RO
EN

Mondialism și
identitate națională

Interviu cu istoricul
Florin Constantiniu

 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Născut la București, la 8 aprilie 1933. Absolvent al Facultății de Istorie din București (1956). Cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” (1957-1999). Membru corespondent al Academiei Române (din 1999); membru titular al Academiei Române (din 2006). Laureat al Premiului „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1972). Lucrări consacrate perioadei fanariote (1711-1821), precum și istoriei celui de-al Doilea Război Mondial și Războiului rece. Cea mai reprezentativă scriere: „O istorie sinceră a poporului român” (patru ediții, 1997-2010).

Domnule profesor, la ce-i folosește unui tânăr din ziua de astăzi să cunoască istoria națională și universală?
Eu cred că, în momentul de față, folosul cel mai mare pe care îlare un tânăr din cunoașterea istoriei naționale este acela că el capătă o conștiință identitară. Pentru că, în contextul globalizării, are loc un adevărat proces de masificare. Adică, națiunile își pierd identitatea lor națională. Ele devin o comunitate anonimă în care toată lumea poartă aceeași îmbrăcăminte, are aceleași gusturi, iar specificul fiecărei comunități naționale se pierde treptat. Istoria este o componentă esențială a conștiintei identitare. Prin memoria istorică, fiecare se simte francez sau român în funcție de trecutul neamului său. Deci, acesta este folosul cunoașterii istoriei naționale. În ceea ce privește istoria universală, eu cred că principalul folos este acela de a ne ajuta să înțelegem realitatea zilelor noastre. Pentru că istoria nu s-a născut, așa cum crede foarte multă lume, dintr-o înclinație, dintr-o dorință de a cunoaște trecutul, ci din nevoia de a răspunde la întrebările pe care le impune prezentul. Lumea caută răspuns la situațiile contemporane, referindu-se la trecut. În acest sens, filozoful italian Benedetto Croce a spus că „Orice istorie este contemporană”.

În acest proces al globalizării, anulându-se specificul națiunilor, se anulează într-un fel și specificul persoanei umane?
Absolut. Este o corelație între comunitatea etnică și individ. În sensul acesta vorbeam de masificare, pentru că, în procesul de care ați amintit, individul devine practic un anonim. El nu mai are conștiința că este român. De altminteri noi vedem o înstrăinare de tot ceea ce este valoare națională, tradiție națională în momentul de față. Nu vreau să adresez o critică tinerilor de pe pozițiile bătrânului care sunt, dar, din păcate, în școală nu există o preocupare pentru a-l pregăti pe elev, pentru a-i sădi elevului conștiința că el este un român care trebuie să cunoască tradiția națională, care să se raporteze la creația națională, care să promoveze valorile naționale.

Și eu am impresia că nu este în primul rând vina tânărului. Este vina sistemului prin care acesta este educat. Bineînțeles. Convingerea mea este că unul dintre cei mai înverșunați dușmani ai învățământului nostru este tocmai Ministerul Învățământului care, prin acest sistem copiat în bună parte după manualele occidentale, face ca istoria să nu-și mai îndeplinească funcția de păstrare a memoriei etnice și de sădire a conștiinței naționale.


