RO
EN

Sculptură în piatră

Artă a formelor tridimensionale, sculptura, în general, și cea în piatră, mai cu seamă, constituie una dintre cele mai vechi modalități de exprimare vizuală a gândurilor și sentimentelor omenești, la fel de veche, probabil, ca și pictura rupestră, ale cărei semnificații și teme - exclusiv zoomorfe și antropomorfe inițial - sunt comune ambelor genuri artistice.

Practicată, așadar, din vremuri imemoriale, sculptura în piatră a cunoscut de-a lungul mileniilor epoci de maximă și complexă înflorire în Egiptul antic și în Grecia clasică, în țările elenistice și în Roma imperială, în vechea Indie și în America precolumbiană, în Europa gotică și renascentistă, neoclasică și romantică sau în lumea contemporană de pretutindeni, caracterizată artisticește printr-o diversificare fără precedent a stilurilor și a tehnicilor de lucru. Încă din cele mai vechi timpuri, sculptura în piatră s-a manifestat sub toate aspectele fundamentale pe care le cunoaștem astăzi: ca artă independentă, de sine stătătoare, sau ca artă auxiliară, subordonată și integrată arhitecturii; ca modalitate de reflectare transfigurată a realității, sau, dimpotrivă, ca creație nonfigurativă, cu funcție pur decorativă. Trebuie să subliniem însă că în toate epocile, marile opere sculpturale au fost figurative, de inspirație antropomorfică și zoomorfică în primul rând.

Ca și sculpturile în lemn sau în alte materiale, indiferent de ipostazele menționate, sculpturile în piatră din toate timpurile se împart - după tehnica și destinația lor - în două mari categorii: libere sau rotunde și adosate sau în relief. Primele se numesc astfel, deoarece permit receptarea lor din orice direcție, a tutto ronda, potrivit unei expresii italiene, sau ronde-bosse, conform alteia franceze, ambele consacrate ca atare și în literatura noastră de specialitate. La rândul lor sculpturile adosate sau în relief, care nu pot fi receptate decât dintr-o direcție impusă, de obicei frontală, sunt subclasificate în trei categorii convenționale, determinate de înălțimea reliefurilor față de fondul general al suportului în care sunt săpate. Se disting astfel sculpturile în relief înalt sau în altorelief, ale căror volume sunt foarte proeminente; cele în relief moderat sau în basorelief și, în sfârșit, sculpturile în relief plat, ale căror volume nu depășesc nivelul suportului, fiind profilate în masa acestuia prin excizarea superficială a suprafețelor înconjurătoare. Acestea din urmă se mai numesc și sculpturi în champleve sau în meplat.

Libere sau adosate, figurative ori nonfigurative, în funcție de repertoriul lor tematic și decorativ, sculpturile se mai împart în laice și religioase, cele din urmă având o istorie incomparabil mai îndelungată decât cele dintâi și mult mai bogat ilustrată prin sumedenia figurinelor de idoli primitivi, prin numărul impresionant al statuilor de zei și de zeițe care împodobesc vechile temple egiptene și grecești, etrusce și romane, persane și indiene, fără să mai vorbim de proporțiile uriașe la care se ridică patrimoniul sculptural creștin, integrat, într-o formă sau alta, grandioaselor ansambluri bisericești, bizantine, romanice și gotice, renascentiste, baroce și eclectice. Locul dominant în plastica acestor monumente îl ocupă sculptura adosată, subordonată rigorilor arhitectonice, ca auxiliar decorativ, în toate ipostazele prezentate succint mai sus.

Ca artă autonomă, independentă de arhitectură, sculptura lapidară în relief cunoaște o imensă răspândire în plastica funerară, devenind creație de sine stătătoare mai ales în ansamblurile decorative ale sarcofagelor și pietrelor de mormânt.

În sfârșit, ca o categorie cu totul specială a plasticii lapidare adosate, caracteristică în primul rând evului mediu, menționăm sculptura heraldică, reprezentând nenumărate embleme și steme de state, de orașe, de domenii nobiliare sau de bresle meșteșugărești, ale căror mobile sunt asamblate după anumite criterii, adeseori imuabile și aproape întotdeauna însoțite de inscripții săpate meplat.

Pe teritoriul patriei noastre sculptura în piatră s-a practicat din cele mai vechi timpuri, fiind atestată, atât în stare libera cât și adosată, încă din epoca primelor colonizări grecești pe litoralul dobrogean al Pontului Euxin (sec. 7 - 6 î.e.n.), și a primelor formațiuni statale geto-dacice, intensificându-se considerabil mai târziu, după marea colonizare romană de la începutul veacului al II-lea. e. n. În epoca medievală însă predomină aproape exclusiv sculptura nefigurativă, subordonată arhitecturii, sculptura funerară pur decorativă, concretizată în reliefurile pietrelor de mormânt, și sculptura heraldică, materializată mai ales în reprezentările stemelor statale românești. Poarte rar face excepție de la această regulă generală Țara Românească, unde apar totuși câteva cazuri izolate și de lespezi decorate cu gisanți sau cu personaje ecvestre, și incomparabil mai frecvent Transilvania care a practicat de-a lungul evului mediu, în egală măsură, atât sculptura lapidară pur decorativă, cât și sculptura figurativă, antropomorfă și zoomorfă, adosată cel mai adesea, dar și a tutto ronda uneori.

Sus