RO
EN

Psaltiri

Considerată încă din vremurile patristice drept cea mai citită carte biblică, Psaltirea se compune din cei 151 de psalmi ai Vechiului Testament, atribuiți de tradiția creștină profetului David, legendarul rege al Israelului care a domnit, aproximativ, între anii 1013 - 973 î.e.n. Potrivit tradiției ebraice însă, el ar fi compus, de fapt, numai o parte din aceștia, mai exact numai 73 de psalmi... De altfel, autorii tuturor psalmilor sunt bine cunoscuți acum.

Structurat în douăzeci de părți, numite catisme, conținutul dominant al acestei celebre scrieri este liric - religios, exprimând cu fervoare imnică sentimentele de profundă adorație ale autorului în fața puterii divine și încrederea sa profetică în venirea lui Mesia pe pământ pentru a mântui omenirea de păcatele și suferințele prin care trecea.

La vechii iudei, psalmii erau declamați cu acompaniament de harpă, într-o manieră monotonă și tărăgănată numită psalmodiere. Integrați mai târziu cultului creștin, ei sunt psalmodiați în sunetele unui instrument muzical, de asemenea cu coarde, ca și harpa, numit însă, în limba greacă, psalterion, denumire care s-a dat și celor mai vechi culegeri de psalmi traduși în această limbă și din care derivă cuvântul psaltire din vocabularul românesc.

De-a lungul veacurilor, interpretarea psalmilor în bisericile creștine s-a amplificat, antrenând formații corale, acompaniate - în vremurile mai noi - de orgă sau de alte instrumente muzicale, constituite în formații adecvate, mai cu seamă după secolul al XVI-lea.

Ca și Cîntarea cîntărilor, atribuită regelui Solomon, fiul și succesorul lui David la tronul Israelului, Psalmii Vechiului Testament au cunoscut o vastă răspândire, fiind traduși în numeroase limbi și inspirând, prin frumusețea lor poetică, creațiile unor mari compozitori ai lumii, ca Giovanni Pierluigi da Palestrina, Johann Sebastian Bach, Franz Schubert, Johannes Brahms, Max Reger, Igor Stravinski s. a..

În Țările Române, Psalmii lui David au circulat, firește, mai întâi în copii manuscrise după prototipuri slavone, executate în scriptoriile mănăstirești. Tot în asemenea scriptorii au apărut însă, pe la începutul veacului al XVI-lea, și primele încercări de a-i traduce în românește, ca reflex al tendinței generale manifestate în această epocă de a introduce limba autohtonă în oficierea cultului creștin ortodox. Unele dintre aceste încercări s-au păstrat până în zilele noastre și sunt cunoscute sub titlurile de Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețiană, Psaltirea Hurmuzachi.

În a doua jumătate a veacului al XVI-lea apar și primele psaltiri tipărite în limba română, cum este, bunăoară, cea de la Brașov, tipărită de Coresi în anul 1570, urmată apoi și de altele din ce în ce mai numeroase.

Traducerea cea mai strălucită însă este „Psaltire a sfântului proroc David (...), pre versuri tocmită (...), cu osârdie mare, de smeritul Dosoftei, mitropolitul de Țara Moldovei”, tipărită în Polonia, la Mănăstirea Unievului, în anul 1673, operă profund creatoare, deși traducere, în care marele cărturar și poet mânuiește cu suplețe versul, alternând ritmurile vioaie, populare, cu cele solemne, imnice sau elegiace, într-o limbă sugestivă, de o remarcabilă plasticitate.

Convins, ca și Coresi, că „în biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea să grăiesc, dar și pre alții să învăț, decât dzeace mii de cuvinte într-altă limbă”, Dosoftei demonstrează prin traducerea Psaltirii că limba română dispunea de nebănuite resurse expresive, așezând astfel, „cu lungă osteneală în mulți ai socotită și cercată prin svintele cart”, pietrele de temelie ale poeziei culte românești.