Cetatea Hotin

Cum ați defini identitatea românească?
În ceea ce privește identitatea românească, vă mărturisesc că eu însumi am trecut printr-o perioadă de revizuire, aș spune dramatică, a felului în care am perceput această identitate. La sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, eu predam cu această convingere că profesorul trebuie să le spună studenților toate acele momente din trecutul neamului nostru, în care românii au realizat o performanță. Vă dau un singur exemplu: faptul că aici, în Europa de Sud-Est, noi am fost singurul popor, spre deosebire de greci, bulgari, sârbi, albanezi, chiar și o parte a Ungariei, care ne-am asigurat statutul de autonomie. Atunci, în Evul Mediu, statutul de autonomie, în condițiile dominației otomane, era ca și cum aveai un buletin de identitate politică în lumea europeană. Și eu le spuneam studenților acest lucru: „Iată, noi am izbutit o asemenea performanță prin lupta aceasta pe care au dus-o voievozii noștri, în primul rând Ștefan cel Mare.”
După un timp, și mai ales lucrul acesta s-a întâmplat după 1990, am căpătat convingerea că e mult mai util să-i spui unui tânăr și care sunt aspectele negative din istoria națională, care au fost ocultate în istoriografia noastră, considerându-se că se face un deserviciu poporului român dacă se spun lucruri care ar putea să-l pună într-o lumina defavorabilă. Dar eu am considerat că, exact cum unui bolnav nu-i faci un serviciu spunându-i că arată foarte bine – fiindcă în felul ăsta nu e conștient de starea lui și nu se mai duce la medic să se trateze – tot așa și fiecărui popor trebuie să i se spună, dacă dorim ca el să se tămăduiască, de ce boală suferă. Și atunci eu am scris o carte intitulată O istorie sinceră a poporului român, în care am prezentat nu numai aspectele pozitive din istoria națională, ci și cele negative care, după opinia mea, au influențat după aceea pe termen lung dezvoltarea noastră.
Desigur, toată lumea, atunci când este vorba despre fizionomia spirituală a românilor, se gândește la Mircea Vulcănescu, la Constantin Noica sau la părintele Stăniloae, oameni de mare erudiție, de mare finețe psihologică și n-o să îndrăznesc să mă măsor cu ei. Eu iau întotdeauna exemplul Mioriței. Noi, în balada Miorița, îl vedem pe ciobanul moldovean care întâmpină moartea cu detașare, o vede ca pe o nuntă și într-un fel o primește așa, mucenicește. Bine, dar în Miorița, noi avem trei personaje. Toate aceste personaje sunt români, și moldoveanul și vrânceanul și ungureanul, pentru că ungureanul nu e ungur, este un român venit din Transilvania care era sub stăpânirea clasei politice maghiare. Îi vedem pe cei doi că, dimpotrivă, se simt frustrați de bunăstarea moldoveanului și uneltesc moartea lui. Niciodată n-am înțeles de ce noi ne identificăm doar cu o treime din comunitatea românească reprezentată în baladă de cei trei ciobani. Ne identificăm doar cu cel generos, dar și pasiv, și trecem foarte ușor cu vederea peste cei doi, care sunt doi oameni pizmași, dispuși să meargă până la crimă. După ce am văzut ce s-a întâmplat în România ultimilor douăzeci de ani, am ajuns la convingerea că ungureanul și vrânceanul sunt cei care alcătuiesc nota dominantă a poporului român de astăzi.



Națiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanță din spiritualitatea Sa nesfârșită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera și cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ține la existența fiecărei națiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta și propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este și în lumea ideilor dumnezeiești. Poporul cel mai pătruns de spiritualitatea ortodoxă se dovedește cel român. El s-a născut creștin. El n-are la bază o altă structură religioasă, care să o tulbure pe cea ortodoxă. Întrebarea este: găsim undeva un ritm mai bun, și nu cumva a format ritmul ortodox în poporul nostru anumite însușiri care fac acum parte integrantă din spiritualitatea lui specifică, nu cumva și-a imprimat Ortodoxia pecetea adânc în firea românească? Dar și din aceste puține considerații se poate vedea destul de bine perspectiva care se deschide înspre viitor neamului nostru: el este chemat să realizeze o cultură de un clasicism original, de-o limpezime, de-o armonie dar și de o adâncime neajunsă încă pe fața pământului. Dar ca această chemare să se realizeze, trebuie să nu ne forțăm a ieși din originalitatea noastră, care este legată de Ortodoxie, și a umbla după idealuri de import. Mai aproape de Ortodoxie să ne fie lozinca. Căci mai aproape de Ortodoxie înseamnă mai aproape de noi înșine și de misiunea noastră.

