Părintele Roman Braga s-a născut pe 2 aprilie 1922 în Basarabia, lângă mănăstirea Condrița. În 1932 intră ca frate la Mănăstirea Căldărușani, lângă București. Între 1943-1947 urmează Institutul Teologic și Facultatea de Litere și Filozofie din București. În 1949 este arestat și condamnat la 5 ani de temniță grea și trei ani de degradare civilă pentru acuzația că ar fi făcut parte dintr-o organizație subversivă din cadrul Facultății de Teologie din București. În 1952 este eliberat, cu domiciliul forțat în București. Merge pe ascuns la Iași, unde Mitropolitul Sebastian Rusan îl călugărește și îl hirotonește întru diaconie. Este arestat în 1958 și condamnat la 18 ani de muncă silnică și 10 ani de degradare civică pentru apartenență la gruparea Rugul Aprins. La 31 iulie 1964 este eliberat. În 1965 este preoțit, iar în 1968 este trimis ca preot misionar în Brazilia. Din 1988 se retrage la mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Rives Junction, Michigan, SUA.
Astăzi propaganda în favoarea
normalizării anumitor patimi are efecte negative asupra vieții sufletești a tinerilor, mai mult chiar decât propaganda ateismului din timpul regimului comunist. Ce măsuri credeți că ar trebui luate pentru ca numărul victimelor așa-numitei democrații să fie cât mai scăzut?
Întrebarea este interesantă, însă ar trebui să întrebați guvernul de lucrul acesta. Tinerii nu sunt vinovați că trăiesc în această cultură decadentă. Să nu credeți însă că epoca pe care trăim noi este mult diferită față de alte timpuri din istoria creștinismului și că ceilalți au fost bucuroși și norocoși că au trăit în altă epocă, iar noi suntem grozav de nenorociți că trăim acum.
Ce pot spune este să nu așteptați de la școli nimic. Eu trăiesc într-o țară în care oamenii își educă copiii acasă până la facultate. Desigur că regimul permite să se dea numai examene, fără ca profesorul să-l vadă pe copil la ore în timpul anului. În America foarte mulți se feresc de școlile publice. În statul Michigan, unde trăim, un sfert din copii nu se duc la școală, până la universitate. Cine îi poate învăța mai mult pe copii și cine e mai mult interesat de morala lor decât familia, părinții, bineînțeles dacă sunt părinți responsabili. În România cred că nu este încă oficializat acest sistem de homeschooling - școlarizare acasă.
Știți că în Statele Unite există o asociație de tineri care s-au jurat să fie virgini până la căsătorie? Ei poartă o insignă pe care scrie: only my wife (numai soția mea) sau only my husband (numai soțul meu). Sunt organizați, aduc conferențiari, au dansuri, dar sunt oameni care vor să demonstreze că omul nu este un animal, că se poate trăi în abstinență.
Dacă un copil este educat de mic să spună nu răului, va reuși să depășească ispitele de acum. Sigur că presiunea este mare, dar presiunea diavolului a fost mare întotdeauna. Tânărul trebuie învățat să nu dorească ce are celălalt. „Colegul și-a luat mașină, vreau și eu una”, „celălalt are un computer, vreau și eu unul”– felul acesta de a gândi îl distruge pe om. Tânărul să aibă tăria sufletească să spună nu. Cui? Nu păcatului care-l vede pe stradă, ci să spună nu lui însuși. Este mult mai greu să-ți spui nu ție însuți, patimilor tale, dorințelor tale. Asta este educația care trebuie făcută. Ea nu s-a făcut niciodată în școală. Pe asta o fac părinții acasă. Nu-i torni pe gât predici, la copii nu li se țin predici, s-au săturat de conferințe și de toate astea. Îl iei de mână, îl duci la biserică, tu săruți icoana, o sărută și el, îl duci la împărtășanie, te spovedești tu, se spovedește și el.
Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simțim mai aproape de noi?
Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simți pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălășluiește Hristos de la botez. O persoană are niște dimensiuni infinite ale personalității lui; în adânc, fără limită, persoana umană este veșnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteți biserica Dumnezeului Celui Viu”. Să nu direcționăm rugăciunea noastră într-un colț, că Dumnezeu nu e material sau spațial să-L pui într-un colț și să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine și adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu și vei simți prezența Lui. Convorbirea cu Dumnezeu îți aduce simțirea acesta a prezenței lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ți-e foame, când ți-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuți, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbește cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta și asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucățică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilărești, dar conversația aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune. Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu. Gândiți-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugați-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenței lui Dumnezeu. De fapt, Sfinții Părinți așa definesc rugăciunea: rugăciunea este sentimentul prezenței lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citești din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineața și, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârșit rugăciunile!”. Rugăciunea nu se sfârșește niciodată. Vorbește cu Dumnezeu copilărește, că noi suntem copiii lui Dumnezeu. Și vorba asta copilărească „Dacă ai prezența lui Dumnezeu în tine, atunci ești într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune.” 29 Cuvânt de folos cu Dumnezeu îți aduce sentimentul prezenței intime a lui Dumnezeu în inima ta. Voi știți proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezența lui Dumnezeu în tine, atunci ești într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă și momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simțirea lui Dumnezeu. Când spui: „Doamne!”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu fața la tine și așteaptă să-I spui ceva. Când ești ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversații, gândește- te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puțin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversație cu oamenii, poți să spui: „Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceștia!”.
Unii ortodocși merg la catolici, la protestanți, la diverse ramuri monofizite și se roagă împreună cu aceștia.
Este bine că se procedează astfel? Eu nu-i împărtășesc pe cei care se duc și se cuminecă la catolici sau pe cei care, în loc să vină la biserica lor, se duc la protestanți, la monofoziți sau prin alte părți. Sfinții Părinți ne interzic să ne rugăm împreună cu ereticii sau schismaticii, dar suntem obligați să ne rugăm pentru aceștia. Să facem rugăciuni și pentru creștinarea musulmanilor, și pentru încreștinarea evreilor. Chiar este necesară o educație făcută copiilor și tinerilor, ca să se roage pentru a veni la credința în Sfânta Treime, pentru a crede în Mântuitorul ca Dumnezeu și Om, toți cei rătăciți de la credință. Nu trebuie să-i urâm pe cei de altă credință, nu trebuie să ne ducem pe stradă și să ne certăm cu ei: că la voi e așa, că la noi e așa. Asta nu are niciun efect. Roagă-te pentru ei. De fapt, noi nu convingem pe nimeni să fie creștin. Uite, aici suntem în America și îi botezăm pe mulți. Aici este un curent al evangheliștilor care se botează mereu, iar Ortodoxia crește în America foarte mult. Baptiștii au universități, metodiștii au universități, colegii, licee, sunt oameni deștepți. Ei citesc mult și îi cinstesc pe Sfinții Părinți. Îmi spunea unul care este ortodox acum: „am văzut Sfânta Liturghie descrisă în a doua Apologie a lui Iustin Martirul, și am văzut în Constituțiile Apostolice vorbindu-se despre Sfintele Taine, despre cum se face botezul, nunta, cununia, maslu. Atunci mi-am pus întrebarea: când au dispărut toate astea de la noi? Noi nu le avem. Suntem noi în biserică sau nu suntem?”. Este interesant că nu s-au oprit nici la catolici, nici în altă parte, ci au venit la noi, pentru că au găsit că Biserica apostolică este în Ortodoxie.
Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Rives Junction, Michigan
Da, comunități întregi. În Chicago avem două comunități care au trecut la ortodocși cu pastori cu tot. S-au botezat două mii într-o zi. Tot grupul care lucra la educația studenților în universitățile americane, un grup de evangheliști numiți Campus Ministry, toți sunt ortodocși astăzi. Au făcut și un film, Come back Home; când îl vezi începi să plângi. Toți iau Sfânta Cuminecătură din linguriță pentru prima dată și le curg lacrimile pe obraz. Să-l iubești pe eterodox. Nu poți prin discuție să-l convingi, ci Duhul Sfânt îl convinge și-l aduce la Adevăr. Sfântul Ioan Teologul ne arată că, dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu este între noi. Numai Dumnezeu poate să convingă. Mântuitorul Hristos nu și-a urât vrăjmașii, i-a iubit și i-a iertat chiar și de pe cruce. Eu recomand ca în toate rugăciunile noastre individuale să nu ne rugăm numai pentru noi, pentru familie, ci să-i includem pe toți care nu sunt ortodocși. Chipul lui Dumnezeu este în toți oamenii. Gândiți-vă la fenomenul și revoluția religioasă din China. Aici sunt, după ultima statisitică, circa 130 de milioane de creștini; guvernul nu-i mai poate controla, este imposibil. Africa este un continent creștin. Se lasă de mahomedanism cu toată persecuția care este acolo. Se înmulțesc creștinii în Africa rapid. De aici, de la noi, a plecat un grup de studenți în Madagascar, în misiune. Numeric, noi, ortodocșii, creștem și în insula Madagascar. Este un mitropolit negru acolo, Acunda. Africa are mitropoliții ei negri, episcopii ei, sunt seminarii în Kenya, la Nairobi și în Uganda. Se înmulțesc creștinii și aici. Desigur, merg în paralel și catolicii și protestanții, dar vreau să spun că Africa nu mai este un continent sălbatic. Sunt fenomene în lume care ne arată că Duhul Sfânt lucrează. Nu trebuie să urâm pe nimeni, chiar dacă unii îl urăsc pe Dumnezeu și urăsc credința cea adevărată. Dumnezeu nu are nevoie de apărarea noastră, Dumnezeu are nevoie de dragostea noastră. Iar dragostea noastră față de Dumnezeu trece prin om, chiar dacă acel om este dușmanul tău, și chiar dacă este dușmanul lui Dumnezeu, el are nevoie și mai mult de iubirea creștinilor.
