Daniel Turcea,
|
|
|
||||||||
|
|
||||||||||
|
Daniel Turcea este cel mai mare poet ortodox din literatura universală contemporană
Pr. prof. Dumitru Stăniloae Daniel Turcea s-a născut la Târgu-Jiu, în data de 22 iulie 1945. Este primul dintre cei patru copii ai colonelului Gheorghe Turcea și ai Mariei, profesoară de matematică. Își petrece copilăria și adolescența la Pitești. Vădește o inteligență precoce și abilități artistice neobișnuite în literatură și pictură. În 1968 își încheie studiile universitare la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București. Aparține acelui tip de homo universalis, cu o erudiție temeinică și neobișnuit de ramificată: matematici superioare, fizică atomică, chimie, anatomie, filozofie, istoria artei, literatură. Nu își refuză nici experiențele spirituale la modă în Apus, anume practicile inițiatice extrem orientale: yoga, zen, confucianism. Nesatisfăcut în nevoia sa acută de Absolut, poetul rătăcește în lumea amăgirilor, spunând: eu vroiam doar să amân moartea și înfrângerea. (Iubire) Experiența acestor ani de căutări dramatice este concentrată poetic în primul volum de versuri, Entropia (1970), care se bucură de o bună primire la noi și în străinătate. Cartea este un delir al deznădejdii. În 1973 are un vis minunat care îl întoarce la Dumnezeu. Întâlnirea cu Hristos îi schimbă ireversibil existența. Părintele Dumitru Stăniloae, teologul iubirii dumnezeiești, care a înțeles ca nimeni altul opera acestui poet al dragostei de Dumnezeu, consideră convertirea lui Daniel Turcea o adevărată minune pe drumul Damascului. Mult timp poetul nu a mai putut scrie nimic. După o căutare îndelungă și stăruitoare el găsește în părintele Arsenie Papacioc duhovnicul potrivit pentru căutările sale spirituale. De acum viața îi va fi o continuă înaintare în unirea cu Hristos: mă apropii de Tine și Tu mai mult decât soarele mă prețuiești mai curat ca lumina cea mai ascunsă privirii mă dorești viu. (Iubire) În 1978 apare volumul „Epifania", o uimitoare mărturisire de credință. În același an este admis la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu cu media 9,50, dar i se respinge dosarul din motive politice. Peste puțin timp se îmbolnăvește de o teribilă maladie a sângelui, un cancer absolut neclasabil. În ultimele 8 luni de viață, în chinuri cumplite, scrie o poezie mistică de mare seninătate, străbătută de la un capăt la altul de bucuria Învierii. Moare la 28 martie 1979, la 33 de ani. Cu o lună înaintea morții a scris o poezie care descrie, profetic, momentul morții: un singur lucru nu aflase că trupul poate să îi moară într-o amiază fără nume mâinile îi vor fi atât de grele încât până la frunte va fi o veșnicie de străbătut era frumos, luminând cu inima curată printre păsări, ape nu-i puteau învălui trupul, focul nu-l putea-mbrățișa, întunericul nu-i putea frânge raza privirii, veninul nu l-ar fi putut atinge el nu era vinovat. Lumea nu are decât o singură justificare: Învierea. (Arhe) 
De la superbia luciferică la iubirea-jertfă, de la haosul informațional-Entropie la perceperea prezenței luminoase a Logosului în cosmos, poetul a parcurs un traseu infinit, al cărui punct de referință absolut este experiența cutremurătoare a Învierii: am fost între cărți, așteptând și-n mulțime nerăbdător uneori umblam fără să văd dar nu erai, nu erai între cărți în mulțime și nu mai era timp Mângâietor numai sete fără nume hrănitor de vultur visasem să fiu moartea e poate singura oglindă în care începem să ne vedem cer năruindu-se iartă-mă umblam fără să văd și nu mai era timp (Povestiri IV). Sentimentul de zădărnicie a vieții, iminența morții, deznădejdea – culme a tuturor angoaselor, nu pot fi anihilate decât de realitatea uimitoare a arătării lui Dumnezeu: mai mult decât viața decât lumina Mângâietor mai sus mai adânc mai aproape cuvintele precum o torță într-o mare de flăcări, arzând apă și duh sânge și apă cuvânt și viață Cuvânt văz-duh (Epifania). 
murim pentru a nu muri ori vom arde de tot pe rugul însetării jertfă de taină fiind mistuindu-ne-n duh pentru a fi pururea vii murim spre viață sau murim spre moarte (Murim pentru a nu muri) Lumea se recrează printr-o continuă jertfă, care e o neîncetată omorâre a formelor morții, o continuă presiune asupra structurilor ei superficiale și învârtoșate, pentru a se înnoi. Hristos cel înviat din morți este prezent în mod real, în toată Lumina dumnezeirii Sale, la fiecare Sfântă Liturghie: Cum nu vom fi vrednici de iad când Sângele Lui a curs pentru noi, iar și iar răstignându-se în toate Liturghiile omului și nu L-am vrut și nu L-am crezut și nu L-am urmat și n-am vrut să fim fără moarte Cerurile se deschid înaintea noastră și vine potopul de raze și vine Dumnezeu ca roua în potir (Cerul pogorât pe pământ) Zilele de coșmar zămislite de fantezia monștrilor lăuntrici sunt arse de Lumina curățitoare a lui Hristos Care înviază în om: și n-am mai fost singur și noaptea s-a făcut o lumânare aprinsă. Ca și la Sfântul Simeon Noul Teolog, întunericul echivalează cu patimile care îl închid pe om în el însuși și în lipsa de sens a existenței: și când voi fi cu Tine, Lumină înconjurat de lumină spulberă acoperământul acesta țesut peste ochi peste inimă arată-Te, ard în mine vistieriile morții vino, aproape mormânt îți sunt învie în mine un seceriș al secerișului când neghina va arde Încă din răstimpul vremelniciei, Învierea e trăită ca Lumină și Iubire: vie Lumină venind pe cale inima-mi cere pasăre lină sufletul-n lacrimi vrea, fără vină numai să-l apere numai să-l poarte sus, peste moarte (Balada păsării) Poezia lui Daniel Turcea își așteaptă încă cititorii pentru a fi descoperită în sensurile ei profunde. Părintele Dumitru Stăniloae observa cu justețe că suntem în fața unor versuri scrise pentru omul de astăzi la un nivel de înțelegere duhovnicească asemănător cu cel al sfinților imnografi: „Înțelegerea luminii ca iubire apropie poeziile lui Daniel Turcea de Imnele dragostei dumnezeiești ale Sfântului Simeon Noul Teolog, fără însă a le priva de nuanțele unor forme de expresie de necontestată originalitate și subtilitate, nelipsite fiind de prospețimea potrivită omului de astăzi”. |
||||||||||