Dumitru Stăniloae, Extrase din „Ortodoxie și Românism”, Sibiu, 1939




Noi vorbim acum despre ceea ce se poate numi, la modul generic, România profundă. Nu este obligatoriu ca această Românie să fie reprezentată de majoritatea românilor din zilele noastre.
Întrebarea este ce înțelegem prin România profundă? Pentru că, vedeți, la noi este această imagine idealizată a satului românesc. Satul românesc, într-adevăr, în perioada Evului Mediu a avut un rolextraordinar în asigurarea acestei continuități și a acestei identități a poporului român. Mai târziu însă, satul românesc, din vina clasei politice, nu a reușit, în perioada de modernizare a societății românești, să se integreze în acest proces, el rămânând în niște structuri arhaice, conservatoare. La noi se poate observa – și asta reprezintă, după mine, unul dintre cele mai serioase obstacole în calea modernizării – absența spiritului civic. Spiritul civic s-a născut la oraș, în orașul medieval. Noi nu am avut astfel de orașe. Cele care au existat, Brașovul, Sibiul, Bistrița, au fost întemeiate de sași. Iar cele din Moldova și Țara Românească au fost niște sate mai mari, care n-au cunoscut reglementările, disciplina, pe care le presupune viața medievală. Și atunci la noi nu există această cultură politică, cultură civică. Fiecare dintre noi, atunci când are o problemă, nu se gândește că această chestiune trebuie rezolvată la nivelul țării întregi, printr-o reglementare generală. Fiecare dintre noi o reglementăm individual, printr-un prieten, prin o rudă pe care o avem, ba la primărie, ba la prefectură, ba la nu știu care alt birou...


Mănăstirea Horezu
Foto: Dan Dinescu

Când vorbim despre România profundă, nu trebuie neapărat să ne referim numai la mediul rural, ne gândim îndeosebi la partea adâncă de spiritualitate românească.
Da, sigur, sensul trebuie lărgit. Sunt de acord cu dumneavoastră.

Aș dori să vă întreb altceva. Pentru a putea învăța câte ceva din lecția trecutului, puteți să faceți o scurtă analiză a unui exemplu semnificativ pozitiv și unul semnificativ negativ, din istoria noastră.
La exemplul pozitiv, vă dau cel pe care l-am citat adineauri. Prin această rezistență îndelungată, multiseculară, față de presiunea otomană, noi am constrâns Imperiul Otoman să ne recunoască autonomia care ne-a garantat identitatea politică. De pildă, aici, la nordul Dunării, pe teritoriul Țărilor Române, turcii, deși erau suzeranii acestor țări, nu au avut voie să construiască moschei. Și asta pentru că a fost această rezistență care, sigur, nu se putea prelungi la nesfârșit. Voievozii noștri au trebuit să găsească o formulă politică și aici este interesantă mărturia acelui umanist italian, Filippo Buonaccorsi Callimachus, care s-a aflat în slujba regelui Poloniei și care spunea că românii, după ce i-au înfrânt pe turci, au sfârșit prin a se supune Porții Otomane prin tratate, nu ca învinși, ci ca învingători. Asta este întradevăr o performanță, că noi am păstrat statul, că am avut structurile noastre politice, structurile noastre administrative, structurile noastre judecătorești, structurile noastre culturale, structurile noastre bisericești.

Ce putem învăța din acest exemplu?
Importanța solidarității românești. În ansamblu, lupta antiotomană a presupus un efort colectiv, solidar, al moldovenilor, muntenilor și transilvănenilor. În cele din urmă, toți au participat, de la vlădică până la opincă, de la domn și mitropolit până la ultimul țăran, cu toții au fost angrenați în această bătălie. Pentru că, gândițivă, unul din elementele care au asigurat succesul acestei lupte a fost crearea unui gol, vorbim în termeni științifici, a unui gol demo-economic în calea năvălitorilor. În termeni obișnuiți, aceasta însemna pustiirea țării. Pământul era pârjolit. Pentru că armatele de atunci trebuiau să se hrănească din teritoriul ocupat. Domnii noștri au practicat această tactică a pământului pârjolit, care presupunea sacrificiul acelei averi modeste pe care o avea și ultimul locuitor al țării, pentru ca otomanii să nu poată să găsească resursele cu care să-și hrănească armata. Unirea întregii comunități românești a făcut ca noi, fără să diminuăm în vreun fel meritele și luptele celorlalte popoare, să ne plasăm la vârf, prin rezistența noastră în fața asaltului otoman.


