Căsătoria de probă,
|
|
|
||||||||
|
|
||||||||||
|
Părinte Florin,
Suntem doi studenți, Andrei și Alexandra. Suntem prieteni de un an. Ne-am hotărât ca după terminarea facultății să ne căsătorim și dorim din toată inima să avem o familie fericită. Avem colegi de liceu și cunoscuți care s-au căsătorit și acum sunt deja la tribunal pentru divorț. Noi nu vrem să ajungem în această situație, nu vrem să ne facem rău unul altuia, căci ne iubim. Printre studenți circulă ideea că cea mai bună pregătire pentru căsătorie este „căsătoria de probă”. Noi am fost de acord că astfel ne vom cunoaște mai bine și ne vom pregăti pentru căsătorie. Dar bunica Alexandrei, care a avut grijă de ea când era mică și pe care Alexandra o iubește foarte mult, ne-a spus că este un păcat foarte mare și că nu ne va ajuta, nefiind plăcut lui Dumnezeu așa ceva. După discuția cu ea, Alexandra nu a mai fost așa de hotărâtă ca înainte. Între timp, bunica ei a murit și, din respect pentru ea, Alexandra nu vrea să treacă peste cuvântul ei, deși mai multe prietene i-au spus că nu se mai trăiește astăzi „ca pe vremea bunicilor”. Ea a fost o femeie foarte bună și credincioasă, dar concepțiile ei ni se par cam depășite de vremurile noastre. Dar, totuși, simțim cumva că este păcat să trăim împreună înainte de căsătorie. Ne este foarte greu să ne hotărâm ce să facem. Am dori să ne spuneți de ce nu este de acord Biserica cu „căsătoria de probă”? Fără o astfel de probă, de unde știm că ne vom înțelege atunci când ne vom căsători? Vă mulțumim. Andrei și Alexandra Dragii mei, Mă bucură gândul vostru bun de a întemeia o familie nu pentru un an-doi, ci pentru toată viața. Cred că un om sincer, care dorește să cunoască adevărul și să trăiască în adevăr, va înțelege în ce măsură „căsătoria de probă” este într-adevăr căsătorie și dacă ea este o probă necesară și corectă pentru doi tineri care vor să se căsătorească. A trăi împreună nu înseamnă numai împărțirea de către două trupuri a unei locuințe, ci, în primul rând, o continuă relație între două suflete. Temelia cuvântului „te iubesc” este un simțământ adânc al sufletului nostru. El se exprimă prin cuvinte, prin dăruirea unei flori, prin răbdare, prin blândețe, printr-o îmbrățișare, prin multe fapte și gesturi văzute. Dar, la rădăcina tuturor acestor gesturi, este un sentiment netrupesc, nevăzut, dar simțit cu toată ființa: dragostea. Dacă de-a lungul căsătoriei soții nu sporesc în dragoste unul față de altul, viețuirea lor împreună nu-și atinge rostul, ea este neroditoare. La fel se întâmplă dacă soții nu sporesc în dragostea și ajutorarea celorlalți oameni. Pentru că Dumnezeu nu a lăsat ca unirea dintre bărbat și femeie să fie ceva închis, ci a rânduit ca prin această unire fiecare soț să-și deschidă persoana sa către celălalt și către toți oamenii. Soții experimentează această deschidere în primul rând față de copii. Născând copii, ca rod al dragostei lor, părinții intră într-o legătură foarte puternică de dragoste cu aceștia. Dacă soții rămân într-o dragoste egoistă, și nu doresc să includă în dragostea lor pe copii și pe ceilalți oameni, însăși dragostea lor se va răci. De ce? Pentru că egoismul, dorința de a a-mi fi bine numai mie, duce de fapt la o izolare a mea de ceilalți și la pustiire sufletească. Există un aspect fundamental pe care nu vor să-l recunoască susținătorii „probelor” înainte de căsătorie. Nu știu dacă ați căutat o explicație a faptului că în trecut relațiile trupești înainte de căsătorie erau considerate extrem de rușinoase, nefirești, iar acum ele sunt promovate insistent în spațiul public. Cercetând istoria ideilor, vedem că revolta sexuală apare concomitent cu revolta împotriva lui Dumnezeu. Citind scrierile marilor cunoscători de suflete care au fost sfinții, aflăm explicația acestui fapt prin legătura dintre mândrie, necredință și desfrânare. Când omul se mândrește și nu vrea să-L mai recunoască pe Dumnezeu ca Părinte al său, el alungă harul lui Dumnezeu și cade în două mari păcate: necredința și desfrânarea. În toată istoria omenirii epoca modernă este singura în care aceste două căderi de la dreapta viețuire sunt considerate normale de cei mai mulți dintre semenii noștri, iar practica religioasă este văzută doar ca un refugiu al oamenilor slabi. De aici, din căderea de la credință, se trage și lipsa de înțelegere a ceea ce înseamnă prietenia și căsătoria dintre un bărbat și o femeie. Căsătoria, dragii mei, este un dar al lui Dumnezeu către om. Nu omul a inventat căsătoria, ci Dumnezeu, încă de la început, a făcut pe om „bărbat și femeie” (Facere 1, 27). Creând primul om, pe Adam, Dumnezeu l-a creat spre a iubi, spre a fi în comuniune cu El și cu alți oameni. I-a dăruit apoi o soție, creându-o pe Eva, întrucât „nu este bine să fie omul singur” (Facere 1, 18). De atunci începe această minune a existenței omului în fața căreia vă aflați și voi acum: dăruirea reciprocă a soților în căsătorie. 
