ASCULTAȚI ÎN DIRECT SLUJBELE DE LA PUTNA. Acum se ascultă:
 Liviu și Ionuț Cruceru - Cântări din Sfântul și Marele Post - 1. Să nu rugăm ca fariseul, fraților, stihiri la Duminica Vameșului și a Fariseului   
RO
EN

Călugărul, darul lui Dumnezeu


„De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu XXIII, 9) și „fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan I, 3), spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos. A crede în viața de dincolo, a crede în puterea creatoare a Dumnezeului celui veșnic, a crede că Dumnezeu este viu și lucrător în lume până și în ziua de astăzi, a crede că El a guvernat și guvernează lumea, sunt întrebări la care omul contemporan găsește răspunsuri pline de îndoială.

E greu a mai spune astăzi cuvinte mari despre monahi și despre monahism, în general, în condițiile în care, pentru încă multă lume, călugării par niște oameni aflați la marginea societății, retrograzi ori inculți, care nu și-au găsit un rost în viață ori au suferit poate o decepție. Dar, pentru cel ce crede și mai are în el o brumă din aureola chipului lui Dumnezeu din el, pentru cei care nu și-au terfelit chipul lui Dumnezeu din ei, vom afirma cu tărie – și în duh cu toți aceia care au fost pătrunși de raza Duhului celui Preasfânt –, că, fără monahi și monahism, lumea, „creștinismul mirenilor s-ar fi surpat”[1].

Împărați precum Teodosie, Iustinian, Alexie Comnenul au dat legi și au ocrotit monahismul. „Viața monahală și contemplația sunt un lucru sfânt”, folositor tuturor cetățenilor, „din pricina curăției lor și a mijlocirilor”, a rugăciunilor făcute de monahi pentru binele comun, avea să afirme împăratul Iustinian în Novella 133. Iar Alexie Comnenul (1081–1118) scria: „nu cred că am împlinit vreodată voia lui Dumnezeu și, de aceea, sunt convins că tot ceea ce mi-a dat Dumnezeu în viața de față mi s-a dat datorită cucernicelor rugăciuni ale sfinților mei monahi și încrederii pe care o am în ei”[2].

Aceeași conștiință înaltă despre viața monahală o găsim și la Slăvitul Voievod Ștefan cel Mare, care îi numea pe monahi „rugătorii mei”, iar Putna o considera „mănăstirea lui cea iubită”[3].

Monahismul, întemeiat și bine așezat pe învățătura Mântuitorului Hristos și a Sfinților Părinți și pe experiența a 2000 de ani de existență, a dat dovadă că acest fel de viață este „arta artelor”, „știința științelor”, așa cum a duce o viață creștină cu adevărat este „artă duhovnicească”[4].

Ce s-a urmărit și ce se urmărește în viața monahală? Într-un cuvânt, am putea răspunde: desăvârșirea. Lucru greu de înțeles, dar și mai cu anevoie de urmat și împlinit.

Cuvintele Mântuitorului Hristos sunt limpezi. „Vrei să fii desăvârșit?”, l-a întrebat într-o bună zi Iisus pe tânărul care voia să se mântuiască. Apoi i-a spus: „Vinde câte ai și vino de-Mi urmează Mie” (Matei XIX, 21). Și tot Iisus a zis: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei V, 48), iar în alt loc: „Dumnezei sunteți” (Psalmul LXXXI, 6).

Desăvârșire! Căutare adâncă și înaltă! Și totuși, mulți, foarte mulți, au fost cei care au atins acest pisc înalt. Înălțimile sunt ale vulturilor, numai ei pot admira frumusețea muntelui deasupra căruia s-au ridicat. Mergând la cel cu numele de Gură de Aur, găsim la el cuvinte deosebite despre cine sunt, cum petrec și care este țelul monahilor. Ei sunt „armata lui Hristos, turma cea împărătească, traiul și viețuirea puterilor celor de sus”[5] și sunt „egali cu îngerii”[6], iar pentru noi, „lumina noastră” și „personificarea luminoasă a lucrurilor cerești”[7]. „Toate acestea vin din buna orânduială ce se găsește în sufletul lor. Cu adevărat că aceștia sunt sfinți, și printre oameni sunt îngeri”[8].

