Manuscrise, miniaturi şi ferecături

Se ştie că până la apariţia tiparului, mai întâi în China, pe la sfârşitul secolului al IX-lea, apoi în Europa, către mijlocul veacului al XV-lea, principalele mijloace de înregistrare, conservare şi vehiculare - în timp şi spaţiu - a gândirii umane au fost manuscrisele.

În orientul antic se scria pe tăbliţe de ceramică, iar în Egiptul, Grecia şi Roma aceleiaşi epoci, mai cu seamă pe foi de papirus, Începând cu secolul al II-lea, atât în Orient cât şi în Occident, se răspândeşte scrisul pe suluri de pergament, numite rotuluşi, care înlocuiesc treptat papirusul şi tăbliţele de ceramică. De prin secolul al XI-lea, pergamentului i se substituie tot mai mult hârtia, adusă iniţial în Europa din ţările Orientului. Ulterior, Europa însăşi va produce bogate sortimente de hârtie, filigranate cu mărcile manufacturilor producătoare, ceea ce facilitează adeseori cercetătorilor din epoca noastră datarea unor texte după filigranul din hârtia lor, atunci când ele însele nu sunt datate. Multe veacuri însă, paralel cu hârtia, pergamentul a continuat să constituie prestigiosul suport al unor somptuoase manuscrise.

Încă de la apariţia lor, cărţile caligrafiate pe foi de pergament sau de hârtie, fie religioase, fie laice, au fost frecvent împodobite cu diverse elemente decorative - litere ornate, viniete, chenare, frontispicii, reprezentări simbolice şi figurative, monocrome sau policrome - cunoscute, global, sub numele de miniaturi, termen derivat din denumirea oxidului roşu de plumb, numit miniu, folosit iniţial la executarea acestor decoraţii. Deşi ulterior s-au utilizat în acest scop şi alte substanţe colorante, minerale sau vegetale, ornamentele respective au continuat să se numească miniaturi, dar înţelesul noţiunii s-a restrâns cu vremea numai la sfera ilustraţiilor figurative ale manuscriselor, extinzându-se apoi asupra tuturor reprezentărilor figurative de mici dimensiuni, indiferent de tehnica lor.

Constatând că în „orice istorie a artelor (...), miniatura este aşezată între artele minore, fără nici un fel de dreptate, fiindcă arta nu se socoteşte după dimensiuni”, Nicolae Iorga pleda pentru aşezarea acesteia „la un loc cu pictura, fiindcă este exact acelaşi lucru”, conchizând, totodată, că ea constituie „una dintre manifestările cele mal splendide ale sufletului evului mediu”.

Întrucât realizarea unor asemenea cărţi manuscrise era o întreprindere migăloasă, îndelungată şi costisitoare, fiecare exemplar, în parte, constituind un unicat, durata lor de utilizare trebuia să fie cât mai mare. Pentru a rezista eroziunii timpului şi altor factori deterioranţi, ele erau legate în scoarţe de lemn, îmbrăcate în catifea, în piele sau în plăci de metale preţioase, decorate la rândul lor - prin ştanţare, gravare, cizelare sau ciocănire - cu diferite motive ornamentale, geometrice şi vegetale, cu scene religioase şi figuri de sfinţi, cu scurte inscripţii liturgice sau votive, cu încrustaţii de emailuri şi pietre scumpe. Lucrate astfel, aceste ferecături dobândeau ele însele atributele unor autentice opere de artă.

Cele mai vechi manuscrise de provenienţă românească, ajunse până în zilele noastre, datează, după unii cercetători, din secolul al XI-lea, iar după alţii din secolul al XIII-lea şi au fost scrise în limbile greacă şi slavonă, cea din urmă fiind limba oficială a cancelariilor feudale şi a cultului creştin ortodox din Ţările Române, Bulgaria, Rusia şi Serbia, de-a lungul evului mediu, cu particularităţi dialectale specifice fiecărei ţări în parte, fapt pentru care se disting mai multe redacţii ale acestei limbi: medio-bulgară, sârbească, rusească şi slavo-română, toate rezultând din influenţa limbilor vii, vorbite în ţările respective, asupra limbii slave bisericeşti. Prin aceasta din urmă trebuie să se înţeleagă slavona veche, folosită în Moravia şi Panonia secolului al IX-lea, în care fraţii cărturari Chiril şi Metodiu, originari din Tesalonic, au tradus pentru prima dată Biblia din limba greacă.

