RO
EN

Orare

Orarul este o componentă distinctivă și obligatorie a odăjdiilor diaconești, fără de care diaconul de orice treaptă nu are voie să oficieze nici un fel de serviciu religios. Se confecționează dintr-o fâșie de țesătură de in, de bumbac sau de mătase, lungă de aproximativ trei metri și lată de circa 8 - 12 cm., care se brodează cu motive stilistice vegetale și simbolice sau cu chipuri de serafimi dispuse pe toată lungimea sa, însoțite de cuvintele „sfânt, sfânt, sfânt”, transcrise fie în grecește, fie în slavonește, fie în limba română, dacă broderia a fost executată la noi după secolul al XVII-lea.

În timpul serviciului religios, diaconul poartă orarul pe deasupra stiharului, petrecut peste umărul stâng, pe sub brațul drept și din nou peste umărul stâng, un capăt căzând liber în față, iar altul în spate. Uneori se poartă și pe ambii umeri, încrucișat la spate și cu amândouă capetele aduse în față. În astfel de împrejurări, după lămuririle date de Ioan Hrisostom, orarul simbolizează aripile îngerilor, „iar diaconul (mai înainte de a intra în altar, la sfânta împărtășire, ca și cum și-ar strânge aripile, se încinge cu orarul în așa mod, că formează la spate o cruce și cele două fâșii vin pe partea de dinainte”.

Ca piesă vestimentară de cult creștin, orarul este atestat în Biserica Răsăriteană încă din secolul al IV-lea, iar în cea Apuseană abia din secolul al IX-lea. Originea etimologică a noțiunii este controversată. Unii cercetători o derivă din latinescul orariun, care desemna la romani un șervet de șters gura și transpirația, funcție preluată parțial și de orar, cu capetele căruia, în vechime, credincioșii își ștergeau gura după primirea cuminecăturii. Alți cercetători o derivă tot din latinește, dar nu dintr-un substantiv, ci din verbul orare, care înseamnă a se ruga, explicându-se că numele odăjdiei vine de la acest cuvânt deoarece diaconul semnalează credincioșilor cu orarul momentul începerii rugăciunilor, ridicând capătul din față al acestuia până în dreptul capului. S-au propus și alte explicații, dar acestea par a fi cele mai verosimile, dacă avem în vedere funcțiile efective ale piesei în desfășurarea serviciului religios creștin-ortodox.

Unul dintre cele mai renumite orare românești este cel de la Tismana, care datează din secolul al XIV-lea și este împodobit cu optzeci de figuri de sfinți, brodate în tot atâtea medalioane. La Mănăstirea Putna sunt expuse trei orare, mai modeste ca amploare decorativă și mult mai recente. Până în prezent nu se cunoaște nici un orar din epoca lui Ștefan cel Mare.


Orar, sec. XVII

Broderie cu fir de aur pe un fond de catifea albastră, căptușită cu pânză albastră.

Dimensiuni: 293 X 8 cm.

Proveniență: făcut de Anatolie și fiul său Mihail.

Pe un fond de catifea albastră sunt brodați, în fir de aur, patrusprezece îngeri, despărțiți între ei prin benzi orizontale înguste, între care se repetă, de fiecare dată, cuvântul grecesc agios (= sfânt), brodat, de asemenea, în fir de aur. Îngerii țin cădelnițe în mâini, unii având atitudini perfect statice, iar alți schițând ușoare mișcări. La ambele capete este brodată câte o floare de colț, după care urmează două benzi înguste, lineare, și textul slavon al inscripției votive, dispus în câte patru rânduri, brodate cu fir de aur. Decorul se încheie cu fragmente de catifea roșie decorate cu vreji și frunze galbene. Pe margini este tighelat cu galon galben.

Inscripții: „Acest orar l-a făcut Anatolie și l-a dat bisericii sale înălțarea Domnului pentru sufletul său și al fiului său Mihail”.

Observații: donatorii Anatolie și Mihail sunt personaje necunoscute.


Orar, sfârșitul sec. XVIII

Broderie cu fir de aur broșat pe un fond de catifea neagră, peste căptușeala căreia s-a aplicat o pânză de culoare ocru.

Dimensiuni: 322 X 8 cm.

Proveniență: necunoscută.

Sus