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, monahul este „omul afierosit lui Dumnezeu, omul care și-a ales viața singuratică, este stăpân pe mânie, pe invidie, pe iubirea de arginți, pe plăcere și pe toate celelalte păcate. Se gândește și se îngrijește necontenit să nu-și lase sufletul stăpânit de patimi rușinoase, să nu-i fie robită mintea de amara tiranie a poftelor. Are grijă ca mintea să-i fie totdeauna mai presus de cele trecătoare, punând împotriva patimilor frica de Dumnezeu.”[9] Ei sunt „oameni care nu pot să facă cuiva vreun rău, ei fiind pregătiți sufletește numai să sufere”[10], iar „căutările lor sunt potrivite și pline de dragoste către Dumnezeu”[11].

Monahii au avut dragostea și curajul să ia cuvintele Mântuitorului nostru Hristos în inima lor și să le aplice în viața lor pentru folosul aproapelui. Au avut curajul să transforme pământul în Cer, mâna de țărână, care este acest trup, într-o părticică de Împărăție, căci au înțeles că pe Dumnezeu trebuie să-L iubești mai presus de păcatele tale, iar pe cel de lângă tine, mai presus de păcatele lui. Au înțeles că singură iubirea lui Dumnezeu a făcut și face posibile toate acestea și s-au pus la dispoziție pe ei înșiși pentru ca această iubire să devină și prin ei lucrătoare în lume.

Urmând poruncii lui Dumnezeu și continuând lucrarea Lui în lume, monahii înțeleg să aducă slujbă lui Dumnezeu. Ei au viața ca Liturghie, pe care o prelungesc în viața de zi cu zi. Oriunde s-ar afla, orice lucru ar face, ei pun totul în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui, astfel încât aceleași cuvinte care preced Sfânta Liturghie pun începutul oricărei alte îndeletniciri a monahului: „Vremea este să lucreze Domnul!” Dumnezeu este Cel Care lucrează în noi și prin noi, însă doar din momentul în care noi spunem din toată inima: „Doamne, facă-Se voia Ta!”, „Al Tău sunt eu, mântuiește-mă!” (Psalmul CXVIII, 94).

Monahul se retrage din lume, se leapădă de ea, renunțând la toate plăcerile, la toate bunătățile acestei lumi, având un scop precis. El renunță chiar la voia sa, și aceasta nu din dispreț față de lucrurile acestei lumi, ci din permanenta dorință de a se ridica dincolo de ele. Sau, așa cum spunea Sfântul Ioan Scărarul, „monahul renunță la voia sa dintr-o bogăție a voinței”[12]. Ridicându-se deasupra lor, el reușește să descopere în ele adevărata lor valoare, făcând astfel din orice îl înconjoară un prilej de a se ridica pe sine și pe ceilalți către Dumnezeu.

El a renunțat la tot ceea ce-i putea oferi lumea mai bun, pentru ca ceilalți să se poată bucura pe deplin de aceste lucruri. Rodul lui este folosul aproapelui, iar teama lui este să nu devină un obstacol în calea celui de lângă el, purtând adânc întipărite în inimă cuvintele Psalmistului: „Dumnezeule, Tu ai cunoscut nepriceperea mea și greșelile mele de la Tine nu s-au ascuns. Să nu fie rușinați, din pricina mea, cei ce Te așteaptă pe Tine, Doamne, Doamne al puterilor, nici înfruntați pentru mine, cei ce Te caută pe Tine, Dumnezeul lui Israel!” (Psalmul LXVIII, 7–8).

Monahul se va consuma, va arde pentru lumea din care a plecat; el nu-și mai aparține și, astfel, devine darul lui Dumnezeu! El este, în același timp, darul pe care lumea îl face lui Dumnezeu, dar și darul pe care Dumnezeu îl întoarce lumii. El se așează între lume și Dumnezeu; este în același timp și martor al iubirii lui Dumnezeu pentru lume și mijlocitor tăcut pentru lume înaintea lui Dumnezeu. Toate acestea se regăsesc în întreaga viață a monahului, fie că stă în mijlocul bisericii aducând laudă lui Dumnezeu, fie că se află întru îndeletnicirile sale zilnice.

