion Neculce, Ștefan a mers să-l cerceteze pe sihastru după înfrângerea de la Valea Albă dar, spre deosebire de Ludovic cel Pios și chiar de Alexandru Lăpușneanu, el n-a purtat discuții teologice ori filosofice cu Daniil, ci i s-a spovedit. Este greu de spus dacă această întâlnire va fi avut loc cu adevărat și dacă Daniil poate fi considerat duhovnic al domnului. Este posibil ca întreaga istorisire să fie o creație târzie, menită a explica felul în care s-a zidit mănăstirea de la Voroneț. Dar, în egală măsură, o anumită legătură între Ștefan și Daniil Sihastrul trebuie să fi existat, judecând după importanța acordată de domn Mănăstirii Voroneț.



PF Daniel,
Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române

Ștefan cel Mare a biruit întunericul păcatelor istoriei cu ajutorul lui Hristos, cu ajutorul Sfintei Treimi, cu ajutorul Maicii Domnului, cu ajutorul sfinților, mai ales al sfinților Gheorghe, Dimitrie, Procopie, și alți sfinți militari, purtători de biruință. Ștefan cel Mare este simbolul demnității românești. Este figura politică și militară cea mai renumită și cea mai binecuvântată din toată istoria poporului român. Ștefan cel Mare a avut tată moldovean, a avut mamă olteancă și a avut prieten ardelean pe Iancu de Hunedoara de la care a învățat arta și tehnica armelor. Ștefan cel Mare și Sfânt nu este un provincial. El este lăudat mai mult de cronicarii străini decât de cei pământeni. El a fost considerat în vremea sa, de către papa Sixt al IV-lea, atlet al credinței creștine. În acatistul pe care Biserica l-a compus pentru a-l cinsti, este numit „apărător al creștinătății”. Ștefan cel Mare și Sfânt este apărătorul Europei. Mai mult decât atât, el poate fi numit sfânt ocrotitor al întregii Europe creștine. Să-l cinstim pe Ștefan cel Mare nu numai prin pomenirea sa liturgică, culturală și spirituală, ci și prin imitarea lui, prin a urma pilda lui atunci când transmitem credința creștină, zidind biserici și mănăstiri din zid, dar zidind și biserici în sufletele noastre prin credință, prin educație creștină, prin artă, prin literatură. Să aducem în Europa bucuria de a trăi în comuniune, în pace și în evlavie, să ducem în lumea întreagă lumina Învierii lui Hristos și bucuria Duhului Sfânt.

Dacă pe Daniil Sihastrul nu-l putem socoti cu deplină certitudine duhovnic al domnului și dacă mitropolitului Teoctist îi putem doar presupune această calitate, există, totuși, un ierarh moldovean care a fost cu adevărat duhovnicul lui Ștefan cel Mare. Este vorba despre Vasilie, episcopul Romanului. La 31 august 1499, domnul Moldovei cumpăra un sat pentru a-l dărui „rugătorului și duhovnicului nostru, chir Vasilie episcopului”. Cu acel prilej, uricele cele vechi ale satului au fost date „în mâinile duhovnicului, chir Vasilie”. Duhovnicul lui Ștefan cel Mare a ocupat scaunul episcopal cam 16 ani, de prin 1484 și până prin 1500. Nu i se cunoaște mănăstirea de metanie și nici activitatea de dinainte de a deveni ierarh. Trebuie să fi fost, însă, un om cultivat și bun cunoscător al rânduielilor bisericești, de vreme ce mitropolitul Moscovei l-a cercetat pentru a primi lămuriri într-o chestiune de ordin liturgic.

S-a spus că „fără religie nu există rege” (Jean-Paul Roux). Între calitățile pe care un suveran medieval trebuia să le aibă, evlavia ocupa un loc de primă însemnătate. Respectul pe care Ștefan cel Mare l-a nutrit față de Biserică – fără a face excese și fără a avea obsesii mistice – a fost cunoscut și folosit ca exemplu până spre epoca modernă. În Cuvântul de îngropare vechiului Ștefan voievod, un cărturar din cel de-al XVIII-lea veac avea să scrie despre Ștefan cel Mare, adresându-se contemporanilor săi: „viteazul acesta este mai groaznic cu rugăciunea în gură decât voi cu sabia în mână !”.

Extrase din volumul
„Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare”,
Mănăstirea Putna, 2005



Sus