Când este bine să ne căsătorim? Înainte sau după vârsta de 25 de ani? Astăzi mulți oameni spun că, dacă ne căsătorim prea devreme, ne irosim tinerețea.
Depinde... Te căsătorești când ești matur. Unii sunt maturi la 25 de ani, alții niciodată. Unii la 40 de ani sunt încă imaturi. Căsătoria este o mare responsabilitate. Astăzi trebuie să punem mai mult accentul pe maturitate. Eu nu le recomand să se căsătorească celor care vor după nuntă să se țină de distracții și să avorteze copiii. Sau, și mai grav, să ia pilule. Cel puțin femeile care au făcut un avort-două se pot mărturisi complet, dar acelea care iau pilule, nici nu știu câți au omorât. Divorțul este și el o calamitate. Când te căsătorești îți asumi un sacrificiu, o jertfă. Căsătoria este o cruce. Iubirea nu este sex, iubirea nu este instinct, plăcere trupească, iubirea este ce spune Sfântul Pavel în capitolul 13 la I Corinteni: toate le rabdă, toate le îndură, nu este geloasă, iubirea nu caută ale sale, ci ale celuilalt. Aceea este adevărata dragoste, când poți să mori pentru cineva. Dacă tânărul nu este în stare să moară pentru o fată, aceasta să nu se căsătorească cu el. Preoții ar trebui să se ocupe de educația tinerilor care trebuie să se căsătorească. Să se anunțe cununiile cu trei duminici înainte în biserică. În aceste trei săptămâni preotul trebuie să se întâlnească cu viitorii soți de mai multe ori și să le vorbească despre copii, despre ce înseamnă căsătoria, despre iubirea care trebuie să existe între soț și soție și celelalte probleme referitoare la căsătorie. Lucrurile acestea le știe preotul din experiență, pentru că și el e căsătorit și are soție și familie. În America, dacă tinerii nu-și anunță căsătoria cu o lună-două înainte, nici nu-i cunună. Aici, la toate confesiunile există cursuri de căsătorie. Cursurile de căsătorie din Ortodoxie au un specific al lor, nu se potrivesc în toate cu celelalte de la eterodocși. Tinerii trebuie să înțeleagă că într-o familie lucrurile nu pot merge bine fără ajutorul lui Dumnezeu.
Trebuie să li se explice ce înseamnă o familie creștină, să li se arate că este nevoie și de abstinență și de rugăciune. Lucrurile de felul acesta trebuie să li se spună tinerilor. Dacă sunt neglijați, se pot căsători și la 16 ani, și la 30 de ani, că tot una este, sunt la fel de nepregătiți, fiindcă nu s-a ocupat nimeni de ei ca să-i învețe. Și așa apar divorțurile, avorturile. Îmi pare bine că-n România este acum o organizație care luptă împotriva avorturilor. Aici sunt milioane de oameni angajați în această luptă. Pe 22 ianuarie în toate orașele din America se fac demonstrații împotriva avorturilor. La Casa Albă se strâng 1 milion de oameni, iese președintele și le vorbește; fie că el este sau nu de acord cu practica avorturilor, el trebuie să le vorbească.