De aceea, nu cuvintele, nici învățăturile sau trăirile lui, nu experiența sa de viață, nici principiile sale morale nu sunt cele care dau mărturie despre chemarea sa, despre Dumnezeu și viața trăită în El, ci însăși prezența lui. Prezența este adevărata propovăduire a monahului, strigătul lui tăcut. Un adevărat monah este acela care-l determină pe cel aflat în fața lui să exclame: De-ajuns îmi este doar să te văd![13]

În felul acesta fiind și petrecând, monahul e dar al lui Dumnezeu, om dăruit lui Dumnezeu de bunăvoie și nesilit de nimeni, numai și numai din dragoste față de Dumnezeu și de semeni. Sfântul Teodor Studitul consideră călugăria ca „al treilea har”. „Primul har – este legea lui Moise. Al doilea – harul cel „peste har”, pe care „noi toți l-am primit dintru plinirea lui Hristos” (după cuvântul Sfântului Ioan cuvântătorul de Dumnezeu) (Ioan I, 16). Și, în sfârșit, al treilea – chipul călugăresc al vieții, dat omului și înțeles ca viață cerească, ca pogorâre a luminii îngerești pe pământ, ca atingere și înfăptuire în istorie a ceea ce prin firea sa se află dincolo de limitele acesteia”[14].

La Sfântul Ioan Evanghelistul, Cuvântătorul de Dumnezeu, în întâia sa Epistolă, stă scris: „căci mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume” (IV, 4), adică împlinirea cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca XVII, 21). Monahii, icoana vie a acestor cuvinte ale Mântuitorului, sunt urmașii Celui Care, Dumnezeu fiind, S-a făcut pe Sine om, ca pe oameni să-i facă dumnezei. Căci Hristos S-a pogorât din Cer, ca pe oameni să-i ridice acolo!

Deci cel ce îl are pe Hristos înlăuntrul său, în inima sa – și aici trebuie să fie toată căutarea monahului și nu numai a lui –, este mai mare decât tot ce i se pare lumii a fi mare și triumfător. Și atunci cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur pe care le-am citat se arată pe deplin întemeiate.

Dar cum se poate ajunge aici, la măsura aceasta? Este suficient, oare, numai a păși pe poarta unei mănăstiri și a îmbrăca o uniformă, precum soldatul în armată? Desigur că nu! Este o luptă ce se dă pe tărâmul duhovnicesc, iar lupta nu este „împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh” (Efeseni VI, 12). Este o luptă cu lumea duhurilor rele, cu lumea întunericului, a Satanei.

Dar Hristos a venit și a zdrobit capul șarpelui: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni II, 6–8). Chenoza, smerenia lui Hristos, a biruit.

În același fel, urmând lui Hristos, Care a zis: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 34), călugărul, îmbrăcându-se în aceeași haină a smereniei și a jertfelniciei, biruie toată mulțimea ispitelor, a duhurilor ce-i stau împotrivă.

Intrarea în taina ascultării, unul dintre cele trei voturi monahale, înseamnă intrarea în taina lui Hristos. Celelalte două făgăduințe, fecioria sau întreaga înțelepciune și sărăcia, adică lepădarea de bunurile materiale, sunt cuprinse pe deplin în marea taină a ascultării. Fără de ea, „nici preoția, nici Sfânta Împărtășanie, nici rugăciunea minții, nici postul, nici privegherea, nu mântuiesc[15]. De aceea, ascultarea devine pentru monah piatra cea din capul unghiului. Chiar și îndeletnicirile sale zilnice poartă același nume: „ascultare”.

Prin supunere, prin ascultare, călugărul îi urmează lui Hristos în ascultarea Sa față de Tatăl, devenind fiu al lui Dumnezeu și face aceasta ca pe toți ceilalți să-i facă frați ai săi, împreună „fii ai Celui Preaînalt” (Psalmul LXXXI, 6).

Această ascultare el nu o îndreaptă numai către stareț, ci și către ceilalți împreună-viețuitori cu el; mai mult, el își desăvârșește disponibilitatea față de toți cei din lume. Fiecăruia îi dă ceea ce este potrivit, față de toți se simte îndatorat, după cuvântul Sfântul Apostol Pavel: „Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; că cel care iubește pe aproapele a împlinit legea” (Romani XIII, 8).