Scrise pe foi de pergament, pe una sau pe două coloane, cu slove semiunciale mărunte, mijlocii sau mari, derivate din literele capitale romane, manuscrisele slavo - române din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea conţin în exclusivitate texte liturgice necesare oficierii cultului religios - tetraevanghele, mineie, psaltiri, apostoli, octoihuri, tipicoane etc. - copiate după prototipuri de mare circulaţie în aria slavo-bizantină a ortodoxismului. Caligrafierea lor trebuie localizată, deopotrivă, şi în Muntenia şi în Moldova şi în Transilvania, conexându-se direct cu procesul de organizare a bisericii româneşti şi cu apariţia primelor aşezăminte mănăstireşti care, nu numai că le-au reclamat necesitatea, dar le-au înlesnit şi execuţia, înfiinţând pe lângă ele acele scriptorii în care se desfăşurau copierea şi minierea lor de către călugării special pregătiţi în acest scop. Se crede, pe temeiul unor deducţii logice, dar şi al unor dovezi documentare, că nu întotdeauna caligrafii executau şi miniaturile, după cum, se înţelege, operaţiile de ferecare erau încredinţate unor meşteri cu totul diferiţi de aceştia.

Decoraţiile manuscriselor slavo - române din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea sunt foarte modeste, neîngăduind identificarea unor şcoli locale distincte, evident specifice Ţărilor Române, în următoarele două secole însă asistăm la marea lor înflorire, mai cu seamă în Moldova, unde se cristalizează un stil cu puternice trăsături autohtone, în ambianţa unei dezvoltări generale fără precedent a culturii şi artei româneşti din această provincie istorică a ţării noastre, dezvoltare marcată succesiv şi fecund de pilduitoarele domnii ale lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. Bazele acestui stil au fost aşezate la Mănăstirea Neamţu, în prima jumătate a secolului al XV-lea, de către marele caligraf şi miniaturist Gavril Uric (aprox. 1400 - 1450), ale cărui opere devin modele pentru urmaşi, pregătind astfel strălucita înflorire pe care o vor cunoaşte manuscrisele miniate şi ferecate în epoca lui Ştefan cel Mare şi în secolul următor morţii sale, având ca centre de prim rang mănăstirile Putna şi Neamţu, prestigios reprezentate de meşteri deosebit de înzestraţi, ca Nicodim, Teodor Mărieşescu, Spiridon, Paladie, Pahomie, Filip, Ghervasie ş. a. Ceva mai târziu, pe la începutul veacului al XVII-lea, se va afirma cu o uimitoare prospeţime în acest domeniu şi Mănăstirea Dragomirna, avându-l ca unic şi strălucit reprezentant pe însuşi ctitorul acesteia, mitropolitul Anastasie Crimca, unul dintre ultimii caligrafi şi miniaturişti de seamă ai evului mediu românesc.

După unele mărturii, scriptoriul Mănăstirii Putna a luat fiinţă încă din anul fundării bisericii (1466). Pledează în sensul acesta faptul că un minei pe luna aprilie, existent acum la Biblioteca „Lenin” din Moscova, a fost scris aici, din porunca lui Ştefan cel Mare, în anul 1467, pe „vremea arhimandritului chir Ioasaf, cu mâna multpăcătosului Nicodim diaconul”, autorul de mai târziu al celebrului Evangheliar de la Humor, caligrafiat şi miniat de asemenea la Putna. Tot aici, s-ar părea, au fost scrise, în acelaşi an, „cu mâna păcătosului Casian”, mineiele pe lunile august şi noiembrie, aflătoare şi astăzi în biblioteca acestei mănăstiri.

Că arhimandritul Ioasaf, fostul egumen al Mănăstirii Neamţu, era încă din 1467 egumen la Putna, o aflăm cu certitudine dintr-o însemnare a ieromonahului Ioanichie pe un minei al lunii ianuarie, existent în prezent de asemenea la Biblioteca „Lenin” din Moscova, în care se menţionează că această carte a fost scrisă de el în anul 1467, la Mănăstirea Neamţului, pentru Mănăstirea Putna, „egumen fiind la Putna Ioasaf”.

Marele voievod purcede aşadar la organizarea activităţilor menite să înzestreze cea mai importantă dintre ctitoriile sale cu cărţile de cult necesare mult înainte de sfinţirea lăcaşului. Lucrul ar fi fost anevoios dacă n-ar fi transferat de Ia Neamţu la Putna - dimpreună cu egumenul Ioasaf – şi pe monahii cei mai destoinici în arta caligrafiei şi a miniaturii, meşteri iscusiţi formaţi la vechea şi rodnica scoală a lui Gavril Uric.

Sunt identificate până în prezent circa zece nume de caligrafi şi miniaturişti care au lucrat la Mănăstirea Putna în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, fără a se putea stabili întotdeauna, cu exactitate, care dintre ei au venit gata formaţi de la Neamţu şi care s-au instruit ulterior la şcoala noului aşezământ. Despre Nicodim şi Ghervasie, bunăoară, se ştie precis că s-au afirmat mai întâi la Neamţu; despre Casian, Chiriac, Vasile şi Iacov - activi la Putna înainte de sfinţirea bisericii, sau în anii imediat următori evenimentului - se poate presupune că au venit aici, de asemenea gata formaţi, de la aceeaşi mănăstire, iar despre Paladie, Spiridon, Filip şi Paisie - autorii unor somptuoase manuscrise caligrafiate şi miniate la Putna după douăzeci de ani de la fundarea mănăstirii - se poate crede cu destul temei că s-au format chiar în ambianţa acestei ctitorii.