Pe bună dreptate sublinia Mitropolitul Iustin Moisescu, în Cuvânt înainte la ediția critică din 1974 a acestei memorabile opere, că „Ideea de a sprijini afirmarea graiului românesc pe toate meleagurile locuite de români și de a sluji unitatea neamului prin unitatea limbii se vădește în toate cărțile tipărite de Dosoftei. Dar, mai mult decât oricare altă scriere religioasă, Psaltirea era cea mai indicată să slujească acestui scop, fiind cea mai căutată și mai citită carte a Sfintei Scripturi”.

Asemenea Ceaslovului, Psaltirea a fost utilizată multă vreme în Țările Române și ca manual didactic în școlile primare, în cele de catiheți sau în seminariile teologice, marcând o treaptă mai avansată de învățământ. „... ești acum la ceaslov și mâne - poimâne ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învățăturilor”, îi spunea preotul din Humulești lui Creangă pentru a-l convinge să revină la școala pe care tocmai o părăsise.

În patrimoniul Mănăstirii Putna se păstrează cinci copii manuscrise ale Psaltirii, în limba slavonă, trei datând din secolul al XV-lea, una, probabil, din secolul al XVI-lea și una din 1612. Dintre cele trei dintâi, una este supranumită „cea Mare” și se distinge printr-o excepțională frumusețe grafică.

Psaltirea lui Avramie din Bolduri
Sec. XV.

Dimensiuni: manuscrisul și scoarțele 21 X 15 cm.

Proveniență: scrisă, probabil, la Mănăstirea Putna, pentru această mănăstire.

Cartea este numită în însemnarea de pe fila 285 verso Psaltirea lui Avramie din Bolduri și are, de fapt, conținutul unui sbornic, deoarece, pe lângă cei 151 de psalmi ai regelui David, distribuiți în 20 de catisme, ea mai cuprinde cântările lui Moise, ceaslovul cu sinaxarul, troparele și condacele sfinților, triodul și penticostarul, apostolii și evanghelia pentru morți, paraclisul Maicii Domnului, tabele pentru calculul pascaliilor etc.

Manuscrisul este caligrafiat pe hârtie groasă, in-cvarto, ceruită și marcată cu un filigran reprezentând o balanță în interiorul unui contur oval. Prima filă și a opta sunt de pergament, ceea ce trădează intenția inițială a pisarului, ori a donatorului, de a scrie întreaga operă pe un astfel de material, în total, cartea conține 343 de file, cu câte 20 - 28 de rânduri pe fiecare pagină curentă, scrise cu cerneală neagră, în semiunciale mărunte și ordonate, ușor variabile pe alocuri ca dimensiuni. Capitalele titlurilor, slavele tuturor psalmilor, inițialele și punctele, unele rânduri, cuvinte și litere - majuscule sau minuscule - precum și numeroasele indicații tipiconale sunt scrise cu cerneală roșie, începuturile slavelor din fiecare catismă sunt marcate cu inițiale mari, alcătuite din împletituri roșii, colorate cu verde și ornate, uneori, cu sumare stilizări florale.

Filele l și 83 sunt împodobite cu frontispicii policrome, alcătuite din cercuri înlănțuite și împletituri, în primul caz, și numai din împletituri, în cel de al doilea, în ambele cazuri, din câmpurile decorative interioare se desprind, la colțuri, variate ornamente florale. Filele 168 și 200 sunt de asemenea împodobite cu frontispicii având ca motive dominante cercurile înlănțuite și împletiturile, dar acestea sunt trasate numai cu cerneală roșie, ca și chenarul împletit de la fila 273.

Manuscrisul este legat cu scoarțe de lemn, îmbrăcate în piele de culoare maro, imprimată cu chenare liniare concentrice, cu stilizări florale și cu succesiuni romboidale în care se disting imagini de vulturi bicefali, toate la un loc fiind evident asemănătoare cu decorațiile de pe scoarțele Leastviței din 1472.