Călugărul este cel care ridică jertfa la rang de principiu unic, pe care își centrează întreaga viață. El se jertfește necontenit; nu mai trăiește pentru el, ci pentru Dumnezeu și lucrul mâinilor lui Dumnezeu – întreaga omenire. De aceea, realizările sale nu le consideră a fi ale lui, ci ale aproapelui. În schimb, eșecurile, căderile sau orice neîmplinire, a sa ori a aproapelui, îi sunt rană greu de vindecat, căci orice lipsă a sa se va reflecta în viața aproapelui. O cădere, o neîmplinire, o neputință de orice fel, el o va resimți în mod acut ca pe un obstacol în calea rugăciunii lui pentru frații săi din lume. Astfel, viața lui devine viață de pocăință, pusă în slujba aproapelui. Lacrimile îi vor deveni jertfă de curățire pentru lume, pentru oamenii de dragul cărora el s-a retras din lume. De aceea, nu degeaba Sfântul Grigorie Teologul spune că lacrimile monahilor sunt baia curățitoare a lumii[16].

În viața monahului se regăsește ceea ce este scris în Sfânta Scriptură despre Mântuitorul Iisus Hristos atunci când Acesta avea doisprezece ani, iar părinții Săi Îl căutau în Templu. Maica Domnului L-a mustrat, însă El a răspuns: „De ce era să Mă căutați? Oare, nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca II, 49). A arătat prin aceasta că toate lucrurile trebuie canalizate către Dumnezeu, trebuie supuse voii Lui. Nimic fără Dumnezeu și toate pentru Dumnezeu. După aceasta, spune Scriptura, „a coborât cu ei și a venit în Nazaret și le era supus” (Luca II, 51). Hristos a făcut ascultare de Dumnezeu Tatăl, de Maica Domnului și de Dreptul Iosif – în ordinea aceasta! Față de ceilalți oameni Își arăta iubirea și disponibilitatea „învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei IX, 35).

Acest episod arată foarte bine cum se poziționează monahul, în ascultarea lui, față de ceilalți. El își pune, în primul rând, viața la picioarele Mântuitorului Hristos, Care i-a pus în inimă chemarea vieții monahale. Răspunzând acestei chemări, el face ascultare în primul rând de voia lui Dumnezeu, Căruia îi supune toate.

Ascultă de starețul său ca de Maica Domnului, supunându-i-se ca celui care cunoaște taina inimii sale și înălțimea chemării.

Se supune fraților săi ca Dreptului Iosif, ca unora ce sunt împreună-lucrători la aceeași chemare. Și se pune la dispoziția tuturor oamenilor, «la ce este bine, spre zidire» (Romani XV, 2).

Nici celelalte virtuți nu se urzesc în sufletul monahului fără ascultare, fără smerenie. Nu poți vorbi de răbdare, de dragoste, de blândețe, fără a avea la temelia vieții duhovnicești taina lui Hristos – ascultarea. Sfântul Ioan Gură de Aur pune în gura Mântuitorului Hristos astfel de cuvinte pentru cel care vrea să-I urmeze:

„«De vrei să te împodobești, împodobește-te cu podoaba Mea! De vrei să te înarmezi, înarmează-te cu armele Mele! De vrei să te îmbraci, îmbracă-te cu haina Mea! De vrei să te hrănești, hrănește-te la masa Mea! De vrei să călătorești, călătorește pe calea Mea! De vrei să moștenești, moștenește moștenirea Mea! De vrei să te duci în patrie, intră în cetatea al cărei meșter și ziditor Eu sunt! (Evrei XI, 10) De vrei să-ți zidești casă, zidește-ți casă în corturile Mele! Eu nu-ți cer plată pentru cele ce-ți dau, ci-ți mai datorez și răsplată de vrei să te folosești de toate cele ale Mele!» Ce dărnicie o poate egala pe aceasta? «Eu îți sunt tată, îți spune Hristos, Eu îți sunt frate, Eu îți sunt Mire, Eu îți sunt casă, Eu îți sunt hrană, Eu îți sunt haină, Eu îți sunt rădăcină, Eu îți sunt temelie, sunt tot ce vrei! Ca să n-ai nevoie de nimic, Eu îți voi și sluji! Că am venit să slujesc, nu să Mi se slujească (Matei XX, 28). Eu îți sunt și prieten și mădular și cap și frate și soră și mamă! Eu sunt totul! Un singur lucru îți cer numai: să-Mi fii apropiat Mie! Eu sunt sărac pentru tine, cerșetor pentru tine, pe cruce pentru tine, în mormânt pentru tine. Sus, pentru tine mijlocesc; jos, pentru tine solitor am venit de la Tatăl. Tu ești totul pentru mine; și frate și împreună moștenitor și prieten și mădular!» Ce vrei mai mult?”[17]

