Orare

Orarul este o componentă distinctivă şi obligatorie a odăjdiilor diaconeşti, fără de care diaconul de orice treaptă nu are voie să oficieze nici un fel de serviciu religios. Se confecţionează dintr-o fâşie de ţesătură de in, de bumbac sau de mătase, lungă de aproximativ trei metri şi lată de circa 8 - 12 cm., care se brodează cu motive stilistice vegetale şi simbolice sau cu chipuri de serafimi dispuse pe toată lungimea sa, însoţite de cuvintele „sfânt, sfânt, sfânt”, transcrise fie în greceşte, fie în slavoneşte, fie în limba română, dacă broderia a fost executată la noi după secolul al XVII-lea.

În timpul serviciului religios, diaconul poartă orarul pe deasupra stiharului, petrecut peste umărul stâng, pe sub braţul drept şi din nou peste umărul stâng, un capăt căzând liber în faţă, iar altul în spate. Uneori se poartă şi pe ambii umeri, încrucişat la spate şi cu amândouă capetele aduse în faţă. În astfel de împrejurări, după lămuririle date de Ioan Hrisostom, orarul simbolizează aripile îngerilor, „iar diaconul (mai înainte de a intra în altar, la sfânta împărtăşire, ca şi cum şi-ar strânge aripile, se încinge cu orarul în aşa mod, că formează la spate o cruce şi cele două fâşii vin pe partea de dinainte”.

Ca piesă vestimentară de cult creştin, orarul este atestat în Biserica Răsăriteană încă din secolul al IV-lea, iar în cea Apuseană abia din secolul al IX-lea. Originea etimologică a noţiunii este controversată. Unii cercetători o derivă din latinescul orariun, care desemna la romani un şervet de şters gura şi transpiraţia, funcţie preluată parţial şi de orar, cu capetele căruia, în vechime, credincioşii îşi ştergeau gura după primirea cuminecăturii. Alţi cercetători o derivă tot din latineşte, dar nu dintr-un substantiv, ci din verbul orare, care înseamnă a se ruga, explicându-se că numele odăjdiei vine de la acest cuvânt deoarece diaconul semnalează credincioşilor cu orarul momentul începerii rugăciunilor, ridicând capătul din faţă al acestuia până în dreptul capului. S-au propus şi alte explicaţii, dar acestea par a fi cele mai verosimile, dacă avem în vedere funcţiile efective ale piesei în desfăşurarea serviciului religios creştin-ortodox.

Unul dintre cele mai renumite orare româneşti este cel de la Tismana, care datează din secolul al XIV-lea şi este împodobit cu optzeci de figuri de sfinţi, brodate în tot atâtea medalioane. La Mănăstirea Putna sunt expuse trei orare, mai modeste ca amploare decorativă şi mult mai recente. Până în prezent nu se cunoaşte nici un orar din epoca lui Ştefan cel Mare.


Sus