Inscripții și însemnări: pe fila 285 verso, în limba slavonă: „Această carte, numită Psaltirea lui Avramie din Bolduri, a legat-o și a înnoit-o ieromonahul Simeon, egumen la Mănăstirea Putna, în zilele lui Io Gheorghe Ștefan voievod, în anul 7165 (= 1657), luna ianuarie 27 zile”. Mai departe, în aceeași limbă, dar cu altă caligrafie se precizează: „Prin mina mult păcătosului Antonie”. Pe suprafața interioară a ultimei scoarțe, de asemenea în limba slavonă: „Daniil, diaconul din Țara de Jos, slujitorul lui vlădica, părintele nostru chir Teofan, episcop de Rădăuți, 7161 și 7167 (= 1653 și 1659)”.

Observații: întrucât, după toate indiciile, scoarțele cărții sunt cele originale, înnoirea și legarea despre care vorbește egumenul Simeon în nota semnalată nu puteau fi decât lucrări de reparații impuse de îndelungata folosire a manuscrisului la strană.

Psaltirea anonimă, supranumită „cea mare”
Sec. XV.

Dimensiuni: manuscrisul și scoarțele, 28 X 21 cm.

Proveniență: scrisă, probabil, la Mănăstirea Putna, pentru această mănăstire.

Capodoperă a caligrafiei medievale românești, această psaltire este scrisă pe hârtie groasă, ceruită și filigranată cu imaginea unei mitre arhierești de formă globulară, având bordura bazei decorată cu o succesiune de cruci. Conține 387 de file, format mare, in-folio, cu câte 15 rânduri pe fiecare pagină curentă, caligrafiate cu cerneală neagră, în semiunciale mari, omogene, bine aerisite. Punctele, unele capitale, rânduri, cuvinte și litere minuscule, în text, sunt scrise cu cerneală roșie. Numeroase inițiale ornate, litere și puncte, precum și începuturile tuturor slavelor sunt scrise cu aur. Acestea din urmă, ca și începuturile tuturor catismelor, sunt marcate întotdeauna și cu inițiale mari, policrome, alcătuite din bogate împletituri. Catismele care încep la filele 14 și 134 au ample frontispicii policrome, deosebit de somptuoase, alcătuite din delicate împletituri și cercuri înlănțuite, ornate la exterior cu stilizări vegetale. Titlurile de sub ele și cele de sub alte șase frontispicii policrome, de dimensiuni mai mici, distribuite între filele 256 - 356, sunt caligrafiate numai în capitale de aur. Încă două frontispicii, mult mai modeste însă, împodobesc filele 11 și 324, capitalele titlurilor de sub ele fiind scrise numai cu cerneală roșie.

Privite în ansamblu, caligrafia și toate accesoriile decorative ale cărții se disting printr-o eleganță discretă, de cel mai bun gust, printr-o somptuozitate măsurată și rafinată, specifică tradițiilor artistice din epoca lui Ștefan cel Mare.

Manuscrisul este legat în scoarțe de lemn, îmbrăcate cu piele de culoare brun închis, imprimată cu chenare liniare concentrice, decorate la rândul lor cu variate stilizări florale. Se remarcă printre ele, pe ambele scoarțe, acele succesiuni romboidale imprimate cu vulturi bicefali, întâlnite și pe scoarțele altor manuscrise din secolul al XV-lea.

Inscripții și însemnări: pe fila 277, jos, în limba slavonă, se afirmă: „Această carte am legat-o eu, Zosima cel mult păcătos, întru pomenirea sa și a părinților săi, în anul 7231 (= 1723), luna aprilie 5 zile”.

Observații: lipsind fila finală, cu pisania cărții, principalii exegeți ai manuscriselor slavone de la Putna au ignorat această psaltire. Meritul semnalării și al atribuirii sale epocii ștefaniene revine cercetătorului Paulin Popescu, care, observând, printre altele, că filigranul acesteia în formă de mitră arhierească se regăsește în variante foarte asemănătoare într-un triod și într-un evangheliar de la Biblioteca Academiei Române, ambele aparținând sigur secolului al XV-lea, consideră îndreptățită concluzia că și Psaltirea de la Putna, intitulată de el cea Mare, trebuie să aparțină aceluiași secol.

Sus