Foto: Dan Dinescu

De aici se vede și marea diferență dintre felul de a gândi al celor de azi și al celor din vechime.
Da, exact. În ceea ce privește exemplul negativ, eu mă gândesc de multe ori la perioada anilor 1914-1916. Noi ne-am pregătit timp de doi ani ca să intrăm în războiul de reîntregire a neamului. Și asta presupunea din partea noastră un efort responsabil și colectiv, în vederea marii încercări prin care avea să treacă națiunea română. Nu amintesc decât în treacăt cuvintele extraordinar de dure pe care Octavian Goga le avea la adresa clasei noastre politice care a dat dovadă de o iresponsabilitate incredibilă în ceea ce privește pregătirea războiului. În loc să se înarmeze această oaste care trebuia să dea bătălia pentru desăvârșirea unității naționale, s-au făcut niște afaceri incredibile. Și, cum spune Goga, foarte adevărat și foarte trist, nu mulțimea dușmanului, nu armamentul lui, ci înfricoșătoarea epidemie de meningită morală care bântuia societatea românească, ne-a adus la înfrângerea din 1916. Când vorbim de Primul Război Mondial ne gândim de obicei la Mărești, Mărășești, Oituz. Nu?
Bine, dar înainte de acestea s-a pierdut Oltenia, Muntenia și Dobrogea. Și statul român era doar partea de Moldova dintre Carpați și Prut – că Basarabia era la ruși – și fără Bucovina care era la austrieci. Deci, atâta rămăsese din statul român. De ce? Pentru că guvernanții n-au pregătit armata pentru această mare încercare. Aș vrea să vă relatez un lucru care, după mine, este unic în istoria războaielor și în istoria popoarelor. În ajunul căderii Bucureștiului, 6 decembrie 1916, la Cartierul General a avut loc o masă, pentru că se făcuseră înaintări în armată. De ce se făcuseră înaintări în armată? Armata fusese doar înfrântă. Explicația era: ca să se ridice moralul ofițerilor. Spuneți-mi și mie unde, în ajunul pierderii capitalei, se dă banchet pentru înaintări în grad? Lucrurile acestea, din cauza că au fost ocultate, că n-au fost spuse, au adus un imens deserviciu, pentru că, încă o dată, vrem sau nu vrem să ne vindecăm de aceste păcate?

Acum, după ce mi-ați descris momentul acesta, să înțeleg că avea dreptate Nichifor Crainic când spunea că 1918 a fost înprimul rând un dar făcut de Dumnezeu românilor și nu atât un rod al eforturilor naționale care vedem că au fost coordonate destul de prost?
Sunt de acord cu ceea ce a spus Nichifor Crainic. El, ca profesor de teologie, a vorbit de darul lui Dumnezeu. Istoricii, care sunt mai pozitiviști, vorbesc de istorie. Noi practic am terminat Primul Război cu pacea de la București, pe care ne-au impus-o Puterile Centrale, o pace care era dezastruoasă pentru români. Au venit aceste două nesperate situații: prăbușirea Imperiului rus, a autocrației țariste și destrămarea monarhiei austro-ungare. Și am obținut, ca urmare a căderii autocrației, Basarabia, iar ca urmare a destrămării monarhiei austro-ungare, Bucovina, Transilvania și Banatul. Într-adevăr se poate vorbi de darul lui Dumnezeu. Dar noi am fost total nepăsători și, aș spune, nerecunoscători, și am avut această percepție absolut greșită: am confundat legitimitatea cu ireversibilitatea. Am crezut că, dacă un fenomen e legitim, este și ireversibil. Gata, s-a făcut România Mare, de acum o să rămână în veci de veci România Mare, fiindcă acesta este teritoriul legitim al românilor. Noi am fost exact precum sluga aceea care, primind un talant, l-a îngropat în pământ și n-a mai vrut să facă nimic. L-a îngropat în pământ și, ca să nu se piardă, l-a lăsat pe 20 de ani într-o atitudine de indiferență și, repet, de iresponsabilitate, care nu poate fi condamnată îndeajuns.

