RO
EN

Daniel Turcea,
poet al Învierii

Tatiana Petrache

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Daniel Turcea este cel mai mare poet ortodox din literatura universală contemporană
Pr. prof. Dumitru Stăniloae

Daniel Turcea s-a născut la Târgu-Jiu, în data de 22 iulie 1945. Este primul dintre cei patru copii ai colonelului Gheorghe Turcea și ai Mariei, profesoară de matematică. Își petrece copilăria și adolescența la Pitești. Vădește o inteligență precoce și abilități artistice neobișnuite în literatură și pictură. În 1968 își încheie studiile universitare la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București. Aparține acelui tip de homo universalis, cu o erudiție temeinică și neobișnuit de ramificată: matematici superioare, fizică atomică, chimie, anatomie, filozofie, istoria artei, literatură. Nu își refuză nici experiențele spirituale la modă în Apus, anume practicile inițiatice extrem orientale: yoga, zen, confucianism. Nesatisfăcut în nevoia sa acută de Absolut, poetul rătăcește în lumea amăgirilor, spunând:
eu vroiam doar să amân
moartea și înfrângerea.
(Iubire)

Experiența acestor ani de căutări dramatice este concentrată poetic în primul volum de versuri, Entropia (1970), care se bucură de o bună primire la noi și în străinătate. Cartea este un delir al deznădejdii.
În 1973 are un vis minunat care îl întoarce la Dumnezeu. Întâlnirea cu Hristos îi schimbă ireversibil existența. Părintele Dumitru Stăniloae, teologul iubirii dumnezeiești, care a înțeles ca nimeni altul opera acestui poet al dragostei de Dumnezeu, consideră convertirea lui Daniel Turcea o adevărată minune pe drumul Damascului. Mult timp poetul nu a mai putut scrie nimic. După o căutare îndelungă și stăruitoare el găsește în părintele Arsenie Papacioc duhovnicul potrivit pentru căutările sale spirituale. De acum viața îi va fi o continuă înaintare în unirea cu Hristos:
mă apropii de Tine și Tu
mai mult decât soarele mă prețuiești
mai curat ca lumina
cea mai ascunsă privirii
mă dorești viu.
(Iubire)

În 1978 apare volumul „Epifania", o uimitoare mărturisire de credință. În același an este admis la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu cu media 9,50, dar i se respinge dosarul din motive politice.
Peste puțin timp se îmbolnăvește de o teribilă maladie a sângelui, un cancer absolut neclasabil. În ultimele 8 luni de viață, în chinuri cumplite, scrie o poezie mistică de mare seninătate, străbătută de la un capăt la altul de bucuria Învierii. Moare la 28 martie 1979, la 33 de ani.
Cu o lună înaintea morții a scris o poezie care descrie, profetic, momentul morții:
un singur lucru nu aflase
că trupul poate să îi moară
într-o amiază fără nume
mâinile îi vor fi atât de grele
încât până la frunte va fi o veșnicie
de străbătut
era frumos, luminând
cu inima curată printre păsări, ape
nu-i puteau învălui trupul, focul
nu-l putea-mbrățișa, întunericul
nu-i putea frânge raza privirii, veninul
nu l-ar fi putut atinge
el
nu era vinovat.
Lumea nu are decât o singură justificare: Învierea.
(Arhe)

În secolul celor mai confuze arte poetice și într-un răstimp când poezia românească se vroia o cale de evaziune din universul concentraționar al utopiei marxist-leniniste și căuta să înșele rigorile cenzurii cu aluzii politice mai mult sau mai puțin timide, Daniel Turcea scria o poezie doxologică, în duhul celei mai autentice Tradiții ortodoxe. Poezia aceasta este o explozie a bucuriei Învierii care poate anihila frica de moarte și teroarea istoriei. Este strigătul teribil al celui eliberat din adâncul fără fund al întunericului morții, un strigăt care nesocotește biruitor adaptarea cuvintelor la realitatea constrângătoare a veacului.
De la superbia luciferică la iubirea-jertfă, de la haosul informațional-Entropie la perceperea prezenței luminoase a Logosului în cosmos, poetul a parcurs un traseu infinit, al cărui punct de referință absolut este experiența cutremurătoare a Învierii:
am fost între cărți, așteptând
și-n mulțime
nerăbdător
uneori umblam fără să văd
dar nu erai, nu erai
între cărți
în mulțime
și nu mai era timp
Mângâietor
numai sete
fără nume
hrănitor de vultur visasem să fiu
moartea e poate singura oglindă
în care începem să ne vedem
cer năruindu-se
iartă-mă
umblam fără să văd
și nu mai era timp

(Povestiri IV).

