RO
EN

Psaltichii

Derivând din vocabula neogreacă psaltiki, noțiunea de psaltichie are în limba română două accepțiuni: una de muzică psaltică, deci de muzică vocală bisericească specifică ritualului creștin ortodox, și a doua, de carte sau manual după care se învață, în mod sistematic, această muzică. Tot cu un termen de origine greacă, în cea de a doua accepțiune, psaltichia se mai numește și irmologhion, respectiv culegere de irmoase, adică de cântări bisericești.

Apariția celor mai vechi sisteme de notație a muzicii psaltice este învăluită în incertitudini și controverse. Se știe totuși ca acestea își au izvorul în așa-numita semiografie ecjonetică, un sistem rudimentar de semne, ajuns la o complicată evoluție după secolul al VI-lea, fiind utilizat la vremea sa numai pentru citirea „cu voce înaltă” a Evangheliei și Apostolului. Această fază din istoria muzicii psaltice atinge apogeul în secolele VIII - XII și este cunoscută sub denumirea de paleobizantină, iar manuscrisele aparținând ei sunt numite lecționkire. Un asemenea manuscris, intitulat Lecționarul evanghelic grecesc, se păstrează la Biblioteca centrală „Mihai Eminescu” din Iași și datează din secolele X - XI.

Lipsită de norme precise, heteroclită și greoaie, notația paleobizantină este revizuită în secolul al VIII-lea de către Ioan Damaschinul care o sistematizează într-o sinteză nouă, mult mai riguroasă și unitară, bazată pe cele opt ehuri sau glasuri care l-au condus la alcătuirea faimosului său Octoih. Acest sistem de notație ajunge însă la o deplină utilizare abia în secolele XII-XV, marcând etapa mediobizantină a muzicii psaltice, denumită și damaschină sau hagiopolita.

O contribuție hotărâtoare la cristalizarea unui sistem coerent, precis, cuprinzător și durabil de fixare semiografică a cântărilor psaltice o aduce, mai târziu, celebrul melurg constantinopolitan Ioan Cucuzel, compozitor, interpret și teoretician al muzicii bizantine, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XII-lea și în primele decenii ale celui de al XIII-lea. Sistemul său de notație muzicală, materializat în cartea intitulată Arta psaltică și semnele psaltice, cu toată chironoinia și compunerea, se generalizează începând cu secolul al XV-lea, și se utilizează până în secolul al XIX-lea, marcând perioada neobizantină sau cucuzeliană a muzicii psaltice.

După alte încercări de perfecționare, întreprinse în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în a doua decadă a secolului al XIX-lea arhiereul Chrisant de Madyt, împreună cu alți autori, procedează la elaborarea unui nou sistem de notație a muzicii psaltice, în vigoare și astăzi, inaugurând etapa modernă sau chrisantică a semiografiei muzicale bizantine. Acest din urmă sistem a fost promovat la noi mai întâi de ieromonahul Macarie, care publică primul Theoreticon românesc, în 1823, apoi de Anton Pann și de alți protopsalți români.

Exceptând epoca dintre secolele al II-lea și al VIII-lea, când are loc procesul de etnogeneză a poporului român și când limba cultică a comunităților creștine de pe teritoriul țării noastre era latina sau latina vulgară, de-a lungul evului mediu cântările psaltice utilizate în Țările Române au fost, aproape în exclusivitate de origine bizantină, fiind scrise - între secolele al VIII-lea și al X-lea - în limba greacă, iar după această epocă și în greacă și în slavonă, concomitentă care a durat până în secolul al XVIII-lea, când cele două limbi, zise sfinte, sunt substituite definitiv de limba română, dar nu înainte de a se trece și printr-o fază de paralelism greco-român.

Pe întreg parcursul dualității greco-slavone, existența textelor psaltice în limba greacă a fost cu mult mai numeroasă decât aceea a textelor corespunzătoare slavone, ceea ce înseamnă că în manifestările muzicii bizantine din țara noastră limba greacă a deținut incontestabil primatul, cu toate că limba oficială a bisericii și a cancelariilor domnești devenise între timp slavona.

Cele mai vechi psaltichii din patrimoniul românesc, scrise în limba greacă, cu notație mediobizantină, datează din secolele XI - XIV și se păstrează la Biblioteca Academiei Române și la Biblioteca centrală „Minai Eminescu” din Iași, iar cele mai importante și mai concludente pentru cunoașterea nivelului atins de arta psaltichiei, cu notație neobizantină, în Țările Române, sunt cele nouă manuscrise muzicale din secolele al XV-lea și al XVI-lea, provenind de la Mănăstirea Putna, aflate acum în diferite biblioteci din țară și de peste hotare, cu excepția unuia singur care se păstrează și astăzi în vechiul patrimoniu al mănăstirii de baștină.

Scrise în limbile greacă și slavonă, cu imixtiuni ale alfabetului grecesc în textele slavonești și viceversa, aceste manuscrise emană de la reputați protopsalți și melurgi putneni, ca Eustație, Kir Gheorghie, Andonie, Dometian Vlahu, Paisie, Ioasaf, Ioan Diaconii, Antim, Loghin s. a. care au făcut la vremea lor faima Școlii muzicale de la Putna, impunând-o autoritar în toată lumea ortodoxă din sud - estul Europei. Pe lângă manuscrisul amintit, la Putna se mai păstrează un Irmologhion, de proveniență necunoscută, datând, probabil, din secolul al XVIII-lea.

