RO
EN

Sculptură în lemn

Ca și plastica lapidară sau cea în lut ars, în oase și colți de felurite animale, sculptura în lemn s-a practicat pretutindeni din cele mai vechi timpuri, dar, din păcate, nu s-a păstrat până în zilele noastre decât în anumite zone geografice care, prin natura climatului lor, au favorizat conservarea acestui material mai puțin rezistent la acțiunea conjugată a intemperiilor și a factorilor biochimici, fără să mai vorbim de incendii și de alte calamități.

Lesne de prelucrat, prin însăși structura sa naturală, consistentă și relativ ușoară totodată, lemnul posedă excelente virtuți plastice, cu subtile și profunde variații cromatice, pretându-se la modelări nelimitate, în opere libere și în reliefuri de toate gradele, integrate arhitecturii sau de sine stătătoare. Spre deosebire de alte materiale, utilizate, aproape exclusiv, numai în arta cultă, cum ar fi, bunăoară, marmura, bronzul și metalele prețioase, mult mai rare, mai scumpe, și, deci, mai greu de procurat, lemnul, prin calitățile menționate, prin omniprezența și accesibilitatea sa generală, a fost și continua să fie folosit, pe scară foarte largă, atât în creația cultă cât și în cea populară, ultima fiind incomparabil mai veche decât prima și, firește, mult mai răspândită. Contrar așteptărilor însă și pe deplin explicabil totuși, cele mai multe dintre cele mai vechi sculpturi în lemn din lume, care au dăinuit până la noi, aparțin artei culte și nu celei populare, în reliefurile lor apar motive decorative simbolice, astrale, zoomorfe și antropomorfe, geometrice și foarte frecvent vegetale, în variate stilizări, care prefigurează motivele similare do amplă răspândire mai târziu, în toată lumea creștină orientală și occidentală.

Încifrând inițial sensuri adânci referitoare la viață și moarte, la originea și organizarea universului, a societății omenești și a rosturilor ei, aceste impresionante reprezentări simbolice își pierd treptat sarcinile ideatice, ajungând în arta medievală, cultă și populară, ca excelente mijloace decorative, mânuite cu o inepuizabilă fantezie, dar „golite de înțelesul primitiv și de lumea de gânduri din care au izvorât...”.

Se cuvine să menționăm însă ca preluarea formală a vechiului repertoriu decorativ, fie egiptean, fie grecesc, roman sau elenistic, în împrejurări istorice cu totul noi, nu s-a produs fără amplificarea acestuia cu alte motive stilistice și simbolice, cu alte personaje și scene, ale căror înțelesuri corespund unui nou context spiritual, răspândit pe vaste zone ale lumii. Originile și circulația acestora din urmă pe fondul celor dinții sunt complicate și adeseori dificil de lămurit, nu numai în domeniul sculpturii decorative în lemn, ci și în celelalte genuri ale artei, religioase ori laice, culte ori populare. Din acest punct de vedere, afirma un cercetător, „ornamentica populară românească (...), este un imens și pasionant domeniu de studiu. În câmpul înflorat al scoarțelor, pe furcile de tors din lemn, în cusăturile pieselor vestimentare, pe pereții caselor, pe vasele de pământ, apar adeseori, într-o manieră proprie decorativismului popular românesc, motive cu origini îndepărtate, trădând lungi și încă misterioase peregrinări din lumea balcanică, din cea a Orientului mijlociu, și uneori chiar de pe malurile învăluite în legende ale Indusului. În întâmpinarea acestora parcă răzbat alteori ecouri ale evului mediu și ale Renașterii occidentale și central-europene precum și acelea ale vastelor câmpii și păduri din nordul slav și germanic. Grefate și topite în fondul puternic și unitar al artei locale, însemnele depărtărilor au partea lor de farmec în unitatea stilistică a ornamenticii românești”, demonstrând totodată, adăugăm noi, că viața spirituală a poporului nostru a fost mereu racordată și în continuă osmoză creatoare cu cea universală, fără să-si piardă identitatea, originalitatea, propria amprentă.

