RO
EN

Trecut-am prin foc
și prin apă…

 

 

 

 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

E. are acum 33 de ani și s-a născut într-o familie penticostală din orașul V., județul Suceava. După o îndelungată prigoană din partea familiei, în ultimii ani s-a căsătorit și s-a mutat în alt județ cu familia. Iată mărturia ei.


Încă de mică, înainte de a merge la școală, am dorit să merg la Putna.La școală mergeam la ore la părintele, profesorul de religie. Părinții mei se împotriveau, dar le spuneam: „Mă duc și eu să văd cum este.” Dar eu simțeam ceva, simțeam o putere în credința ortodoxă. Îmi plăcea să mă închin. M-a văzut odată tăticul făcând Sfânta Cruce și tare urât m-a ocărât! Apoi a zis: „Faci rugăciune, dar fără asta!” Am venit la Putna abia în anul 2000. În aprilie am născut fata și în octombrie am venit la Putna, chiar de ziua mea.

Nașa mi-a zis că trebuie să mă spovedesc. „Și cum? Trebuie să-i spun tot ce am făcut?” „Da!” mi-a zis nașa. „Dar nu te teme, că preotul nu are voie să spună la nimeni ce ai mărturisit.” Părintele m-a spovedit și în aceeași zi ne-a și botezat, pe fată și pe mine. Dacă nu mă boteza atunci, nici până în ziua de azi nu eram botezată! După ce am trecut prin apa botezului, am trecut apoi și prin focul unor mari suferințe.
Când am venit seara acasă, eram miruită și era mir din acela mirositor. „Cu ce te-ai dat?” Eram încă udă pe cap de la botez. „Am făcut baie azi dimineață și nu s-a uscat.” „Dar cu ce-ai dat fata?” La o săptămână, le-am spus. M-au dat afară din casă și am rămas pe drumuri mai multe luni de zile. Am venit la Putna. Cât timp s-a putut am stat pe aici, apoi m-am mai dus la Sfântul Ioan de la Suceava. Mai țineam legătura cu părinții. Ei îmi spuneau că, dacă las credința ortodoxă, mă primesc acasă, dacă nu, „drac în casă lor nu le trebuie”. Era foarte greu. Eram cu fata în brațe. Ea avea 7 luni și nu aveam niciun ban de nicăieri. La mănăstire și la schit mi-a fost casa mea.
După aceea, cu chiu cu vai, m-am întors acasă. La început, când tatei nu-i convenea ceva, profita că mămica nu era acasă și mă bătea, mă fugărea. Veneam la Putna pentru 2-3 zile și apoi iar acasă. Iar mă bătea și mă fugărea, iar mergeam la Putna. La ora 4 ajungeam acasă, la ora 8 mă întorceam înapoi la mănăstire.
„Ce-ai găsit în credința asta? Ce-ai găsit la popii ăștia?”, mă întreba furios tata. „Adevărul am găsit! N-am găsit pe nimeni. Am găsit credința ortodoxă.” Și începea tata a drăcui și a înjura... Le spuneam alor mei: „Voi m-ați alungat, nu v-a trebuit dracu-n casă, cum îmi spuneți. Dar lor le-a trebuit. Așa drac cum eram, m-au ajutat cu ce‑au putut și ei! Nu m-au dat afară. Nu v-a interesat că m-ați alungat, dar părinții ăștia m-au primit.

Pe voi nu v-a interesat că era iarnă și era frig și nu mai știam cum să încălzesc sticla de lapte, ca să-i dau să mănânce fetei. Nu v-a interesat de nimic.” Mi-a fost foarte greu. De multe ori mai era puțin și eram aproape să cedez. Când aveam ispite, veneam la Putna, mă spovedeam, mă împărtășeam.Așa mă linișteam! Când n-aveam un ban de medicamente, mă gândeam: „Doamne, iar trebuie să mă duc la Părintele Stareț?” Mi-era foarte greu să vin aici și să-i spun, dar nu aveam încotro, nu aveam altă șansă. Cine să mă înțeleagă, să nu mă judece?

Îndoielnică am fost în permanență. Mai multde la lupta pe care am avut-o. În biserică mi-era bine. Dar era trei sferturi luptă și un sfert bine. Mă dobora lupta! Rugăciunile... nu urăsc rugăciunile, îmi place să mă rog! Dar foarte rar sunt momentele când pot. Rugăciunea lui Iisus, Prea Sfântă Născătoare, acestea care sunt mai scurte, le mai zic, deși foarte rar sunt momentele când pot să mă rog. Când e să pun mâna pe Cartea de rugăciuni ca să fac un paraclis, să fac un acatist, nu mai pot! O pagină să citesc? Sunt în stare să-i dau în cap cuiva cu cartea! Câteodată, numai dacă mă gândeam că ce citesc e adevărat, începea deja lupta. De parcă era cineva lângă mine și îmi știa gândurile. Când ajuns prima dată la mănăstire, mi-a pus părintele mâna pe cap și mi-a făcut semnul Crucii. Atunci, din vârful capului până în vârful picioarelor, am simțit o căldură deosebită. Și mă uitam la mâna lui și îl întrebam: „Părinte, aveți ceva în mână?” Aveam o iconiță în carte, iar tata cu mama au spus că sunt drăcușorii. Mi-au aruncat cartea cu tot cu iconiță. Că am să mă duc în iad cu tot cu preoți și cu tot...

Ziceam: „Dacă voi vă numiți penticostali și pocăiți, de ce nu încercați s ă fiți un pic mai calmi, de ce mă batjocoriți atâta?” „Tu te-ai dus cu dracul și L-ai părăsit pe Hristos!”... „Nu știu cine L-a părăsit, voi sau eu. De ce te temi de Cruce așa de tare?” Aveam o cruce și a văzut-o. „De ce să mă tem, că e un lemn pus în forma asta.” „Bine, dacă e un lemn, s-o porți la piept. Doar o pun și am și luat-o.” Nu mă lăsa nici să-l ating și continua să spună că e doar un lemn. Dar când mă apropiamde el să i-o pun, fugea! I-am dat și agheasmă. I-am pus în cană de două degete agheasmă și restul apă ca să ia pastila, însă fără să știe. Vă vine să credeți că îndată ce a luat o gură de agheasmă, a vomitat pastila cu totul? A vrut să ia cruciulița de la gâtul fetiței. Dar ea i-a spus imediat: „Mi-a pus-o părintele și n-o s-o iei tu!” Încerca să-i spună că nu trebuie să facă cruce. „Nu, vicu [bunicu], că așa m-a învățat părintele, așa trebuie să fac!”

Când începea să mă ocărască, fetița îi spunea: „Asta e mama mea, una am, nu mai am alta. De ce o ocărești, de ce o bați?” Vecinii ortodocși mă priveau cu frică. Știau cum se comportă ai mei cu mine. Mă întrebau de ce-am făcut asta. Eu le-am spus: „Motivul nu îl știu. Atâta știu că aici mi-e bine, deși uneori mi-efoarte greu să recunosc...



Sus