RO
EN

Racla

Pentru o înțelegere mai cuprinzătoare a problemelor pe care le ridică această remarcabilă operă din patrimoniul Mănăstirii Putna, este necesar să rememorăm mai întâi câteva date și evenimente istorice pe fundalul cărora trebuie purtată, după opinia noastră, discuția referitoare la proveniența și destinația inițială a lucrării, la perioada și mobilul aducerii ei în Moldova și, în sfârșit, la problema utilizării acesteia ca raclă sau ca sipet de sacristie. După cum se știe, în 1401, la capătul unui îndelungat conflict cu Patriarhia ecumenică din Constantinopol, aceasta recunoaște Mitropolia Moldovei și canonicitatea hirotoniei, ca mitropolit, a episcopului Iosif. Pentru consfințirea noului scaun arhieresc, după datină, adică prin rămășițele pământești ale unui martir creștin, în 1402 (sau, după alte opinii, în 1414 — 1415) se aduc de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou, care sunt așezate inițial în vechea biserică a Mirăuților, iar după 1522 în biserica Sfântului Gheorghe din Suceava, noul edificiu mitropolitan ctitorit de Bogdan al III-lea și de fiul său Ștefăniță. După 1565 s-ar părea că moaștele au fost transferate o vreme de la Suceava la Iași, care devenise capitala țării de unde, probabil, le aduce din nou la Suceava, în 1589, Petru Șchiopul. Cu prilejul campaniei din 1686 a lui Ioan Sobieski în Moldova, moaștele sunt luate și duse în Polonia, la Zolkiev, rămânând acolo până în iunie 1783, când, cu încuviințarea împăratului Iosif al II-lea, sunt readuse la Suceava sub directa supraveghere a ieromonahului Iosaf, fost egumen al Mănăstirii Putna, în sfârșit, evenimentele din 1914 determină o nouă deplasare a lor, acum la Viena însă, de unde vor reveni la Suceava în iulie 1918, deci după încheierea primului război mondial.

Acestea sunt, pe scurt, informațiile cu privire la circulația moaștelor. Cu privire la racla în care au fost aduse ele de la Cetatea Albă și la raclele în care au fost transferate succesiv de-a lungul vremii, știrile nu mai sunt la fel de limpezi.

Tradiția atribuie lăzii de sacristie din tezaurul Putnei cinstea de a fi servit la aducerea moaștelor în Moldova și de a le fi adăpostit neîntrerupt până în 1736 (?), când, după cum ne informează istoricul Dimitrie Dan, care credea în această tradiție, „neguțătoriul Hagi Ivanciu din Botoșani” ar fi „trecut cu învoirea guvernului austriac (...), noua raclă făcută de dânsul pentru moaștele sfântului”, în care acestea ar fi rezidat până la 2/14 iunie 1867. După alte surse, mai întemeiate credem, demersul lui Hagi Ivanciu ar data din iulie 1786 și s-ar fi soldat cu un rezultat negativ. Oricum, în 1867, afirmă tot Dimitrie Dan, fiind confirmat acum și de o publicație contemporană evenimentului, moaștele „au fost așezate într-o raclă nouă de chiparos, făcută de mai mulți creștini evlavioși din România și ferecată cu fasada cea veche de argint de pe timpul lui Alexandru cel Bun”. În consecință, „Racla cea veche devenind superfluă, se vede că a fost transportată la Putna, unde se ține în veșmântărie”, conchide el, fără să precizeze dacă transferul la Putna s-a efectuat în 1867 sau în 1736. Precizăm noi însă că sipetul este atestat aici, cu certitudine, mult înainte de 1867 și chiar de 1786 când își face de fapt Hagi Ivanciu demersul menționat mai sus și al cărui rezultat nu este bine cunoscut acum.

Aserțiunile acceptate de Dimitrie Dan se contrazic parțial și cu o informație, ceva mai veche, furnizată de Romstorfer care susținea că în această „raclă” au fost aduse la 1783, moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Zolkiev la Suceava, ceea ce ar însemna, dacă am putea admite o asemenea informație, că pentru a servi acestui scop, ea trebuia să fie mai întâi transportată într-acolo de la Putna, unde se afla sigur la data respectivă.