Această dăruire de sine, de aruncare în brațele lui Hristos, nu este nici abandon, nici distrugere a propriei personalități, ci, tocmai dimpotrivă, o afirmare a libertății în Dumnezeu, o libertate de mișcare în Dumnezeu și de cunoaștere a Lui. Numai cel ce se dăruiește o poate trăi, o poate gusta și o poate avea!

Această jertfă nu este numai pentru sine, cum nici Hristos nu S-a dăruit pentru sine. Omul duhovnicesc vede și simte nevoile acestei lumi; ea îi este străvezie, căci în el „Duhul Se roagă cu suspine negrăite” (Romani VIII, 26), și Hristos „a luat chip în el” (Galateni IV, 19). Astfel, fiecare clipă devine importantă și e trăită pe deplin prin neîncetata rugăciune; aceasta este prezența lui Dumnezeu în minte și în inimă. Sfântul Siluan Athonitul l-a întrebat odată pe duhovnicul său: Dar cum să fac totuși să plâng pentru această lume? Și duhovnicul i-a răspuns: Să cunoști prin rugăciune starea acestei lumi, care sunt nevoile ei, și așa ai să poți să plângi.

A te ruga neîncetat este și o ascultare lăsată de Mântuitorul Iisus Hristos (Luca XVIII, 1), o poruncă exprimată și de Sfinții Apostoli. Sfântul Apostol Pavel scrie tesalonicenilor: „Rugați-vă neîncetat!” și: „Dați mulțumire pentru toate” (I Tesaloniceni V, 17, 18), pentru ca apoi să afirme cu tărie, ca poruncă: „Duhul să nu-l stingeți” (I Tesaloniceni V, 19). A nu stinge Duhul înseamnă a nu pierde harul, prezența dumnezeirii din minte și inimă. Un părinte contemporan spune adesea că „Duhul este foarte fin”: harul Duhului celui Preasfânt pleacă ușor de la noi, se retrage când ne dezgolim de veșmântul dumnezeirii, de smerenie, când lepădăm veșmântul ascultării și al smeritei cugetări. Când lepădăm acest veșmânt, atunci, monahul sau chiar creștinul, atrage în inima sa cele contrare Duhului: judecata, mânia, răutatea, iuțimea și alte multe patimi, care sunt duhuri ale răutății, amintite de Sfântul Pavel la Galateni, care sunt răspândite în văzduh. Și aceasta, pentru că atunci când iei ceva, trebuie să pui imediat în loc, pentru că, altfel, „se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Matei XII, 45).

Toată strădania și lupta noastră este pentru agonisirea harului Duhului Sfânt, căci altfel rămânem oameni trupești. „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceștia, pentru că sunt numai trup” (Facerea VI, 3), spune Duhul lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură.

Pentru a împlini aceasta, preocuparea de bază a monahului este „paza minții dinspre aproapele”, adică să aibă conștiința curată față de el, să nu osândească pe nimeni niciodată cu nimic. „Prin tăcere și neosândire se păstrează pacea sufletului”, spun Părinții Bisericii, iar părintele Antim Găină, de la Mănăstirea Secu, după prima, a doua și a treia mustrare pentru vorba multă și deșartă, nu mai primea la spovedanie – cea mai mare pedeapsă acordată unui fiu duhovnicesc[18]. Această pedeapsă este ca ruperea mlădiței din tulpină, ca alungarea lui Ismael din sânurile părintești ale lui Avraam (Facerea 21, 9–12 ), și este consecința neascultării.

În mănăstire, între părintele duhovnicesc, stareț, cum este în ziua de astăzi, și fiu, trebuie să fie o deplină comuniune și comunicare. O neascultare cât de mică înlătură Duhul lui Dumnezeu și ne aflăm în afara discernământului. De aceea, ascultarea și tăierea voii sunt păzite cu sfințenie. Prin tăierea voii, adică a nu-și face niciodată cineva voia sa, se aduce pacea și buna rânduială dintr-o mănăstire.

