RO
EN

Putna în anul 1871

Nichifor Crainic

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Unirea Principatelor sub Cuza Vodă a grăbit polarizarea în jurul noului stat a conștiinței românești din provinciile subjugate. România tânără, înfrângând piedici mari și consolidându-se din an în an, întrupa speranțele de descătușare a tuturor. Serbarea de la Mănăstirea Putna, la 15 august 1871, adică pelerinajul la mormântul lui Ștefan cel Mare, când un popor întreg a îngenuncheat invocându-l, în semn emoționant al acestui spirit.

Inițiativa a pornit de la stduențimea română din Viena, unde ideea națională însuflețea depotrivă pe bucovineni, pe transilvăneni și pe cei din România. Dar în apelul către colegii din București, Iași, Graz, Paris, Pesta, Berlin, Lipsca, Liege – apel a cărui redactare se atribuie lui Eminescu – studenții din Viena țin să precizeze: „nu junimea română academică a produs ideea serbării; ea prucede din conștiința națională română. Națiunea română voiește cultură, iar cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut și la Somenș, omogenă în sânul Carpaților cărunți și pe malurile Dunării bătrâne”.

Întrunirea se pregătea sub ochiul vigilent al poliției habsburgice, Putna era în Austria, iar studenții, neavând voie să facă politică națională, trebuiau să vorbească de „omogenitatea culturii”. Serbarea avea în speță numai un caracter de pietate. La 15 august era hramul Mănăstirii, iar în 1870, când se plănuise pelerinajul, se împlineau 400 de ani de la sfințirea Putnei. Festivitatea s-a amânat cu un an din pricina războiului franco-german.

Sub pretextul pietății religioase, scopul serbării era omagiul adus memoriei lui Ștefan cel Mare, din partea întregului popor român și, cu acest prilej, primul congres al studenților din toate provinciile, inițiat de Mihai Eminescu. În mod acoperit, sarcina măreței manifestații a dus-o societatea România Jună din Viena, iar animatorii principali au fost Ion Slavici, Eminescu, Ștefanelli, Pamfil Dan, și alți studenți inimoși.

Ecoul a fost considerabil. Cheltuielile s-au acoperit din România. B.P. Hașdeu a contribuit personal. Vasile Alecsandri, solicitat de studenți, a scris Imnul religos și Imnul lui Ștefan cel Mare, pe melodii de Flechtenmacher și Candella. Maiorescu a revăzut cuvântările ce trebuiau ținute. Femeile s-au întrecut în daruri. Cele din București și Cernăuți au brodat două epitafe în aur pe catifea. Oltencele au trimis un steag cu chipul cusut al lui Ștefan Vodă și inscripția „Cultura e mărirea popoarelor”. Ieșencele, al doilea steag.

Închipuiți-vă fluviul cortegiului, din ziua Sântămăriei Mari, anul 1871, pornind din afara mănăstirii, alcătuit din solii întregului nostru popor, pentru întâia oară cot la cot, cu spiritul răpit în marele vis strămoșesc, trecând pe sub turnul de la intrare, din care dangătul clopotului, grav ca o mie de buciume, umplea valea Putnei. În acea clipă unică, de fior istoric, întregul neam călătorea spre Ștefan cel Mare, ca să se adune simbolic în jurul sarcofagului său de marmură. În fruntea cortegiului, studenții cu eșarfe tricolore; lângă ei Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu, eroi ai primei uniri și profeți ai unirii celei mari, care avea să vie, urmați de imensa mulțime, care nu putea să încapă în incinta mănăstirii. Închipuiți-vă slujbă în sobor pentru odihna slăvitului voievod, condusă de egumenul Arcadie, care și-a luat asupră-și răspunderea serbării. Închipuiți-vă momentul când, îngenunchind la mormânt, studenții au depus pe lespede frumoasa urnă de argint înfășurată în tricolor, – potirul simbolizând lacrimile unui neam sfâșiat de graniți nedrepte și, după ei, îngenuncherea solilor trimeși din toate pământurile româneși. Închipuiți-vă zguduirea culminantă, – așa cum ne-o descriu cei care au fost de față, – când colonelul Boteanu, solul armatei naționale, și-a depus centironul de aur pe mormântul marelui erou în semn că „vom fi ca tine, mărite Doamne!” În clipa aceea dispăruseră granițele; România viitoare strălucea în vedenia tuturor.

La masa de praznic cu cei 1600 de invitați ai României June, cuvântarea festivă despre sensul serbării a rostit-o un student, venit de la Berlin, A. D. Xenopol, care avea să fie primul mare istoric al românilor.

S-a încins o horă a unirii celei mari, în ritmul unui taraf de 30 de lăutari. Un tânăr, care abia avea 18 ani, exaltat de entuziasmul, pe care îl trăia, a smuls vioara șefului și a însuflețit el jocul cu un patos extraordinar. Apoi s-a întors către preotul falnic, care îl urmărise cu ochii în lacrimi: „Tată, am cântat Daciei întregi!”.

Era Ciprian Porumbescu, care de atunci încoace cântă într-adevăr întregului nostru popor. Curând avea să compună pentru România Jună cântecele „Pe-al nostru steag” și „Tricolor”, însușite ca expresii festive ale conștiinței naționale.

Noaptea, s-a ținut secret, în marea sufragerie a mănăstirii, întâiul congres al studenților români de pretutindeni. Comuniune „în cuget și simțiri”, inițiată de Eminescu care, până la vârsta de 21 de ani cât avea atunci, colindase tot pământul strămoșesc.

Serbarea de la Putna a avut un mare răsunet în sufletul românesc, reflectat în toată presa vremii și în literatura memorialistă. Ea s-a desfășurat în spiritul solidarității și al neclintitei încrederi în viitorul poporului nostru.



Un model de lucrare pentru binele poporului nostru este serbarea de la Putna, care a împrospătat în mintea fiecărui român memoria sfântului erou Ștefan cel Mare și a groaznicului trăznet a dușmanilor doritori de viața și leagănul nostru (...). Să dea ceriul să ajungem la asemenea momente mai adeseori, să ne întâlnim la mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne lgăm de amintirea lor cu credința și aspirațiile noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor.

Mihai Eminescu la închiderea Congresului studențesc de la 1871


Sus