RO
EN

Serbările Putnei

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

În momente de bucurie și în clipe de tristețe, românii și-au plecat capul pe lespedea strămoșului cuminte.
Așa s-au născut serbările Putnei.


1871
La 1871, cu șase ani înainte de cucerirea independenței României față de Imperiul Otoman, Mihai Eminescu, pe atunci având 21 de ani și fiind student la Viena, organizează împreună cu Ioan Slavici prima serbare a românilor de pretutindeni. Unde? La Putna. De ce? Pentru că aici este mormântul lui Ștefan, „altarul conștiinței naționale”, în această mănăstire aflată atunci sub stăpânire austriacă, dar numită de ei „Ierusalimul neamului românesc”. Într-o perioadă în care nu există un stat românesc independent, iar trei imperii – turc, rus și austro‑ungar – își împart suveranitatea asupra românilor și a teritoriilor lor, la Putna se adună mii de oameni, din toate provinciile românești, parcă anunțând că românii se află într-un marș spre unire și libertate din care nu vor putea fi opriți.
Acum Ciprian Porumbescu, de 18 ani, ia vioara unui lăutar și cântă mulțimii. Îi va spune apoi tatălui său, preotul Iraclie Porumbescu: „Tată, am cântat Daciei întregi”. Într-o urnă de argint de 7 kilograme este depus pământ din toate pământurile românești; după Marea Unire din 1918, o parte din acest pământ va fi răsădit pe locurile marilor bătălii ale Primului Război Mondial. Pe urnă se află inscripția: „Eroului, Învingătorului, Apărătorului existenței române, Scutului creștinătății, lui Ștefan cel Mare. Junimea Română Academică. MDCCCLXX”. Este vocea tinerimii, și expresia lui Eminescu, cel care avea să scrie mai târziu cuvinte înflăcărate despre „Ștefan cel Mare, cel Sfânt și cel Bun”.

1904
La 400 de ani de la moartea lui Ștefan, în Regatul României, Spiru Haret, ministrul învățământului, și Nicolae Iorga inițiază și organizează serbări în toate orașele țării în ziua de 2 iulie.
Punctul culminant al sărbătoririi va fi la Putna, unde se adună oameni celebrii ai vremii: Petru Poni, Ion Ghica, Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, Al. Tzigara‑Samurcaș, Eudoxiu Hurmuzachi, Iancu Flondor, delegații universităților din București, Iași, Cernăuți, Paris, Viena, Munchen, reprezentanți ai diferitelor asociații românești, dar și ai aromânilor. Cei care nu au putut participa au trimis telegrame și scrisori care au fost citite celor de față. S-au auzit astfel glasurile studenților români din Leipzig, Berlin și Hohenheim, ale românilor din societățile „Carpatina Clevland”, „Vulturul Pittsburg”, „Joungstown” și altele. Cel mai lapidar mesaj a venit din Transilvania, ziarul „Tribuna” trimițând depeșa: „Trimitem inimile noastre la mormântul lui Ștefan cel Mare”.
După slujba religioasă, pe când oamenii se împrăștiau pentru a lua prânzul, iar la masa oficială, la care se aflau atât oficialitățile austriece, cât și invitații de marcă din România, începuseră toasturile, un vuiet cuprinde atmosfera. Și continuă egumenul de atunci al Putnei, arhimandritul Teofil Patraș, în manuscrisul în care descrie, un an mai târziu, evenimentele: „era «Deșteaptă-te, române!» cântat de mii de guri, de o mulțime mare de popor în fruntea căreia pășea mândră întreaga studențime universitară română. Se cutremurară zidurile bătrânei mănăstiri de puternicele accente ale răscolitorului marș. Totul era uitat, toate inimile erau unite și din toate răsunau armonic cuvintele: «Acum ori niciodată»”.

1926
Următoarea serbare care a adunat la Putna, în jurul lui Ștefan cel Mare, energiile și dorințele românilor a fost în 1926, la 50 de ani de la cea din 1871.
S-a desfășurat sub înaltul patronaj al Principesei Ileana, cea care mai târziu va deveni maica Alexandra și va duce valorile spiritualității românești peste ocean, înființând prima mănăstire a românilor din America, la Ellwood City, Pennsylvania. Simbol al unirii, acum s-au slujit parastase pentru Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Mihai Eminescu. Au participat Octavian Goga, Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic. Acum a fost dezvelit în incinta mănăstirii bustul lui Eminescu sculptat de Oscar Han.

1957
Serbarea din 1957, dorită de studenți la aniversarea a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ștefan, a fost împiedecată de autorități. Tocmai avusese loc Revoluția din Ungaria, iar Securitatea se temea ca aniversarea de la Putna să nu se transforme în manifestație anticomunistă.
La Putna, starețul mănăstirii, Dosoftei Murariu, ține o strânsă legătură cu Comitetul de organizare al studenților din Iași, sperând la o reiterare a sărbătorilor din 1871, 1904 și 1926. Însă Securitatea opinează că obștea mănăstirii și studențimea ieșeană „… apreciind posibilitatea extinderii contrarevoluției din Ungaria și în țara noastră, au hotărât să folosească prilejul oferit de sărbătorirea a 500 de ani de la înscăunarea lui Ștefan cel Mare pentru ca, prin imprimarea unui caracter profund șovin, să incite spiritele studenților și în general ale participanților la această sărbătoare și astfel să o transforme într-o acțiune antistatală”.
Urmarea: „… când am ajuns la Putna, câțiva preoți ne-au comunicat că toate pădurile din jur sunt înțesate cu soldați înarmați… Celebra mănăstire ne-a primit cu o vreme rece și o ploaie interminabilă. Niciun cadru didactic și niciun student nu au avut voie să vorbească în public…Tribunele și platformele pentru vorbitori și pentru programe artistice, prevăzute de noi inițial, lipseau cu desăvârșire.” (Dumitru Vacariu)
În iulie 1958, Tribunalul Militar condamnă pe Alexandru Zub, Dumitru Vacariu, Aurelian I. Popescu și Mihalache Brudiu la pedepse cuprinse între 8 și 10 ani de temniță grea „pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale” și „ură împotriva U.R.S.S.”.