Sentimentul de zădărnicie a vieții, iminența morții, deznădejdea – culme a tuturor angoaselor, nu pot fi anihilate decât de realitatea uimitoare a arătării lui Dumnezeu:
mai mult
decât viața
decât lumina
Mângâietor
mai sus
mai adânc
mai aproape
cuvintele precum o torță
într-o mare de flăcări, arzând
apă și duh
sânge și apă
cuvânt și viață
Cuvânt
văz-duh

(Epifania).

Jertfa și învierea Fiului reașează lumea în normalitatea comuniunii cu Dumnezeu printr un cutremur spiritual care zguduie cerul și pământul cosmosului, cerul și pământul inimii. Moartea dobândește astfel două posibile finalități infinit opuse: nimicire a creației –moartea veșnică și omorâre a morții prin jertfă – viața veșnică:
murim pentru a nu muri
ori vom arde de tot pe rugul însetării
jertfă de taină fiind
mistuindu-ne-n duh
pentru a fi pururea vii
murim spre viață
sau murim spre moarte

(Murim pentru a nu muri)

Lumea se recrează printr-o continuă jertfă, care e o neîncetată omorâre a formelor morții, o continuă presiune asupra structurilor ei superficiale și învârtoșate, pentru a se înnoi. Hristos cel înviat din morți este prezent în mod real, în toată Lumina dumnezeirii Sale, la fiecare Sfântă Liturghie:
Cum nu vom fi vrednici de iad
când Sângele Lui a curs pentru noi,
iar și iar răstignându-se
în toate Liturghiile omului
și nu L-am vrut
și nu L-am crezut
și nu L-am urmat
și n-am vrut să fim
fără moarte
Cerurile se deschid înaintea
noastră
și vine potopul de raze
și vine
Dumnezeu ca roua
în potir

(Cerul pogorât pe pământ)

Zilele de coșmar zămislite de fantezia monștrilor lăuntrici sunt arse de Lumina curățitoare a lui Hristos Care înviază în om:
și n-am mai fost
singur
și noaptea s-a făcut o lumânare aprinsă.


Ca și la Sfântul Simeon Noul Teolog, întunericul echivalează cu patimile care îl închid pe om în el însuși și în lipsa de sens a existenței:
și când voi fi cu Tine, Lumină
înconjurat de lumină
spulberă
acoperământul acesta țesut peste ochi
peste inimă
arată-Te, ard în mine
vistieriile morții
vino, aproape
mormânt îți sunt
învie în mine
un seceriș
al secerișului
când neghina
va arde


Încă din răstimpul vremelniciei, Învierea e trăită ca Lumină și Iubire:
vie Lumină
venind pe cale
inima-mi cere
pasăre lină
sufletul-n lacrimi
vrea, fără vină
numai să-l apere
numai să-l poarte
sus, peste moarte

(Balada păsării)

Poezia lui Daniel Turcea își așteaptă încă cititorii pentru a fi descoperită în sensurile ei profunde. Părintele Dumitru Stăniloae observa cu justețe că suntem în fața unor versuri scrise pentru omul de astăzi la un nivel de înțelegere duhovnicească asemănător cu cel al sfinților imnografi:
„Înțelegerea luminii ca iubire apropie poeziile lui Daniel Turcea de Imnele dragostei dumnezeiești ale Sfântului Simeon Noul Teolog, fără însă a le priva de nuanțele unor forme de expresie de necontestată originalitate și subtilitate, nelipsite fiind de prospețimea potrivită omului de astăzi”.


Sus