Ca și Dimitrie Dan, O. Tafrali își însușește fără nici o rezervă aserțiunile tradiționale referitoare la faimoasa ladă, considerând-o, în consecință, din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, dar, spre deosebire de Romstorfer, el afirmă că moaștele au călătorit în 1783, din Polonia la Suceava, în racla făcută de Hagi Ivanciu la 1736, atunci „când vechea ladă a fost abandonată și donată Mănăstirii Putna”, ceea ce ar însemna, din nou, dacă am putea admite aserțiunea lui Tafrali, că oricum pretinsa raclă de la Putna a efectuat o călătorie - și încă de lungă durata - în Polonia. Opinii similare, mai nuanțate, convergente sau divergente, au emis și alți cercetători, printre care și Nicolae Iorga. Marele nostru istoric era de părere că „sicriul de chiparos admirabil lucrat, care se păstrează încă în Muzeul din Putna” a servit ca raclă a moaștelor Sfântului Ioan” numai până în 1627, când acestea au fost transferate într-un alt sicriu, „comandat de Vodă-Barnovschi”, teză pe care o susținuse cu aproape zece ani mai înainte și Oreste Luția. El nu precizează în mod expres, dar din context rezultă clar, că lada de la Putna nu-i totuna cu racla în care au fost aduse moaștele în Moldova. Lucrurile se complică și mai mult când se trece la discutarea decorațiilor de pe racla inițială și de pe cele ulterioare, în cunoscuta scenă a întâmpinării moaștelor Sfântului Ioan de către Alexandru el Bun și familia sa, bunăoară, zugrăvită la sfârșitul secolului al XVI-lea în pridvorul Mănăstirii Sucevița, racla, de formă paralelipipedică, pare foarte simplă, fără nici un fel de ornamente. Dimitrie Dan afirmă totuși, preluând o informație mai veche de la S. FI. Marian, că sicriul făcut în 1867 a fost ferecat „cu fasada cea veche de argint de pe timpul lui Alexandru cel Bun”. Potrivit altor opinii, inițial racla ar fi fost împodobită cu icoane pictate și abia către sfârșitul secolului al XVII-lea ar fi fost ferecată în argint, pe vremea sejurului ei polonez. Admițând vechimea și autenticitatea unei icoane atribuită epocii ai Alexandru cel Bun și considerată unica „rămasă dintr-un grup ce împodobea sicriul Sf. Ioan de la Suceava”, unii istorici și-au pus problema dacă „argintăria este făcută după icoană, sau icoana este făcută după argintărie”, pe câtă vreme alții au considerat fără ezitare că argintăria de pe actualul sicriu este o creație modernă și foarte urâtă.

Căutând obârșia acestor complicate controverse, Teodora Voinescu observa, pe bună dreptate, că cercetătorii „au confundat permanent sicriul de lemn în care se țin efectiv relicvele, cu racla ferecată în care se află introdus acest sicriu”, folosind totodată în mod frecvent, drept elemente de datare (...), tocmai părțile adăugate sau transformate cu prilejul unor reparații”. Astfel se explică, după opinia sa, că din coroborarea unor asemenea texte rezultă la un moment dat că moaștele se găsesc, în același timp, în două sau chiar trei racle”. Pe măsura amplificării discuțiilor privitoare la adevărata sau adevăratele racle ale moaștelor Sfântului Ioan, devine tot mai limpede că așa-zisul sicriu de la Putna este de fapt o ladă de sacristie pentru păstrarea veșmintelor și cărților bisericești, care nu a fost folosită, probabil, niciodată ca raclă a moaștelor în discuție, sau, dacă a fost vreodată, înseamnă că s-a recurs la ea cu totul întâmplător și numai pentru scurtă vreme, în vreo împrejurare presantă, neatestată de documente, dar care ar putea constitui singurul sâmbure de adevăr al legendei sale. Că lucrarea nu a fost destinată din capul locului unui asemenea scop o relevă de altfel și reliefurile de pe ea, care înfățișează patimile Mântuitorului și nu ale sfântului originar din Trapezunt, martirizat prin 1330 la Cetatea Albă, adus cu mari onoruri în Moldova și instalat la Suceava, în vremea lui Alexandru cel Bun, ca protector al țării. Ea nu trădează nici un fel de semne din care să rezulte că a fost adaptată vreodată unui scop ad-hoc, că a fost pictată sau împodobită cu icoane aplicate și nici cu ferecături, mai vechi sau mai noi, cum s-a întâmplat cu racla propriu-zisă din vechea mitropolie a Sucevei, ale cărei autenticitate și apartenență la prima jumătate a secolului al XV-lea fiind peremptoriu demonstrate în ultimele două decenii, exclud definitiv tradiționalele aserțiuni cu privire la destinația sa funcțională. Considerată, așadar, ca ladă de sacristie și nu ca raclă, rămâne totuși deschisă problema datării și provenienței sale. Opiniile celor mai mulți și mai autoritari cercetători converg spre obârșia apuseană a operei, în special către Nordul Italiei și către stilul Renașterii timpurii al reprezentărilor de pe ea. Se pune, de asemenea, la îndoială datarea ei spre sfârșitul secolului al XIV-lea - pe care o susținuse Tafrali - și chiar în primele decenii ale celui de al XV-lea, infirmându-se astfel - și pe această cale - aserțiunea tradițională cu privire la folosirea sa ca raclă în împrejurările amintite mai sus. O ipoteză plauzibilă în acest sens a sugerat Corina Nicolescu, care o considera drept „ladă italiană de sacristie”, datând-o, după trăsăturile sale evident renascentiste, către sfârșitul secolului al XV-lea, „când la curtea lui Ștefan cel Mare abundă catifelele scumpe aduse de la Florența și Veneția, unde solii domnitorului în afară de misiuni diplomatice mai îndeplineau uneori și misiuni culturale sau artistice”. După opinia noastră, în această epocă ar trebui datată, de fapt, nu lada propriu-zisă, care, judecind după unele exemplare similare, existente în diverse colecții din Bolonia, Veneția, Viena sau Paris, pare să fie mai veche, ci aducerea ei în țară cu vreunul din prilejurile pe care le-a sugerat regretata noastră cercetătoare.

