RO
EN

Sufletul românesc

Nichifor Crainic

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor


Nu cunoaștem bine sufletul poporului nostru. L-am privit de la distanță, prin geamul colorat al unor ideologii străine. Și dacă nu l-am disprețuit de-a dreptul, l-am subprețuit totdeauna. Românul n-are orgoliul românismului și înclină să se înjosească în fața străinului pe sine și pe consângeni, în credința că-i aduce un omagiu celuilalt. Generația care ne-a precedat dispunea de personalități cu vază, care mărturiseau public că au două patrii, Franța și România. „Decât să piară Franța mai bine sacrificăm România!” Nu era vorba de modestie în asemenea mărturisiri de un patetism uluitor, ci de o ieftină bagatelizare a propriei noastre țări. Modestia e o virtute bizuită pe cunoașterea dreaptă a limitelor puterii noastre. Dar aici nu intra în joc cunoașterea dreaptă, ci recea ignorare a ceea ce este românesc.

Când am pornit prin această revistă lupta de adâncire a izvoarelor de inspirație pentru a descoperi sub pojghița zeflemelei marea omenie românească, am afirmat că până în aceste străfunduri nu se poate ajunge decât cu luminile ortodoxiei, care lipsea aproape cu totul din preocupările scriitorilor noștri, dar care constituie însăși substanța sufletului românesc.
Poporul român e altfel de cum l-a socotit generația trecută, crescută în mediul laicismului francez. Și dacă înșiși scriitorii care l-au iubit n-au știut să vadă dincolo de elementul pitoresc adâncurile lui spirituale, el singur ni le descoperă când glasul istoriei îi deschide inima. D. Al. Lascarov-Moldovanu, romancier și publicist, lucrând la cenzura corespondenței particulare a celor de pe front cu cei de-acasă, a dat la iveală în cartea „Scrisori de războiu” 1.290 de epistole prin care sufletul românesc se arată așa cum e într-adevăr. Scrisorile sunt alcătuite în ceasuri de mare cumpănă, sub imperiul sacrificiului și al morții. Dacă românul e de obicei discret și sobru în gest și în vorbă, fără patetismul teatral al rusului, aici sufletul lui nu mai șoptește și nu mai murmură, ci clocotește torențial într-o splendidă cascadă de revelații.
Un gând care circulă mereu în aceste scrisori e că părinții au făurit o țară mare, iar tinerii au părut la un moment dat nevrednici de ea. Războiul actual așează generația nouă pe făgașul strămoșesc al sacrificiului și al bărbăției. „Tată dragă, cred că tot îți mai este în memorie bubuitul tunului și șuieratul gloanțelor din 1916, când ați făcut România Mare. Dușmanul ne-a ciuntit-o. Astăzi e datoria noastră să spălăm rușinea.” Iar un soldat țăran către soție: „Tu, dragă, să știi că sunt pe drumul pe unde au fost tatu-to și tata”.
O doamnă care îngrijea de răniți mărturisește „îmi sunt dragi pentru că în ei simt sufletul adevărat, sufletul curat al poporului nostru; îmi sunt dragi pentru că îi văd suferind fără egoism și-i simt așa de aproape de Dumnezeu.”

Mai mult chiar decât Mântuitorul, Maica Domnului e implorată necontenit să-l ia sub acoperământul ceresc pe fiecare și pe toți laolaltă. De altfel scrisorile acestea fără excepție trebuiesc socotite ca rugăciuni, adică așa cum au fost simțite și concepute de inima și de spiritul românesc. După lectura lor, rămâi cu impresia unei țări întregi care se roagă luptând pentru biruința Crucii.

Un maior scrie soției sale la București: „Sunt sănătos și am ajuns victorios la Nistru. De câte ori am intrat în luptă, m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute și am sărutat icoana, – și Dumnezeu mi-a ajutat”. Un alt căpitan scrie părinților săi la Iași aceste rânduri de primăvară creștină: „Te impresionează întotdeauna faptul că primii dintre Ucrainieni, cari imediat dau zvonul de slujbă la biserică sunt bătrânii și femeile în vârstă, cari și-au păstrat credința. Și după ei se adună toți și învață să facă sfânta Cruce. Urmează apoi zile întregi botezurile pentru toate vârstele”. Nu mă pot opri să reproduc, ca încheiere, și aceste rânduri ale unui sublocotenent apostol: „... îi învăț pe cei tineri „Tatăl nostru” ... Mă privesc cu ochii înecați în lacrimi. Ei, sufletul rus, sufletul rus! Eu cred în reîntoarcerea lui”.
E rareori în istorie ca o armată biruitoare să-și asume cu asemenea conștiință o misiune apostolică.
Acesta este sufletul românesc cel adevărat.
Și pe temelia lui trebuie reclădit Statul și cultura națională.

Extrase din „Sufletul românesc”, revista Gândirea, nr. 7, 1942


Sus