Ce învățăminte aflăm din exemplul negativ pe care ni l-ați spus?
Din aceste exemple învățam că, atunci când este vorba de un interes major al națiunii, atâta timp cât nu există o responsabilitate din partea clasei politice și nu există o angajare din partea a ceea ce se numește opinia publică, de fiecare dată lucrurile se termină foarte prost pentru noi. Trebuie să existe o armonie între acțiunea clasei politice și sprijinul opiniei publice.

Domnule profesor, în 1997 ați fost una dintre personalitățile culturale care au luat atitudine, alături de diverse organizații studențești, împotriva semnării tratatului dintre România și Ucraina. Cum vedeți astăzi această problemă care, la vremea respectivă, a produs mai multe sciziuni între viziunea clasei politice și opinia publică?
Mă doare s-o spun, însăacum îmi dau seama foarte bine că toți cei care ne-am opus atunci semnării tratatului cu Ucraina, am avut perfectă dreptate. Acest tratat n-a adus nici un fel de folos și de avantaj României și, în primul rând, n-a adus nici un fel de îmbunătățire a situației românilor care trăiesc în nordul Bucovinei, în ținutul Herța și în zonele basarabene, intrate în frontierele Ucrainei Sovietice, încă din 1940. Eu sunt pentru o politică de bună vecinătate, dar atitudinea autorităților ucrainene și formele, aș spune, câteodată virulente, ale naționalismului ucrainean, mi se par incompatibile cu aceste raporturi care ar trebui să existe între noi și Ucraina. O marea greșeală a fost faptul că, în 2007, când se putea revizui acest tratat, când se putea repune în discuție, societatea românească nu a reacționat în nici un fel, clasa politică de asemenea nu a reacționat. Dacă în anii ’40 România a fost constrânsă, sub presiune, să accepte amputările teritoriale, în 1997 și în 2007, prin pasivitatea noastră nejustificată, noi am acceptat ca aceste teritorii – pe care Ucraina nici nu visa că le va obține vreodată atât de ușor, întrucât nu are nici un drept istoric asupra lor – să i le dăm pe tavă. Acțiunile studenților din 1997 împotriva semnării tratatului cu Ucraina au fost un lucru excelent și îmi pare rău că studenții de atunci sau cei de acum nu s-au gândit ca, măcar la un nivel simbolic, să întreprindă niște demersuri asemănătoare și în 2007. Toate aceste realități nu trebuie însă să ne demobilizeze din lupta noastră pentru adevăr.

Vă rugăm să le prezentați tinerilor, din punctul de vedere al unui istoric, principalele etape ale secolului XX românesc.
Noi am avut până la Primul Război Mondial o perioadă în care practic elita societății românești, în primul rând elita intelectuală, dar și cea politică, a fost stăpânită de ideea desăvârșirii unității naționale. Idealul național, până în 1918, a fost ideea forță călăuzitoare a societății românești. După 1918, ieșiți din obsesia naționalului, am avut o extraordinară deschidere spre universalitate. Așa se și explică de ce, ceea ce numim perioada de aur de 20 de ani din unghiul de vedere al culturii, e marcată de personalități absolut strălucite. După generația pașoptistă, care s-a evidențiat în primul rând pe plan politic, în plan cultural perioada interbelică este cea mai fecundă. Aceste două generații le consider eu vârfurile spiritului românesc: pașoptiștii în plan politic, intelectualii interbelici în plan spiritual. A venit cel de-al doilea Război Mondial cu instaurarea regimului comunist, care de fapt a fost o formă de ocupație sovietică ce a impus modelul sovietic de socialism. Peste tot în lagărul sovietic a existat însă această dorință de emancipare.
În condițiile în care a apărut o firavă autonomie, totuși spiritul românesc a putut, mai ales după 1964, să-și recupereze, măcar în parte, identitatea națională. Căci toate aceste mișcări de emancipare, în ultimă instanță, urmăreau recuperarea identității naționale. Sovieticii voiau să șteargă identitatea națională a popoarelor supuse. Stalin a avut chiar la un moment dat gândul să înglobeze toate aceste țări Uniunii Sovietice. Și, pentru a putea domina această zonă, era nevoie ca popoarele de aici să uite ce reprezintă ele din punctul de vedere al culturii lor, al trecutului lor, al valorilor lor specifice.