La Putna este atestată ca sipet pentru păstrarea unor documente importante pe la 1764 când, potrivit unei relatări a lui Vartolomei Măzăreanu, în ea se afla toată arhiva mănăstirii pe care el însuși a trebuit s-o pună în ordine, „fiindcă toate scrisorile erau amestecate în acest săcriu”. Se știe, de asemenea, că mai târziu - dar, poate, - și cu mult mai înainte se păstrau în ea „veșmintele și alte odoare mănăstirești”. Actualmente este expusă în muzeul mănăstirii.

Lada de sacristie, sec. XV

Lemn de chiparos, sculptat în champleve și incizat.

Dimensiuni: 59,5 X 205 X 61,5 cm.

Proveniență: atelier nord-italian.

Dincolo de toate controversele referitoare la proveniența, datarea, destinația primară și ulterioară a acestei piese de mobilier, unică în patrimoniul nostru cultural, trebuie relevate însușirile sale artistice, virtuțile compoziționale și plastice ale scenelor sculptate în relief plat pe fațada acesteia și incizat pe suprafața interioară a capacului, calități care conduc, pe drept cuvânt, spre marea artă a Renașterii italiene din secolul al XV-lea, fie ea florentină, venețiană sau genoveză, cum au presupus unii cercetători. Ne referim, în primul rând, la scena Răstignirii, înscrisă amplu și armonios „în pagină”, pe suprafața centrală și cea mai întinsă, totodată, a fațadei, dar și la cele sase compoziții, de dimensiuni mai mici, care o încadrează, pe câte trei registre, de o parte și de alta, înfățișând patimile Mântuitorului: Iisus la Ana și Caiafa, Iisus la Pilat și Flagelarea, în partea stingă; Prinderea, Batjocorirea și Calvarul crucii, în cea dreaptă. Mișcările, chipurile și atitudinile personajelor sunt variate, caracterizarea lor este diferențiată, în raport cu evenimentele pe care le trăiesc, iar cavalcadele se desfășoară cadențat în succesiunea ritmică a cailor. Numeroase detalii, cum ar fi sărutul trădător din scena Prinderii, îngerul de pe crucea tâlharului pocăit așteptând sufletul acestuia sau diavolul pândind ieșirea sufletului la gura celui nepocăit, căruia o brută îi frânge oasele cu un ciomag, ca și multe altele din scena Răstignirii, conferă imaginilor accente sugestive și mesajului religios vădite semnificații moralizatoare, în plus, aceasta scenă centrală se proiectează pe fundalul unui cadru arhitectonic măreț - menit să sugereze Ierusalimul - și într-o vastă perspectivă cosmică, presărată cu stele și populată de îngeri în zbor. Toate scenele sunt încadrate într-un chenar dreptunghiular, deschis la partea superioară, decorat, în aceeași tehnică champleve, cu vrejuri vegetale, printre ale căror frunze de stejar apar figuri de sfinți, de îngeri, de lei și de dragoni. Cantul dinspre fațadă al capacului este, de asemenea, decorat cu un vrej de stejar, care îl anticipează pe cel din chenarul pietrei de mormânt a lui Ștefan cel Mare, după cum celălalt, care încadrează scenele din trei părți, prefigurează vrejul din dvera lui Bogdan al III-lea, de la 1510. Pe suprafața interioară a capacului este înfățișată prin incizare Maica Domnului cu Pruncul așezată pe un tron cu baza hexagonală și încadrată de doi îngeri având brațele încrucișate la piept. Privită în ansamblu, întreaga decorație a lăzii de la Putna este încălzită de brunurile nuanțate și profunde specifice lemnului de chiparos, care a fost sculptat, incizat și umbrit cu multă sensibilitate și peste care scurgerea vremii și-a pus patina sa inimitabilă.

Observații: unii istorici, pornind de la aserțiunea că aceasta este racla în care au fost aduse moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă la Suceava, au considerat, implicit, și cele sase compoziții, sculptate la stânga și la dreapta Răstignirii, drept „scene din mucenicia lui Ioan”. (A se vedea, spre exemplu, N. Iorga, Icoana românească, în BCMI).

Sus