RO
EN

Cugetând la
22 decembrie

Ierom. Dosoftei Dijmărescu

 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Mântuitorul Hristos a numit Biserica „Stâlp și temelie a adevărului”. De aceea, una dintre datoriile ei este să mărturisească adevărul despre Dumnezeu și om. Și pentru ca adevărul Bisericii să nu fie întunecat de umbrele acestei lumi, unii dintre fiii ei cei mai aleși și-au jertfit viața.

Secolul al XX-lea a fost străbătut de multe ideologii care i-au persecutat pe creștini. Dintre ele, ideologia comunistă a generat cel mai mare număr de morți. După căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în 1989, au început dezbateri publice referitoare la problematica opresorilor și a victimelor din timpul comunismului.

În Rusia, unde circa 60.000.000 de oameni au fost uciși de către regimul comunist, dintre care 70.000 de clerici și 30.000 de monahi, comunismul nu a fost condamnat de stat, dar Biserica a recunoscut ca sfinți mai mult de 1.700 de martiri din această perioadă. În ziua de 16 august 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat: „Noii mucenici și mărturisitori ruși, care prin suferințe de necrezut și-au pecetluit devotamentul lor față de Sfânta Ortodoxie, s-au asemănat grăuntelui evanghelic, care, murind, a dobândit înviere și viață nouă. Acum din acest grăunte binecuvântat răsare ogorul îmbelșugat al înnoirii duhovnicești a poporului lui Dumnezeu. Nevoința mucenicilor și a mărturisitorilor a întărit Biserica, devenind temelia ei cea tare (2 Tim. 2, 19)”.

Alexandr Soljenițîn, autorul „Arhipelagului Gulag” (actul de acuzare la nivel mondial a comunismului), declara că torturile din închisorile românești au fost mai grele decât cele din U.R.S.S. Pe 18 decembrie 2006, România, prin Președintele țării, a condamnat oficial comunismul. Raportului care a fost întocmit cu această ocazie i s-au adus, pe bună dreptate, multe critici. Însă, pe lângă cele declarate oficial de către statul român, este firesc ca Biserica să aibă și altceva de spus despre victimele comunismului.



IPS Antonie Plămădeală spunea despre părintele Daniil: „Sandu Tudor poate fi canonizat! Eu aș face o propunere, de canonizare, pentru că el a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru “Rugul aprins”, pentru credința lui. El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creștini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi cei de astăzi. Mi-a scris un profesor din Bucovina care a stat cu părintele Daniil la Aiud. Îmi scria că toată lumea din Aiud îi spunea «Sfântul».”

Ieroschimonah Daniil - Sandu Tudor
† 17 noiembrie 1962, Aiud



Părintele Gheorghe Calciu mărturisește despre Constantin Oprișan: „Ne vorbea în fiecare zi în jur de una‑două ore, dar fiecare cuvânt care ieșea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, nutmai despre iertare. Își rostea rugăciunile și auzindu-l cum le spune, știind cât de mult suferea, eram profund impresionați. ... Simțeam prezența Duhului Sfânt în jurul lui... Chiar și în ultimele sale zile, când nu mai era în stare să vorbească, nu și-a pierdut bunătatea față de noi. Citeam în ochii lui iluminarea lăuntrică și dragostea. Fața lui era ca o revărsare de dragoste.”

Constantin Oprișan
† iulie 1958, Jilava



„Nu trebuie să ne înșelăm. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru creștinism. Cum n-a fost nici cea care pleacă. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme în care se vor număra oile de capre, însă nu se vor despărți, cum nici grâul nu se desparte de neghină! S-a schimbat numai sensul ispitelor! Puterile celor care intră în acest apocalips sunt numărate. Nimic mai primejdios decât să intri în el naiv și fără să știi ce te așteaptă!”

Mircea Vulcănescu
† 28 octombrie 1952, Aiud




Într-o discuție cu Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu spunea: „Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viața, ori noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credința, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curățești lăuntric prin spovedanie și să te înnoiești prin Sfânta Împărtășanie. Conștient deci și cu toată stăruința să te unești cu Hristos, să te faci purtător al sfințeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrunți păcatul până la sânge. Așa te naști din nou. Nu există cale de compromis.”