Cele zece nume identificate până acum nu reprezintă însă, nici pe departe, întregul efectiv al caligrafilor şi miniaturiştilor putneni din epoca lui Ştefan. Numărul lor trebuie să fi fost considerabil mai mare dacă avem în vedere faptul că foarte multe dintre manuscrisele copiate aici au dispărut pentru totdeauna în vâltorile vremurilor, împreună cu numele celor ce le-au măiestrit, iar între cele puţine care s-au păstrat mai figurează destule cu paternităţi necunoscute, nedatate şi nelocalizate încă. Trebuie, de asemenea, să mai avem în vedere faptul că sub domnia lui Ştefan cel Mare cultura moldovenească scrisă se amplifică mult nu numai prin reproducerea sporită şi cu o nouă strălucire a unor vechi prototipuri de manuscrise, ci şi prin diversificarea domeniilor abordate în cuprinsul acestora. Despre caligrafii menţionaţi mai sus se ştie că au copiat în special texte religioase, dar în a doua jumătate a secolului al XV-lea lua fiinţă şi se dezvolta la Putna o importantă şcoală muzicală condusă de protopsaltul Eustaţie, autor de cântări bisericeşti pe note, înserate într-un irmologhion care se păstrează şi astăzi în patrimoniul mănăstirii; tot aici se copiau, potrivit unor ştiri, tratate de medicină în limba latină, se calculau şi se redactau, după date astronomice, pascalii pe zeci şi pe sute de ani, se scriau faimoasele Anale putnene din care au derivat cele două letopiseţe de la începutul veacului al XVI-lea, denumite în mod curent Putna I şi Putna II, care sunt considerate printre cele mai vechi scrieri istoriografice româneşti cunoscute până în prezent.

Dispunând de asemenea forţe creatoare, stimulate şi oblăduite în permanentă de însuşi geniul marelui Ştefan, scriptoriul Mănăstirii Putna ajunge curând în fruntea tuturor scriptoriilor din Moldova, producţiile sale dobândind treptat - alături de broderiile executate în atelierele aceleiaşi ctitorii - o mare notorietate sud-est europeană. Savantul rus A. Sobolevschi (1857 - 1929), semnala, de pildă, faptul că prin 1491 se tipăreau la Cracovia primele cărţi religioase slavone după „texte de origine românească”, iar compatriotul său, reputatul slavist A. I. Iaţimirski (1870 - 1925), cunoscător fecund al relaţiilor culturale româno - ruse, observa, prin 1904 - 1905, că „în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi la începutul secolului al XVI-lea, stilul moldovenesc domină şi în manuscrisele ruseşti”, apreciind însă că ornamentaţiile acestora din urmă „stau foarte departe de modelele lor, de acele manuscrise luxoase moldoveneşti, care, la timpul lor, au fost dăruite vechilor mănăstiri de domnitori şi ierarhi şi care acum împodobesc cele mai bune biblioteci de manuscrise”.

Ultima afirmaţie vizează faptul că, într-adevăr, multe dintre cărţile caligrafiate, miniate şi ferecate în Moldova secolelor al XV-lea şi al XVI-lea au ajuns cu vremea în mari biblioteci de peste hotare - la Oxford, Viena, Miinchen, Moscova, Leningrad, Cetinje, Munkacs, Lvov, Muntele Athos - contând în colecţiile acestora printre piesele cele mai preţioase.

În patrimoniul Mănăstirii Putna se păstrează actualmente circa şaizeci de manuscrise slavo-române, datând din sec. XV - XVIII, caligrafiate pe foi de pergament sau de hârtie, cu decoraţii mai ample sau mai restrânse, legate în scoarţe de lemn acoperite cu piele, catifea sau ferecaturi de argint aurit, reprezentând cele mai diverse cărţi de cult şi de exegeză teologică. Dintre acestea, unsprezece aparţin sigur epocii lui Ştefan cel Mare: trei evangheliare, două mineie, trei sbornice, un triod, un ceaslov şi o leastviţă; nouă dintre cele neidentificate pot fi atribuite, cu mai mult sau mai puţin temei, aceleeaşi epoci şi chiar unora dintre caligrafii cunoscuţi ai vremii respective. Restul manuscriselor, reprezentând cinci tetraevanghele, cinci cuvinte de învăţătură, patru sbornice, două psaltiri, două irmologhioane, două tâlcuiri de evanghelii, două testamente duhovniceşti, două pomelnice, un minei, un triod, un ceaslov, un apostol, o carte de rugăciuni, o pravilă apostolească, o leastviţă şi câteva fragmente disparate, mai dificil de atribuit, aparţin secolelor al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea, unele fiind identificate şi datate exact, iar altele cu aproximaţie.