Prima Psaltichie tradusă în limba română datează din anul 1713 și este datorată dascălului Filothei sin Agai Jipei de la Mitropolia din București.

Asemenea Ceaslovului și Psaltirii, Psaltichia a servit de-a lungul secolelor și ca manual didactic, pentru învățarea muzicii bisericești, în-vechile scoli mănăstirești, în școlile de catiheți și în seminariile teologice. La vremea sa, adică spre sfârșitul secolului al XV-lea și în secolul al XVI-lea, Școala muzicală de la Putna ajunsese la o strălucită înflorire, impunându-se, alături de școlile constantinopolitane și athonite, ca una dintre cele mai importante din întreaga istorie a muzicii bizantine.

Dintr-o scrisoare a lui Alexandru Lăpușneanu către comunitatea ortodoxă din Lemberg, purtând data de 6 iulie 1558, aflăm că erau atrași la studii în cadrul acesteia și tineri de peste hotarele țării, iar din diverse documente și cataloage rezultă că manuscrisele psaltice de la Putna au circulat la Lvov și la Przmisel, apoi în Rusia, unde erau cunoscute sub denumirile de „raspev putnevski” sau de „notațija putevaja”.

Bazele acestei celebre scoli au fost puse de către „românul Eustație”, ritor, domesticus, protopsalt și melurg la Putna în ultimul deceniu al veacului al XV-lea și în primele patru decenii ale celui următor, despre care se afirmă printre altele, că ar fi condus corul psalților la înmormântarea lui Ștefan cel Mare.

Psaltichie
Sec. XV - XVI

Dimensiuni: manuscrisul și scoarțele 20,5 X 14 cm.

Proveniență: prima parte este scrisă la Mănăstirea Putna, pentru uzul stranei și al Școlii muzicale de aici, iar partea a doua, probabil, la Mănăstirea Neamțu, cu mult mai înainte.

Manuscris muzical, format in-cvarto, cunoscut și sub denumirea de irmologhion. Conține, în prima parte, cuprinsă între filele 1 - 88, după numerotarea actuală, 53 de cântări în limba greacă și 25 în limba slavonă, cu notație neobizantină sau cucuzeliană, ale protopsalților și melurgilor putneni Eustație, Ioan Diaconu și chir Gheorghe, precum și ale unor melurgi bizantini, ca Agathonos, Dekîanos, Glykys, Korones, Kukumas, Lampadarios, Manuil, Moshianos s. a. în partea a doua, respectiv de la fila 89 până la fila 160, sunt cuprinse 54 de cântări, numai în limba greacă, datorate, în exclusivitate, unor melurgi bizantini, printre care, unii, întâlniți și în partea întâi: Dosîtheos Ieromonahos, Evghenikos, Glykys, Ioannes Domestikos, Kladas, Korones, Ioannes Kukuzeles, Theodulos ș. a. Notele psaltice și cuvintele cântărilor sunt copiate în ambele părți cu cerneală neagră pe hârtie groasă, ceruită și filigranată, în prima parte, cu capete de bouri având între coarne câte o cruce înaltă simplă sau cu un șarpe de-a lungul ei, iar în partea a doua, cu imaginea unui inorog în poziție verticală și a unui foarfece. Titlurile cântărilor, inițialele de mărimi variabile, mai simple sau mai ornate, precum și numeroasele semne consonantice și temporale, specifice sistemului neobizantin de notație muzicală, sunt scrise cu cerneală roșie. Fila 89 recto este împodobită cu un frontispiciu având ca motive dominante cercurile înlănțuite și împletiturile, ornate la exterior cu stilizări florale, toate trasate numai în cerneală roșie. Multe file de la început și de la sfârșit lipsesc, iar în interior, filele 88, 130 - 131 și 153 - 154 sunt albe. Manuscrisul este legat în scoarțe de lemn, îmbrăcate cu piele maro, parțial deteriorată, imprimată cu chenare liniare concentrice și decorate cu motive florale pe prima copertă, cu motive florale și zoomorfe pe cea de a doua. Se disting, între cele din urmă, siluetele de vulturi și de zimbri stanțate în mici medalioane circulare.

Inscripții și însemnări: pe suprafața interioară a ultimei coperte, o dată izolată, scrisă în limba slavonă, atestă existență cărții la mijlocul veacului al XVI-lea: „Vlet 7064” (= în anul 1556).

Observații: până acum două decenii, principalii exegeți ai manuscriselor vechi de la Putna nu s-au ocupat de acest important monument de cultură muzicală românească. Meritul semnalării lui pentru prima oară, într-o prezentare mai amplă, revine cercetătorului Paulin Popescu. În ultimii ani, studii cuprinzătoare și riguroase i-au consacrat reputații noștri muzicologi Gheorghe Ciobanu, Marin Ionescu și Titus Moisescu, care au și publicat integral manuscrisul în facsimile. Cu acest prilej, ei au stabilit, argumentând convingător, că prima parte a irmologhionului în discuție a fost scrisă la Putna în primii ani ai secolului al XVI-lea, pe câtă vreme partea a doua este cu mult mai veche, fiind scrisă, probabil, în epoca lui Alexandru cel Bun, la Mănăstirea Neamțu, „de unde a fost adusă, după înființarea mănăstirii, la Putna”. Și prima și a doua parte, care au fost inițial cărți independente, s-au descompletat cu vremea, fiind legate la un moment dat împreună, poate, în acel an 1556, menționat pe fața interioară a ultimei coperte.

Sus