Aceeași luptă împotriva identității naționale pe care o regăsim și astăzi.
Exact. De ce? Pentru că, și acum mă refer la ultima parte a secolului XX, noi am trecut de la o formă de hegemonie a Uniunii Sovietice, la o altă formă de hegemonie care este mult mai abilă, întrucât ea se ascunde în spatele globalismului, se ascunde în spatele unor formule foarte generoase, dar care practic urmărește același lucru: anularea identității naționale. Pentru că nici o hegemonie nu se poate împăca cu faptul că popoarele pe care le-a supus, sau vrea să le supună, își păstrează individualitatea lor națională, și, mai ales, istorică.
Am avut internaționalismul proletar sau socialist, acum avem globalizarea sau mondialismul. Din acest punct de vedere există o simetrie perfectă. Atunci, internaționalismul proletar ducea lupta împotrivă Bisericii în numele ateismului, zis, științific. Globalismul luptă și el împotriva Bisericii, pentru că Biserica este totuși un factor identitar. Acum lupta se duce mult mai abil. Nu se procedează așa de brutal cum era în timpul regimului comunist, atunci când nu era voie să mergi la Biserică, dacă erai membru de partid sau nu era voie să-ți botezi copilul. Acum, în schimb, prin filme, prin cărți, tot timpul se seamănă neîncredere în adevărurile fundamentale ale Bisericii. Dacă citesc Codul lui Da Vinci, dacă mă duc la cinematograf și văd tot felul de filme care prezintă viața lui Iisus sau viețile sfinților într-o lumină care îl îndepărtează pe credincios de adevărurile Bisericii, efectul este același ca pe timpul comunismului, după ce se participa la cursurile de ateism științific. Aș spune chiar că, de multe ori, efectul este mai pervers. Pentru că omul care auzea un curs de ateism științific era avertizat, se gândea că propagandistul acela care îi preda era obligat să-i spună niște minciuni. Pe când acum i se creează omului iluzia că este liber și că este informat corect, dar în realitate el este mințit și manipulat într-un mod grosolan...



România este un loc minunat. Despre cei care pleacă din țară... este trist să-ți pierzi credința și identitatea, doar ca să trăiești mai bine. La finalnu rămâi decât cu un gust de cenușă în gură. Mi se pare că este o copilărie să pleci. Tinerii ar trebui să fie convinși că locul acesta este extraordinar, e un loc binecuvântat, călcăm pe moaște de sfinți. Ne hrănim cu seva pământului îmbibat cu moaște ale sfinților care și-au dăruit tot rostul vieții lui Dumnezeu. Are o importanță imensă ceea ce s-a întâmplat cu înaintașii noștri. Păcatul a început la noi din secolul al XIX-lea. Mersul în Occident i-a făcut pe oameni să vină în contact cu o lume pe care nu au înțeles-o destul de bine. Acea lume nu ni se potrivește nouă în toate. Ar fi trebuit să luăm ceea ce era bun de luat. De aici și greșelile enorme, cea mai mare este că am întors spatele Bisericii Ortodoxe. Ne-am apucat să stricăm frescele și să facem picturi în ulei, ne-am apucat să luăm pământurile mănăstirilor. Să mai reparăm ce mai putem repara, dacă mai putem.