Până la un punct, repertoriul decorativ al sculpturii românești în lemn este comun atât obiectelor de interes laic cât și celor destinate bisericii. Astfel, străvechea rozetă solară, cu diversele ei variante, ca și stilizările geometrice, alcătuite din linii frânte și curbe, ingenios combinate în succesiuni romboidale și circulare, se regăsesc deopotrivă în crestăturile popularelor lăzi de zestre și ale jilțurilor domnești, în câmpurile decorative ale stranelor și ușilor bisericești, sau ale tâmplelor, analoagelor și crucilor. Pe câtă vreme însă crestăturile populare se limitează numai la aceste motive, exclusiv abstracte, sculptura religioasă în lemn abordează un repertoriu decorativ și figurativ mult mai bogat în care abundă stilizările vegetale de mare circulație, cum sunt pomul vieții, palmeta și semipalmeta, frunza de acant, vița de vie cu frunze și ciorchini, ghinda și frunza de stejar, rodia, trandafirul, laleaua și floarea de gențiană, cărora li se adaugă o variată gamă de motive zoomorfe, reprezentând păsări, cai, lei, bouri, himere, precum și o numeroasă galerie de figuri antropomorfe biblice, clericale și mirene - în posturi izolate sau în scene complexe, proiectate pe fundaluri arhitectonice și naturale.

Sculptate în lemn de stejar, de nuc ori de tisă, aceste reliefuri sunt adeseori colorate și aurite, dobândind aspecte strălucitoare, cu pâlpâiri scânteietoare și somptuoase.

Spre deosebire de Țara Românească și Moldova, care de-a lungul evului mediu au practicat în sculptura lemnului numai basorelieful și relieful meplat, Transilvania a produs încă din primii ani ai secolului al XV-lea și sculpturi în lemn a tutto rondo. Se dau ca exemple în acest sens două Madone cu Pruncul, una existentă în biserica franciscanilor din Sibiu și alta aflată acum la Muzeul Brukenthal din același oraș, dar provenind dintr-o biserică de la Cisnădioara.

Cele mai vechi și mai valoroase opere decorative în lemn din Țara Românească sunt ușile bisericilor de la Cotmeana și Snagov, aparținând secolului al XV-lea, iar din Moldova, stranele de la Voroneț și Probota, jilțul lui Petru Rareș de la Vatra Moldoviței și, mai cu seamă, ușa bisericii de la Tazlău, toate fiind din secolul al XVI-lea. Cea din urmă, datată exact prin inscripție, în anul 1596, a fost executată de meșterul Cozma care a integrat în decorul ei floral-vegetal și o excelentă stemă a Moldovei, în variantă restrânsă.

Din același secol se păstrează și cele mai vechi tâmple moldovenești ale căror decorații, prevalent vegetale inițial, se vor amplifica mult în următoarele două secole, sub influența barocului european, ale cărui efecte s-au resimțit în toate domeniile artistice.

Un capitol aparte și deosebit de interesant al sculpturii religioase în lemn îl constituie reprezentările miniaturale, cu figuri și scene biblice, de pe crucile de mână și de pe cele destinate Sfintei Mese, opere de o virtuoasă minuțiozitate și finețe, care, în Moldova, se păstrează începând tot din secolul al XVI-lea. În marea lor majoritate, acestea sunt creațiile unor meșteri autohtoni, mai ales clerici, ale căror nume au răzbit uneori până la noi. Astfel, un Popa Nichifor a sculptat în 1559 o cruce care se află acum la Neamțu; un Dosoftei de la Putna este autorul unei cruci dăruite Mănăstirii Slatina în 1561 de către Matei Crăciun, iar un Popa Ilia autorul alteia, din 1593, aflată acum la Agapia. Asemenea cruci, mai vechi sau mai noi, se găsesc în toate mănăstirile românești, inclusiv la Putna. Printre cele de aici, câteva sunt deosebit de valoroase și datează din secolele XVI - XIX.

Sus