2004
La serbarea a 500 de ani de la adormirea Domnului Moldovei, peste 500 de studenți au străbătut ultimul drum pământesc al Domnului, de la Suceava la Putna, pe jos.
O călătorie care i-a făcut să-l cunoscă și să-l iubească pe Sfântul Voievod:

Acest pelerinaj mi-a schimbat viața. A fost pentru mine un prilej de împăcare cu Dumnezeu, împăcare la care Sfântul Ștefan și-a adus o contribuție deosebită. A fost după o perioadă grea de luptă cu Dumnezeu în fața unor mari încercări. Cu puțin timp înainte de a merge în acest pelerinaj, voiam să ies din Ortodoxie; nu mai credeam în puterea ei de a învia din morți; nu mai găseam în Biserica Ortodoxă înviere pentru mine. Și nu m-am rugat eu Sfântului Ștefan; el a venit către mine cu dragoste și cu putere multă. Mi-a dat viață și mi-a dat curaj. M-a vindecat, și nu m-a certat. M-a pus din nou pe cale.
Afară ploua sau era arșiță; mersesem 20–25 de kilometri pe jos, dar noi, cu inima „doldora de fericire“ cântam: „Deșteaptă-te, române!”, sau „Când a fost să moară Ștefan”, sau „Cântă cucu’, bată-l vina, de răsuna Bucovina”. Ne cânta sufletul. Evenimentul la care am fost onorați să participăm – pentru mine a fost un dar extraordinar de la Dumnezeu și o cinste nemaipomenită – nu ne lăsa să fim nici obosiți, deși eram, nici supărați sau mofturoși. Eram într-o bucurie neumbrită. Când am plecat de acasă, eu nu știam nici imnul național. Și ce cântece patriotice are neamul nostru! Câtă încărcătură spirituală și culturală au! Câtă viață!
Când cântam:
„... Și poporu-n hohot plânge:
Cui ne lași pe noi stăpâne?
Eu vă las în grija mare
A lui Dumnezeu Cel Sfânt...“
cuvintele acestea deveneau realitate. Și strigătul către voievod, dar și răspunsul lui.
Am plecat de acasă nu numai după îndrăznețe lupte cu Dumnezeu și după adânci și încâlcite căderi și patimi. Am plecat de acasă total insensibilă la duh, fără legătură cu viața duhovnicească, cu teama că voi rămâne pe lângă eveniment, că nu voi înțelege nimic.
Pelerinajul acesta m-a scos cu totul din situația omului „normal“, „integrat în societate“. Și m-a introdus într-o cu totul altă realitate, într-o realitate duhovnicească. M-a introdus în voia lui Dumnezeu. M-a scos din interminabilele planificări, strategii, evaluări, decizii care se extinseseră nebunește de la sfera profesională la cea personală. Am învățat despre ce înseamnă să fii în voia lui Dumnezeu, să te lași în voia lui Dumnezeu. Să nu planifici! Să nu evaluezi! Ce revărsare de har! Câtă pace!
Nu mă mai gândeam niciun moment că am de mers vreo 80 de kilometri pe jos. Mă gândeam de fiecare dată că am de făcut numai un pas și nu mă gândeam deloc la următorul. Și ne-a purtat Sfântul Ștefan; și când ieși cu Ștefan cel Mare la luptă... Dacă nu ar fi fost Dumnezeu cu noi, nu am fi rezistat. Eram în prezența vie a lui Dumnezeu, Care ne acoperea și ne întărea; eram cu Sfântul Ștefan. Nu credeam că atunci când ești în voia lui Dumnezeu îți este atât de bine. Până acum mi se părea nesigur. Acum temerile mi se spulberaseră. Le luaseră locul pacea, încrederea și bucuria prezenței lui Dumnezeu.
Un alt aspect deosebit a fost cel al înfrățirii. Deși eram vreo 500 de oameni din toate colțurile țării, dintre care cei mai mulți ne vedeam pentru prima dată, noi nu ne simțeam străini. Parcă ne cunoșteam dintotdeauna. Eram împreună, eram în comuniune.
Sunt convinsă că fiecare a trăit altfel acest eveniment și că sunt multe lucruri pe care nu le-am înțeles încă.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a dăruit asemenea daruri, asemenea șansă; pentru că ne-a dăruit un asemenea sfânt și pentru că și-a făcut milă și cu mine și m-a mai scos un pic din cele ale neființei mele. Și mă rog să țină mănăstirea Putna pentru ca să mai trăim și noi; să țină Biserica Lui și poporul acesta, să ne păzească de vrăjmașii cei din afară și de cei dinăuntru pentru rugăciunile Voievodului nostru!

M.F., București


Sus