Despre ascultare, părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, spune: „Ascultarea este o taină care se dezvăluie numai în Duhul Sfânt și, în același timp, este taină și viață în Biserică; [...] ascultarea s-a descoperit a fi un dar de sus, nespus de mare. [...] Dând cu încredere, cu bunăvoință, cu dragoste, cu bucurie, voia sa și orice judecată despre sine starețului, duhovnicului, ascultătorul se smulge poverii celei grele a grijii lumești și ajunge la cunoștința a ceea ce este de neprețuit: curăția minții în Dumnezeu”[19].

„Călugăria, mai presus de toate, este curăția minții”, afirmă mai departe Arhimandritul Sofronie. „Fără de ascultare nu se poate ajunge la ea și, de aceea, fără de ascultare, călugăria nu există; [...] curăția minții, însă, este darul cel osebit al călugăriei, necunoscut pe alte căi. [...] Legătura dintre stareț și ucenic este una a sfințirii.” „Pentru ucenic această taină constă în a învăța a săvârși voia lui Dumnezeu, spre a pătrunde în sfera voii Dumnezeiești și astfel a se împărtăși cu viața Dumnezeiască; iar pentru stareț, în a face ca, prin rugăciunea și nevoința vieții sale, să aducă pe ucenic la cunoștința acestei căi și să cultive în el adevărata libertate, fără de care mântuirea este cu neputință. Adevărata libertate se află acolo unde este Duhul Domnului, și, de aceea, și țelul ascultării, precum și al vieții creștine în general, este dobândirea Duhului Sfânt (II Corinteni III, 17)”.

Adevăratul stareț niciodată nu încercă „să supună voia ucenicului său voii sale «omenești», dar, în cursul viețuirii împreună, se pot ivi asemenea împrejurări când starețul se vede nevoit a stărui asupra împlinirii poruncii sale; adevăratul ucenic, însă, niciodată nu va aduce pe stareț până la aceasta”[20].

„Nevoința starețului este mai grea decât cea a ucenicului, în virtutea marii lui răspunderi înaintea lui Dumnezeu. Dar răspunderea înaintea lui Dumnezeu cade pe umerii starețului numai în acel caz în care ucenicul îi face ascultare; iar de nu, atunci toată greutatea răspunderii acțiunilor sale o poartă însuși ucenicul, care pierde prin aceasta ceea ce câștigă nevoitorul prin ascultare[21].

Pentru împlinirea acestui ideal, în viața de obște, ne stau înainte diferite piedici. Cea mai grea și greu de înlăturat este mândria cu fiicele ei, dintre care la loc de „cinste” este egoismul. Dar, de voiește omul, „toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu IX, 23). Exemple sunt nenumărate în Pateric și în Viețile Sfinților; amintim doar de cuviosul Dositei, ucenicul avei Dorotei. Acesta, după numai în câțiva ani de mănăstire, în care nevoința sa a fost de a nu-și face voia, când a trecut la cele veșnice, „numai pentru ascultarea ce făcea”, a strălucit mai mult decât toți cei din ceata nevoitorilor. El s-a învrednicit chiar să stea în fața Preasfintei și Dumnezeieștii Treimi și să se roage pentru cei rămași în urmă[22].

Aceasta este plata, aceasta e cununa celor ce de bună voie și nesiliți de nimeni au luat „jugul cel ușor” și „sarcina cea ușoară” a lui Hristos și I-au urmat. Și, atunci, e pe deplin meritat efortul, căci în afară de suflet, care este „din Dumnezeu” și „se întoarce la Dumnezeu”, nimic nu este veșnic pe pământ (Ecclesiastul XII, 7).

Toate acestea, plinirea faptelor bune, nevoința, ascultarea, tăierea voii, curăția, sărăcia, răbdarea, statornicia, bărbăția, curajul și celelalte virtuți care domnesc în viața monahicească, fac din această viață cu adevărat o jertfă bine primită înaintea lui Dumnezeu.

Trăind astfel, monahul se sfințește pe sine și sfințește pe cei din jur, el e lumină și viață tuturor celor din „casă”. Sfântul Ioan Scărarul spune că rugăciunea este susținătoarea acestei lumi[23]. În duhul acesta, „a susține” înseamnă a fi suportul, a sprijini, a ține ceva ca pe brațe, și, astfel, în acest duh, lumea are nevoie de rugători.