Silvia Radu, sculptor


Un profesor universitar spunea că românii de astăzi sunt mai ușor de manipulat și datorită faptului că ei nu mai au idealuri, nu-și mai asumă un ideal înalt. Ce s-ar putea face ca măcar noile generații să fie mai interesate de țelurile spirituale?
Aici, vă mărturisesc, mi-ar fi foarte greu să răspund pentru că toate aceste încercări pe care le-am făcut în perioada în care am ținut un curs la masteranzi, de a le trezi interesul acestor tineri – care erau absolvenți ai Facultății de Istorie – au eșuat în mare parte. Aș fi dorit să fac din ei niște tineri angajați. Unii spun că deosebirea dintre intelectualitate și intelighenția (termenul este luat de la ruși), ar fi că intelighenția înseamnă intelectualitatea angajată, intelectualitatea care se pune în slujba unui ideal. Eu asta îmi propusesem cu acești tineri. Sigur, veneau de la muncă, cursurile erau după-amiază, ei erau obosiți. Din păcate nu am reușit să am o comunicare cu ei. Am încercat toate modalitățile de discurs, însă nici una dintre ele nu a funcționat. Tineretul de astăzi este scufundat în materialism și foarte puțini sunt aceia care sunt într-adevăr interesați de lumea valorilor spirituale. Acestea sunt roadele politicii de spălare a creierelor, care s-a dus în România după 1989. Majoritatea tinerilor cu studii superioare trăiesc cu obsesia burselor în străinătate. Să plece, să stea cât mai mult în străinătate. Ideea că ei au un rost de îndeplinit aici, ca români, este pe cale de dispariție. Dacă ar putea să prelungească 10 ani bursele acestea numai ca să nu intre în serviciu, ar rămâne acolo. Tinerii nu au o strategie a existenței, întemeiată în primul rând pe valori spirituale, religioase și culturale.

Ce soluții le oferim acestora?
Aici cred că Biserica are un rol capital. Pentru că, din moment ce școala este atât de grav deficitară în latura ei educativă, din momentul în care Armata, ca și instituție educativă, a dispărut și ea odată cu trecerea la armata profesionistă, singura instituție care poate îndeplini acest rol formativ, educativ, este Biserica. Avantajul ei este că ea poate întemeia educația pe valori creștine. Biserica poate asocia educația, nu numai a tinerilor, ci a tuturor credincioșilor, cu această formare în duhul credinței.

Fiindcă ați vorbit de Biserică, ce rol a avut Ortodoxia în existența poporului român, de-a lungul veacurilor?
Cred că Ortodoxia este una dintre componentele de bază ale identității naționale. Să nu uităm că, în perioada medievală, Regatul Ungar a avut funcția, dată de papalitate, de a răspândi catolicismul. Păstrarea credinței ortodoxe a fost unul din factorii cei mai importanți care ne-a ferit să cădem sub dominația regatului ungar. Pe de altă parte, a existat marea presiune otomană. Noi, am trăit în ceea ce se numește pluralismul statal, adică, același popor, am trăit în mai multe state: Țara Românească, Moldova, Transilvania și, până la 1420, Dobrogea. Dar Ortodoxia, precum și conștiința originii romane, ne-au făcut să rămânem uniți. În ultimă instanță, pe acești doi piloni s-a întemeiat în principal conștiința propriei noastre identități.

Dacă ar fi să le transmiteți tinerilor un mesaj de încurajare, ce le-ați spune?
Le-aș spune exact principiul pe care l-a lăsat Sfântul Benedict de Nursia, întemeietorul Ordinului benedictin, în secolul al VI-lea: Ora et labora ( Roagă-te și lucrează ). Ce înseamnă asta? Pe de o parte să trăiască în spiritul învățăturii creștine și să aibă cultul valorilor creștine. În al doilea rând să-și mobilizeze toate resursele fizice sau intelectuale, în funcție de meseria pe care o practică, și să și le pună în slujba propășirii neamului românesc. Nu în Italia, nu în Spania, nu în Afganistan. Nu. Aici, în spațiul românesc, chiar cu niște jertfe mai mari, trebuie depusă munca aceasta. Așadar, Roagă-te și muncește, după cum zicea și sfântul ierarh Calinic de la Cernica.

A consemnat Dorin Petreanu



Sus