Mucenicia călugărilor din Mănăstirea Sinai, Moise descălțându-se în fața Rugului Aprins,
Moise primind Tablele Legii pe Muntele Sinai
frescă, Mănăstirea Sucevița
În timpul comunismului ați fost întemnițat întrucât ați făcut parte din mișcarea duhovnicească Rugul Aprins, despre care spuneați, cu ani în urmă, că i-a speriat pe guvernanții regimului mai mult decât toate centrele de rezistență din Carpați. Care au fost cele mai dificile momente în viața de închisoare? Dar cele mai frumoase?
Privind acum în urmă, pot spune că închisoarea a fost o binecuvântare. Au fost momente grele, desigur. Dar, totuși, niciodată n-o să trăim acele clipe de intimitate cu Dumnezeu pe care le‑am trăit în închisoare. Când voiau să ne spurce în Vinerea Mare, asta a fost o regulă generală a pușcăriilor românești, ne dădeau să mâncăm carne și noi nu mâncam, le dădeam gamelele înapoi pline. Acesta era un moment foarte frumos. În noaptea Paștelui și în ziua de Paști, ne dădeau varză acră cu apă, că așa erau, erau cinici, voiau să-și bată joc de credință. Când te băga la carceră vreo trei zile pentru că ai cântat o colindă, te simțeai fericit. Momentele acestea frumoase noi nu le-am mai avut în libertate. Desigur că în închisoare au fost fel și fel de oameni. Cine a fost bun afară, a fost bun și-n închisoare. Și invers. Închisoarea i-a apropiat pe unii oameni mai mult de Dumnezeu, i-a făcut să aibă o inimă mai bună. Acolo, dacă-L aveai pe Dumnezeu în inimă, nu sufereai, nu erai compromis. Am văzut intelectuali care au căzut și s-au compromis definitiv; am văzut și țărani simpli, care nici nu știau să se iscălească, dar aveau o frumusețe de caracter și o tărie de caracter nepomenite. Acolo am înțeles care este adevărata cultură, am înțeles că ea nu constă în informația aceasta formală. Au fost momente foarte frumoase în închisoare. Tragedia apărea atunci când vedeam cum cădeau intelectualii noștri. La Jilava am stat cu mai mulți miniștri și mă gândeam cum au putut oamenii aceștia să conducă țara, cu această micime de caracter, că acolo își dădeau pe față tot, povesteau tot. Am văzut un general care a furat ceapa de sub căpătâi de la un țăran, zicând că nu putea să reziste de foame. Închisoarea a fost o școală extraordinară, o școală spirituală. Suferința fizică nu conta, chiar la Pitești, deși aici cu toții am fi vrut să murim, numai ca să scăpăm de chinurile reeducării. Dar nu ne dădeau voie, ne-au luat totul, toate instrumentele cu care puteam să ne facem rău. Pentru că ideea lor era să nu mori până ce nu te murdărești, până ce nu spui ca ei, să nu mori până ce nu te compromiți. Iar după ce te compromiți poți să mori, că-i totuna.
Fenomenul acesta nu a fost numai în închisoare, este și astăzi în afara închisorilor, în lumea de după comunism, și în România, și aici, în America. Diavolul vrea ca noi să ne murdărim și, după aceea, putem să murim. În închisorile comuniste ne spuneau: „Nu vă dăm drumul acasă până nu vă compromiteți. Ca ieșind afară să nu fiți eroi, ci să scuipe lumea pe voi”. Tot așa este și în toată societatea de astăzi. Omul care păcătuiește nu se simte bine singur, vrea să-i atragă și pe alții în păcat, ca un fel de justificare pentru conștiința lui care îl mustră.
Cum ați resimțit în închisoare privarea de libertate?
Adevăratul om liber este acela pe care îl eliberează Iisus Hristos. Pentru că libertatea fizică, exterioară, nu contează; nu poți simți această libertate exterioară, dacă nu o ai pe cea dinlăuntru. În tot timpul închisorii, rugându-te și vorbind cu Dumnezeu, nici nu simțeai zidurile. Libertatea adevărată este libertatea spirituală. Fără libertatea spirituală, și vreau să accentuez lucrul acesta, nu poți să guști din libertatea exterioară. Dacă nu ești liber de păcat, dacă tu ești rob pasiunilor tale, robul sexualității, al lăcomiei, al iubirii de argint, dacă tu ești robul plăcerilor trupești, poți să ai oricâtă libertate exterioară, că tot sclav rămâi.
Părintele Sofian Boghiu și părintele Roman Braga
la mănăstirea din Rives Junction