Din toate manuscrisele Mănăstirii Putna, numai evangheliarele din 1473, 1489, 1504 - 1507 şi 1569 sunt caligrafiate pe foi de pergament şi au legături ferecate în plăci de argint; celelalte sunt scrise pe hârtie şi sunt legate numai în scoarţe de lemn acoperite cu piele sau catifea.

Un interes deosebit suscită mărcile filigranate în hârtia manuscriselor putnene din secolele XV - XVII, constituind uneori - aşa cum s-a mai afirmat - singurul mijloc de datare - prin metode comparatiste - a unor texte anonime, de provenienţă nedeterminată. Apar în filele lor - privite la lumină, în zare - circa şaptezeci de asemenea mărci filigranate, reprezentând o mare diversitate de imagini: capete de bouri, bouri în plină mişcare, vulturi bicefali, siluete de mistreţi, busturi de lei, cai alergând, ciocane încrucişate, turnuri crenelate, coroane arhiereşti şi princiare, steme şi scuturi, amfore, clopote, foarfece, inimi, flori, stele, mâini etc., aproape toate stilizate în multiple variante. Capul de bour, spre exemplu, care apare cel mai frecvent, este stilizat în peste zece variante distincte, iar silueta de mistreţ în aproape tot atâtea. Dar studiul atent al acestor mărci filigranate oferă informaţii nu numai cu privire la datarea aproximativă a manuscriselor, ci şi la provenienţa şi circulaţia hârtiei pe care au fost scrise acestea, iar în ultimă instanţă, cu privire la relaţiile comerciale şi politice dintr-o anumită epocă. C.M. Briquet afirmă în prestigiosul său Dictionnaire historique des marques du papier, des leurs apparition vers 1292 jusqu'en 1600, publicat la Paris în 1927, că hârtia filigranată cu imaginea capului de bour, bunăoară, era intens utilizată în Italia, Franţa, Elveţia şi Germania, între anii 1420 - 1500; cea filigranată cu silueta de mistreţ constituia frecvent suportul manuscriselor italiene, franceze, germane, ruse şi moldoveneşti din anii 1400 - 1600, iar filigranul reprezentând o coroană înaltă în formă de tiară marca în primul rând hârtia manuscriselor veneţiene dintre anii 1474 - 1557 s. a. m. d. întrucât aceste filigrane, exemplificate foarte sumar aici, marchează şi manuscrisele Mănăstirii Putna, pe care autorul dicţionarului citat nu le-a cunoscut, este limpede ca scriptoriul acesteia era aprovizionat cu hârtie din ţările Europei occidentale, unde se făceau, probabil, şi comenzi speciale, cel puţin în cazul hârtiei filigranate cu capul de bour, ale cărui variante întâlnite în manuscrisele putnene şi moldoveneşti, în general, nu sunt identice cu cele catalogate în dicţionarul lui Briquet.

Trebuie să mai relevăm în încheiere că două din motivele zoomorfe stilizate în filigranele manuscriselor de Ia Putna apar frecvent imprimate şi în pielea care îmbracă scoarţele unora dintre ele. Ne referim la acele siluete de bouri în plină mişcare şi de vulturi bicefali sau monocefali, dispuse în succesiuni romboidale sau circulare, fie separat, pe scoarţele unor cărţi diferite, fie împreună, pe scoarţele aceloraşi cărţi. Siluetele de bouri, bunăoară, apar izolate pe scoarţele mineiului scris de monahul Casian în 1467, iar cele de vulturi pot fi întâlnite pe scoarţele mai multor manuscrise de la sfârşitul secolului al XV-lea şi din următoarele două secole: Triodul lui Simeon Budinceanu din 1492, Ceaslovul monahului Paladie din 1493, Psaltirea lui Avrămie din Bolduri şi Psaltirea cea mare, ambele din secolul al XV-lea, Mineiul anonim pe ianuarie datat în sec. XV - XVI, Psaltirea de la Ştefan Tomşa din 1612 s.a.

Surprinzătoare şi semnificativă, dar insuficient comentată de exegeţi, este apariţia simultană a celor două imagini simbolice pe scoarţele unor manuscrise datând sigur din epoca lui Ştefan cel Mare - cum sunt sbornicele din 1470 şi 1481, scrise de monahul Chiriac şi cel din 1474 scris de ieromonahul Iacov - sau pe scoarţele altor cărţi, anonime şi nedatate, dar atribuite cu destul temei aceleiaşi epoci şi deceniilor imediat următoare.




Sus