Valeriu Gafencu
† 18 februarie 1952, Târgu Ocna





Lupta duhovnicească a mărturisitorilor
Cu opțiuni politice diferite, cu vieți diferite, mulți dintre deținuții politici nu au cunoscut înainte de închisoare adâncurile vieții duhovnicești. Dar intrarea lor în temniță a fost determinată de împotrivirea, într-o formă sau alta, față de comunism, perceput ca o batjocorire a adevărului, a binelui: „Nu am putut să ne pângărim sufletele. Intrați în această bătălie, nu am avut simțul proporțiilor, dar am acceptat martiriul” (Ioan Ianolide). Unii dintre ei, mai ales preoți ori călugări, au fost conștienți încă de la început de lupta duhovnicească pe care o aveau de purtat și și-au asumat crucea mărturisirii. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, fost stareț la Mănăstirea Tismana, a fost în numeroase rânduri bătut, izolat, înfometat, terorizat mai mult decât ceilalți deținuți, pentru faptul că spovedea și împărtășea. Trupul i-a cedat și a murit în închisoare pe când exclama: „Văd lumină! Văd numai alb! Numai alb!”.

Tot la fel a murit întemnițat și Părintele Ilarion Felea, autorul „Religiei iubirii”. Părintele Daniil Sandu Tudor, dându-i-se hârtie pentru a scrie o apologie a sistemului comunist, a scris pe zeci de pagini o critică a acestuia; când a sfârșit-o, a fost ucis. Unul dintre marii intelectuali creștini ai perioadei interbelice, Mircea Vulcănescu, ucis în torturi pentru apostolatul creștin pe care îl făcea în închisoare, a lăsat ca testament cuvântul: „Să nu ne răzbunați!”.

Ca mulți alții, toți aceștia au înțeles că esența spirituală a prigoanei comuniste a fost despărțirea omului de Dumnezeu și aruncarea lui în necredință și în iad. Pentru cei care cred că sistemul comunist a fost doar o dictatură ca oricare alta și nu înțeleg că scopul adânc al lui a fost de natură spirituală, mărturiile arată că cele mai cumplite torturi au fost aplicate celor care nu voiau să se lepede de credință, cu scopul de a-i determina să apostazieze. În special în Reeducarea de la Pitești, apogeul terorii l-a reprezentat folosirea celor mai diabolice și blasfemiatoare mijloace de tortură pentru a-i transforma pe credincioși în necredincioși.

Cine a stat în spatele atrocităților? Este insuficient să spunem că au fost demnitarii comuniști, români sau neromâni. La Pitești nu era ura omului față de semnul său, ci ura diavolului față de om: torționari și torturați erau deopotrivă țintele distrugerii sufletești ale celui care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Astfel, cei care și-au pierdut viața, dar și-au păstrat credința, au câștigat o bătălie împotriva diavolului. Și nu puteau fi biruitori împotriva diavolului fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Cel care pe toate le poate i-a întărit să rabde ceea ce carnea nu poate răbda, asemenea mucenicilor cunoscuți în istoria Bisericii. De aceea, dacă prin căderea comunismului nu sesizăm în primul rând o victorie împotriva răului spiritual, ne situăm la nivelul unui succes omenesc.

Dacă sărbătorim doar sfârșitul unui regim politic, aceasta mărturisește despre orbirea noastră sufletească: nu vedem o biruință asupra unei mari lucrări demonice, comparabilă cu biruința asupra iconoclasmului.

Înțelesul unei sărbători comune
Dacă înțelegem ziua de 22 decembrie ca pe cea a unei biruințe spirituale, este firesc să-i cinstim pe cei cu ajutorul cărora s-a câștigat această victorie: cei care au murit, cei care au suferit prigoana, cei care, fără a îndura chinuri fizice, au fost marginalizați pentru credința lor, suferind batjocura, știuți și neștiuți. Cinstirea tuturor acestor vase alese ale lui Dumnezeu nu este doar o opțiune, ci o necesitate pentru viața noastră în Hristos. Este datoria Bisericii să recunoască glasul prin care Dumnezeu a binecuvântat poporul în vremea unor cumplite lepădări de credință. Avem nevoie de această recunoaștere, căci așa Îl vom cunoaște mai bine pe Dumnezeu și vom avea modele pentru viața noastră.