Omul își află împlinirea doar în dragoste. Și, pe măsură ce veți spori în dragoste, veți înțelege legătura profundă între dragostea de Dumnezeu și dragostea de oameni și pe cea dintre dragoste și Adevăr. Astăzi, mulți tineri trăiesc sub mirajul sloganurilor de tipul „decide singur”, „fă ce vrei”, „trăiește clipa”, crezând că viața lor nu depinde de nimic exterior și astfel își pun nădejdea doar în ei înșiși. Ei uită de Dumnezeu și de cea mai profundă relație personală pe care o poate avea omul: comuniunea cu Dumnezeu. Îndrăgostindu-se, își pun nădejdea doar în sine și în persoana iubită. Din nefericire, de multe ori Dumnezeu este exclus din această relație, iar legătura lor rămâne într-o existență orizontală, pierzând verticala. Această greșeală, tinerii nu o sesizează decât în momentul crizelor și al despărțirii. Se întreabă de ce se ceartă și au ajuns să se urască, ei, care s-au iubit atât de mult. De fapt, răspunsul este simplu: au încercat să viețuiască asemenea unui trup fără suflet. Numai Dumnezeu poate cu adevărat să unească pe oameni. Cât de ușor uită cei care susțin „căsătoria de probă” de faptul că noi suntem creați de Dumnezeu! Cine dorește binele omului mai mult decât Dumnezeu? Știm fiecare, că, oricât ne-am strădui să iubim pe cineva, foarte greu ajungem să-l iubim desăvârșit. Și nu vorbesc despre o dragoste de câteva luni la tinerețe, când omul își descoperă capacitatea de a iubi, ci de întreaga viață. Nici noi nu ne cunoaștem așa de bine cum ne cunoaște Dumnezeu! El știe cel mai bine de ce avem nevoie. Și dacă v-a purtat de grijă până astăzi, credeți că este de folos să-I spuneți acum: „de problema căsătoriei ne vom ocupa singuri, nu mai avem nevoie de Tine”? V-ați întrebat vreodată de ce iubește omul? Cine ne-a dat posibilitatea să iubim și să creștem în iubire până la a ne da viața pentru persoana iubită? Omul iubește pentru că Dumnezeu l-a făcut după chipul său, iar „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Dragostea lui Dumnezeu este cea care ne dă viață și ne ține în viață! Iar împrospătarea dragostei pentru celălalt ne vine tot de la Dumnezeu. Nu vom putea să ne păstrăm hotărârea de a trăi până la moartea împreună cu celălalt, în dăruire și iubire, dacă nu primim de la Dumnezeu puterea pentru aceasta. Cât ne cunoaștem fiecare pe sine? Cum putem spune că ne potrivim cu altă persoană când noi nu știm nici măcar cum va fi gândirea noastră peste câțiva ani? Ați observat că în adolescență nu ați mai gândit ca în copilărie, la tinerețe altele vă sunt gândurile decât la 16–17 ani. Peste ani, altele vor fi înțelegerile asupra lumii, mai bogate, mai nuanțate. Așadar, verificarea capacității de a trăi o viață întreagă împreună nu poate fi dată de o perioadă de probă, oricât de lungă ar fi aceasta. Adevărata probă este acordul inimii și al minții noastre, când Dumnezeu ne dă să simțim din toată ființa: cu această persoană trebuie să mă căsătoresc. Pentru a nu fi înșelați în ceea ce simțim, este nevoie de o inimă cât mai curată, de rugăciune și de sfatul duhovnicului. Lipsa de credință în Dumnezeu și în purtarea Lui de grijă au dus la „căsătoria de probă” și acest mod de viață duce, la rândul lui, la scăderea credinței. Deși par asemănătoare, între căsătorie și „căsătoria de probă” este o distanță ca de la cer la pământ. Este distanța dintre Taina Nunții și desfrânare, dintre sfințenie și păcat. Căsătoria unește pe soți unul cu altul și pe amândoi împreună cu Mântuitorul Hristos, iar desfrânarea desparte sufletele celor doi de Dumnezeu și, apoi, ca o consecință, și pe unul de celălalt. 
