RO
EN

Ripide

Noțiune de origine greacă, ajunsă în limba română prin filieră slavonă, ripida semnifica inițial un evantai obișnuit cu ajutorul căruia se putea face vânt împotriva excesului de căldură. Același obiect, cu aceeași utilizare, se numea la romani jlabellum. Pentru a servi mai bine acestui scop, ea trebuia să fie confecționată din materiale ușoare, lesne de mânuit: țesături, pene, anumite frunze, lamele subțiri de lemn etc. Grație acestor însușiri primordiale, de uz comun, au intrat ripidele în rândul obiectelor bisericești creștine, fiind utilizate mai întâi la stingerea luminărilor și candelelor, după oficierea serviciului religios.

Confecționate ulterior și din foițe metalice, înmănuncheate radial, asemenea unor discuri stelate, ele trec în serviciul proscomidiei, unde sunt utilizate ca acoperăminte pentru sfintele daruri, devenind astfel evantaie liturgice, obiecte care au cunoscut o largă răspândire în lumea ortodoxă. Ajunse la această întrebuințare simbolică, legată de ritualul fundamental al euharistiei, ripidele sunt decorate în mod corespunzător și în măsură predominantă cu figuri de serafimi. Adeseori înseși contururile lor, privite în ansamblu, sugerează asemenea imagini. De aceea, în mod curent, ele se mai numesc și serafimi.

Lucrate în metale prețioase, amplificate la dimensiuni mai mari și îmbogățite cu noi motive decorative, reprezentând stilizări florale, geometrice și simbolice, figuri și scene biblice, însoțite de inscripții liturgice și votive, ripidele dobândesc aspecte somptuoare, trecând din serviciul proscomidiei - pentru care pocrovețele se dovedeau a fi mult mai adecvate - în fruntea procesiunilor și marilor ceremonii religioase la care participau reprezentanții celor mai înalte trepte ale ierarhiei bisericești, în astfel de împrejurări ele erau încredințate așa-numiților ministranți, adică unor grupuri de copii, îmbrăcați în stihare, care aveau misiunea de a le purta înaintea soborului preoțesc pentru a-i deschide simbolic calea.

Nu se poate preciza la ce dată anume au ajuns ripidele în fruntea unor asemenea ceremonii, dar se știe că obiceiul s-a impus mai întâi în Orientul ortodox, de unde s-a generalizat treptat în toată lumea bizantină. Tot treptat ele și-au pierdut apoi din importanța funcționalității lor în oficierea cultului creștin, rămânând însă mai departe în biserici, în colecțiile acestora sau ale unor muzee, mai mult ca obiecte ornamentale, de o rară frumusețe uneori.

Cele mai vechi ripide românești, cu valoare somptuoară, provin de la Ștefan cel Mare și sunt executate din argint aurit, ciocănit și filigranat în manieră bizantină. Două din ele au fost dăruite de voievod Mănăstirii Zografu la 30 iulie 1488 și se găsesc actualmente în insula Patmos, iar alte două, foarte asemănătoare cu primele, figurează în patrimoniul Mănăstirii Putna, unde au fost executate la 1497, din porunca aceluiași domn, pentru această ctitorie a sa. Nu rezultă clar din inscripțiile lor unde au fost lucrate primele două ripide, insă asemănările izbitoare dintre ele și cele de la Putna conduc la concluzia că toate au ieșit din același atelier moldovenesc.

În Țara Românească, exemplarele cele mai vechi și mai valoroase de ripide provin din secolul al XVII-lea și sunt executate în Transilvania sau de către meșteri transilvăneni stabiliți vremelnic dincoace de Carpați. Ele au întotdeauna contururi stelate în opt colțuri și suprafețele decorate cu numeroase figuri și scene biblice realizate în tehnica au repousse. În marea lor majoritate, acestea se păstrează acum la Muzeul de artă din București.

Ripidă, 1497

Argint aurit, ciocănit și filigranat.

Dimensiuni și greutate: 61 X 37 cm; gr. 1,800 kg.

Proveniență: executată din porunca lui Ștefan cel Mare în Mănăstirea Putna, pentru acest locaș.

Ripida reprezintă o cruce cu extremitățile brațelor semicirculare suprapusă pe un cadru rectangular ale cărui colțuri alternează cu aceste extremități, conferind ansamblului un aspect stelar. Cinci medalioane circulare pe o față și cinci, identice, pe cealaltă față, marchează brațele și centrul crucii, în fiecare din ele fiind reprezentat câte un serafim executat au repousse. În medalionul central, care este mai mare, la dreapta și la stângă serafimului apar, lucrate în aceeași tehnică, simbolurile evangheliștilor Marcu și Luca; în partea centrală a acestuia, simbolul evanghelistului Matei, iar în spatele lui este sugerat simbolul evanghelistului Ioan din care nu sunt vizibile decât picioarele vulturului, între vârfurile aripilor din partea inferioară a serafimului, și capul, între aripile de la partea superioară. Întreg spațiul dintre medalioane este decorat cu succesiuni de romburi și cercuri, dispuse alternativ, care, la rândul lor, sunt filigranate cu variate stilizări florale și arabescuri, de o mare finețe și sensibilitate artistică. Latura de jos a cadrului rectangular este ornată cu un vrej floral, modelat au repousse, care se arcuiește pe deasupra medalionului din această zonă, iar pe dedesubtul acestuia, brațul inferior al crucii este introdus într-o teacă semicirculară de argint filigranat, sprijinită la rândul ei pe o altă piesă paralelipipedică, de asemenea filigranată, care face legătura cu bulbul minerului, de formă tronconică, integral lisă.

Operă revelatoare pentru nivelul de măiestrie pe care l-au atins meșterii din atelierul de argintărie al Mănăstirii Putna, decorațiile acestei ripide se înrudesc îndeaproape cu unele elemente decorative ale arhitecturii bisericești sau de pe ferecăturile și din frontispiciile unor manuscrise contemporane lor, caligrafiate și mimate în aceeași mănăstire, integrându-se astfel într-o evidentă unitate stilistică, specifică - după cum se știe - artei românești din epoca lui Ștefan cel Mare.

Inscripții și însemne: de-a lungul extremităților semicirculare ale brațelor din stingă, de sus și de la dreapta, se află inscripția liturgică, în limba slavonă, executată în filigran, lăsând impresia că face parte din ansamblul decorativ al ripidei: „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin (este) cerul și pământul (de mărirea Lui), întru Cel de sus, osana”. Pe protuberanța globulară a minerului, inscripție votivă slavonă, ciocănită în două rânduri pe emisfera superioară și în două pe cea inferioară: „Io Ștefan Voievod cu mila lui Dumnezeu Domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a făcut această ripidă în Mănăstirea de la Putna, unde este hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în anul 7005 (= 1497), ianuarie 14”.

Observații: în inventarul Mănăstirii Putna mai figurează o ripidă identică cu aceasta care în prezent se află în custodie la Muzeul de Istorie al României. Alte două ripide asemănătoare cu acestea se păstrează în insula Patmos.

Sus