Putem spune, deci, că monahul are curajul de a transforma în viață cuvintele Mântuitorului Hristos, dând astfel nădejde lumii. Cuvintele lui Hristos sunt duh și viață, iar monahul arată, că ele pot încăpea și deveni lucrătoare și într-un trup neputincios. El arată lumii întregi, acestei lumi brăzdate de deznădejde și de lipsa unor direcții mântuitoare, că încă nu este totul pierdut. El dă mărturie prin însăși viața lui de adevărul spuselor lui Hristos: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei XXVIII, 20), întărind prin exemplul personal, de multe ori neînțeles de către ceilalți, cuvintele cu care Își îmbărbătează Bunul Păstor turma Sa cea cuvântătoare: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția!” (Luca XII, 32).

Așadar, avem nevoie de un monahism bine ancorat în legile și rânduielile cele duhovnicești, pentru a fi vii și liberi în Duhul Cel dătător de viață. Cei ce nu sunt monahi să-i sprijine pe cei care sunt, căci mai mult ca oricând lumea are nevoie de astfel de susținători.

Iar noi, monahii de astăzi, să ne amintim de părinții noștri – Sfinții Părinți –, care au dorit să trăiască astfel de vremuri, pentru a se nevoi mai mult pentru binele lumii. Noi, cei chemați la o astfel de lucrare sfântă, adânc duhovnicească, să o facem, căci Hristos nu ne va rămâne dator. Ne va da și nu ne va lua înapoi, ne va da și nu-I va părea rău. Așadar, cu bucurie spre sfânta nevoință! Să vrem și să facem! Și să nu uităm că Iisus este singura bucurie a călugărului:

Iisuse prealine, bucuria călugărilor!
Iisuse, mângâierea sufletului meu!
Iisuse, luminătorul minții mele!
Iisuse, veselia inimii mele!
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!

Arhimandrit Melchisedec Velnic





[1] Sf. Ignatie Briancianinov, apud Arhim. Sofronie Saharov, Despre temeiurile nevoinței ortodoxe, trad. de ierom. Rafail, Alba Iulia, 1994, p. 33.
[2] Tomáš Špidlík, Spiritualitatea răsăritului creștin, vol. III, „Monahismul”, trad. de diac. Ioan Ică jr., Sibiu, 2000, p. 7.
[3] Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în cronică, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, p. 235.
[4] Ibidem, p. 9.
[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, București, 1994, p. 106.
[6] Ibidem, p. 799.
[7] Idem, Bogățiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în limba franceză de Jean Doublet, traduse în limba română de Diac. Gheorghe Băbuț, vol. I, Oradea, 2002, p. 236.
[8] Idem, Tâlcuiri la Epistola I Timotei a Sfântului Apostol Pavel, București, 2005, omilia 14, p. 155-156.
[9] Idem, Despre mărginita putere a diavolului. Despre căință. Despre necazuri și biruirea tristeții, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, București, 2002, p. 245.
[10] Idem, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, trad. din limba greacă și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, București, 2001, p. 189.
[11] Idem, Tâlcuiri la Epistola I Timotei, omilia 14, p. 156.
[12] Sfântul Ioan Scărarul, Scara sfintelor nevoințe, în: Filocalia, IX, trad., introd. și note pr. D. Stăniloae, București, 1980, p. 79.
[13] Izvoare duhovnicești: Patericul, Alba-Iulia, 1993, Pentru avva Antonie, p. 9.
[14] Arhim. Sofronie Saharov, op. cit., p. 31-32.
[15] Gheron Iosif Isihastul, apud Ierom. Efrem Katunachiotul, Despre ascultare, p. 18.
[16] Irenné Hauserr S.I., Teologia lacrimilor. Plânsul și străpungerea inimii la părinții răsăriteni – cu o antologie de texte patristice, Sibiu, 2000, p. 113.
[17] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 868-869.
[18] Protosinghel Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Galați, 1990, p. 645.
[19] Arhim. Sofronie Saharov, op. cit., p. 60–62.
[20] Ibidem, p. 62–63.
[21] Ibidem, p. 63–64.
[22] Avva Dorotei, Învățături și scrisori de suflet folositoare, tipărit cu binecuvântarea Prea Sfințitului Iustinian, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, Bacău, 1997, p. 14-15.
[23] Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 403.




Sus