Prin cinstirea mărturisitorilor și mucenicilor nu se neagă trăirea duhovnicească a celor care nu au suferit în închisori. Lucrarea mucenicilor nu exclude lucrarea duhovnicească și sfântă a celor care L-au slujit pe Hristos în afara închisorii, în societatea comunistă a vremii, luminând mintea și încălzind inimile multor oameni spre credință.

Dumnezeu a avut aleșii Săi pe fiecare dintre aceste drumuri, la fel ca în perioada persecuțiilor romane, când Biserica a dat și sfinți care nu fost mucenici. Prăznuirea tuturor martirilor regimului comunist în aceeași zi nu este ceva neobișnuit. În prima duminică după Rusalii îi sărbătorim laolaltă pe toți sfinții Ortodoxiei, iar următoarea duminică este a Tuturor Sfinților Români. Biserica OrtodoxăSârbă a rânduit cinstirea comună, pe 15 iunie, a tuturor mucenicilor de neam sârb, de la Cneazul Lazăr și până în prezent.

Prin sărbătorirea laolaltă a tuturor acestor martiri nu se realizează o canonizare colectivă a victimelor comunismului, căci nu toți cei care au murit în represiune au fost sfinți. La vremea potrivită, Dumnezeu va rândui canonizarea individuală a unora dintre cei care și-au sfințit viața, spre folosul duhovnicesc al creștinilor care în această lume se luptă pentru mântuire.

O sărbătoare necesară: 22 decembrie
O sărbătoare a mucenicilor prigoanei comuniste se poate stabili în diferite zile ale anului, în legătură cu unele din datele importante ale închiderii ori martiriului unora dintre ei. Totuși, pentru a-i cinsti pe toți cei care au pătimit în prigoana comunistă, din toate locurile și în ani diferiți, potrivită este ziua în care comunismul a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei: 22 decembrie. Semnificația zilei de 22 decembrie 1989 depășește sfera politică și socială. Părintele Constantin Galeriu observa că ceea ce s-a numit Revoluția română din 1989 se deosebește de orice altă revoluție prin caracterul spiritual al jertfei: „La temelia înnoirii României, la sfârșitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră a tuturor. Ferice de neamul care se întemeiază și se înnoiește prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit învierea”.

Majoritatea celor uciși în decembrie 1989 au fost tineri. Tineri crescuți în regimul comunist, cărora li s-a predat ateismul, ai căror părinți fuseseră și ei văduviți de contactul cu valorile duhovnicești. Cum de s-au așezat acești tineri în genunchi și au rostit atunci „Tatăl nostru”, au strigat „Cu noi este Dumnezeu”, „Vom muri și vom fi liberi”? Nu putem să nu ne gândim că ei sunt rodul tânăr al boabelor de grâu așezate în pământul țării cu 40-50 de ani înainte, al martirilor și mărturisitorilor necunoscuți lor, dar care au mijlocit pentru ei în fața Tronului Ceresc.

Mai avem nevoie de o asumare publică a celor care au mărturisit în prigoana comunistă pentru a pecetlui lepădarea poporului nostru de idolii comunismului. Recunoașterea caracterului duhovnicesc al jertfei va oferi generațiilor viitoare un model din epoca modernă pentru lupta duhovnicească atunci când un alt totalitarism ateu va încerca să subjuge sufletele credincioșilor. În sfârșit, cinstirea mucenicilor și mărturisitorilor prigoanei comuniste este o treaptă în a cunoaște identitatea duhovnicească a înaintașilor noștri, fără de care nu putem să știm cine suntem și ce avem de făcut.



Icoana Maicii Domnului din osuarul Mănăstirii Râpa Robilor, Aiud
Foto: Ovidiu Man


Sus