RO
EN

Țările române

Mihai Eminescu

 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor


Nenorocitele astea de țări ale noastre sunt de mult, dar mai cu seamă de la fanarioți încoace, scena unui joc de intrigi internaționale cari se țes, se încâlcesc, dar din nenorocire se descâlcesc totdeauna în defavorul lor și mai cu seamă al elementului românesc din ele.

Am susținut într-un rând că toate, absolut toate, drumurile de fier din țară își încheie socotelile anuale cu pagubă, încât statul - și când zicem statul, zicem producătorul principal, țăranul - plătește din sudoarea amară a imensei și cumplit de săracei majorități a populațiunii române, plimbările perciunaților cetățeni din Galiția spre România și transportul mărfurilor proaste care ucid până și umbre de meserie și meșteșug în țara noastră. E evident, și pe toată scara societății se observă, că rasa română, în genere, decade și ajunge la disselecțiune, la maimuțire.

De ce asta? Pentru că din toate s-au făcut politică internațională.

Bieții domni din vechime cari, ca Petre cel Șchiop, abdicau de la domnie ca să nu sporească în zilele lor haraciul Porții cu o mie sau două de galbeni, sau Miron Costin cronicarul, care și-a pus viața la mijloc și a pierdut-o pentru că Vodă Cantemir sporise birurile! Un om care renunță la domnie pentru a scăpa țara de o dare, un altul care-și dă capul călăului pentru onoarea de a fi protestat în fața unui spor de bir! Și nu era un disperat ce n-avea ce pierde Miron Costin, căci avea o sută de moșii numărate pe fața pământului Moldovei.

Astăzi nu mai e cum era în zilele mocanilor celor greoi și cinstiți, pe care-i durea inima de biată țara asta, izbită din toate părțile de hoarde de sute de mii, cari se sfărâmau de marginea colțoasă a ei, ca talazurile mării de stânci. Astăzi, dacă vor să vie tătarii, îi poftim noi înșine, le facem drum de fier ca să călătorească huzurind de bine și-i primim cu pâine și cu sare ca pe Domnii țării.

Ce prost era, de pildă, Matei Basarab care, dacă afla că un străin cumpărase o moșie în țară, scotea numaidecât bani din pungă și i-o răscumpăra, pentru ca nu un străin să fie proprietar în țară.

Ei, au trecut vremile acelea. Ne-am subțiat, neam civilizat. În loc de a merge la Biserică, mergem la Caffé-Chantant unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba, pentru că limba noastră veche, cu sintaxa ei frumoasă dar grea, cu multele ei locuțiuni, îi cam jena pe prietenii noștri, am dat-o la o parte și am primit o ciripitură de limbă păsărească, cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă știe nițică franțuzească, o învață într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei și al Sucevei, care, în înțelegere cu Domnii de atunci și c-un sinod general al Bisericii noastre, au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeași, una și nedespărțită, în palat, în colibă și-n toată românimea.

Selecții din „Timpul”, V, nr. 15, 22 ianuarie 1880




Sus