Nu risipiți ceea ce puteți dărui o singură dată în viață: fecioria. „Orice lucru bun începe cu Doamne ajută”, spune un proverb românesc. Nu începeți drumul în doi în pat, ci la Biserică. Căci dacă nu vă veți întemeia viața pe verticală, atunci orizontala, pământescul vor domina sufletele voastre și nu veți ajunge la împlinirea sufletească pe care v-o doriți. Poate vă veți întreba: dar, totuși, nu putem să facem nici un fel de probă pentru a vedea dacă ne potrivim? O probă obiectivă, dincolo de părerile și sentimentele noastre de moment? Ba da, puteți. Alegeți-vă un părinte duhovnic la care să vă spovediți amândoi, căruia să-i puteți dezvălui și cele mai adânci cute ale sufletului, ca în fața lui Dumnezeu. Dacă vă veți duce la el cu credința că Dumnezeu va rândui ceea ce vă este de folos prin duhovnic, veți primi sfat de la Dumnezeu. Iar aceasta nu numai o dată, ci în toată viața. Familiile care au duhovnic străbat greutățile vieții prin puterea lui Dumnezeu. Dar nu numai atât. Veți înțelege de ce Biserica numește căsătoria Sfântă Taină. Veți înțelege cum prin căsătorie omul se cunoaște mai bine pe sine și primește putere să iubească mai mult pe semenii săi și pe Dumnezeu. Atât de mare este căsătoria încât Sfântul Pavel asemănă relația dintre soț și soție cu relația dintre Mântuitorul Iisus Hristos și Biserică. Dar drumul spre aceste preafrumoase înțelegeri și trăiri trece mai întâi prin slujba Cununiei. Aici, coronițele cu care se încununează cei doi miri și îmbrăcămintea albă a miresei semnifică fecioria lor. Au biruit în lupta lor cu partea trupească a omului și acum se angajează într-o nouă luptă: lupta cu sine însuși pentru a iubi. Dacă la capătul vieții omul nu cunoaște dragostea din Împărăției Cerurilor, pentru ce a trăit? Dacă soții care și-au dorit tot binele unul altuia nu intră în bucuria cea deplină și veșnică, pentru ce s-au bucurat puțin și trecător? Așa cum vă este drag să vă întâlniți astăzi, vă doresc să vă fie mereu la fel, până la sfârșitul vieții și împreună să vă înfățișați înaintea lui Hristos. Să nu uitați că Dumnezeu a instituit căsătoria în Eden și a destinat-o Raiului! Mă rog Bunului Dumnezeu să vă întărească pe calea Sa! Cu dragoste, Părintele Florin Iubirea este un schimb de ființă, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogățește pe fiecare pentru că primește și dăruiește la nesfârșit, pe când ura sărăcește, pentru că nu dă și nu primește nimic. Bărbatul găsește în femeie o taină indefinită. Ea își cunoaște niște insuficiențe care se cer după o întregire prin bărbat, de aceea îl iubește pe bărbat; și bărbatul, la fel. Căsătoria e în același timp dragoste și ajutor, bucurie de celălalt și răbdare a lui. Pentru toate acestea se dă celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea unește uimirea în fața tainei celuilalt și răbdarea neputințelor lui și ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari. Căsătoria ca legătură naturală a fost slăbită și desfigurată în multe forme după cădere, prin egoismul descătușat si dezvoltat de cădere. Ea a pierdut prin aceasta harul legat de starea primordială. Totuși ea n-a fost desființată în esență. Căci nici natura umana n-a fost distrusă. Bărbatul se întregește așa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei și numai împreuna cu ea bărbatul formează omul întreg și numai în unire cu ea se realizează ca bărbat și femeia la fel. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae |
||||||||||
