RO
EN

Maica Domnului cu Pruncul

În tempera pe lemn, ferecată în argint.

Dimensiuni: 99 X 80 cm.

Proveniență: după tradiție, a fost adusă în Moldova, odată cu zestrea sa, de către Maria de Mangop, cea de a doua soție a lui Ștefan cel Mare, care ar fi dăruit-o Mănăstirii Putna.

Istoric: această icoană, de mari dimensiuni nu a avut întotdeauna înfățișarea de astăzi. Dacă, într-adevăr, a fost adusă la noi în 1472, odată cu zestrea Mariei de Mangop, fie de la Constantinopol, fie din Trapezunt, cum au presupus unii cercetători, este greu să reconstituim acum - cu exactitate - înfățișarea ei de atunci, întrucât se știe cu certitudine că această operă a suferit de-a lungul timpului importante modificări. Astfel, în 1755, „prin osârdia mitropolitului Iacov Putneanul” se aplică, peste cea mai mare parte din suprafața ei, o fastuoasă ferecătură de argint. Câțiva ani mai târziu, la 20 martie 1758, același mitropolit cerea egumenului Venedict de la Putna să-i trimită la Iași „acele lucruri ce s-au aflat la mormânt, ca să facă două coroane la icoana cea făcătoare de minuni”. Lucrate în argint aurit și, încrustate cu sute de pietre scumpe (mărgăritare, granate, diamante etc.), aceste două coroane au fost aplicate peste aureolele de argint ale Mariei și Pruncului, conferind ansamblului un aspect vădit baroc. Dimitrie Dan relatează în cartea sa despre mănăstirea și comuna Putna că în anul 1904 pictura icoanei a fost renovată și că, pe capul Maicii Domnului și al lui Iisus Hristos se află câte o coroană de argint aurit”, dar că acestea „sunt noi și au fost puse în locul celor două făcute de mitropolitul Iacov”, așezate la data respectivă spre păstrare „în dulapul cu odoare aflător pe mormântul lui Ștefan cel Mare”. Autorul citat mai relatează că în 1904 icoana era „înfrumusețată cu două șiruri de corali”, cu „un șir de mărgele galbene smălțuite” și cu „un șir de mărgele albe de sticlă” etc..

Cu privire la intervențiile din 1904, Orest Tafflali afirma în 1925 că acestea au „mutilat oribil” icoana și că au deposedat-o „de orice valoare pentru istoria artei”, preferind să catalogheze, în cunoscuta sa carte Le tresor byzantin et roumain du Monastere de Poutna, o copie din secolul al XVIII-lea a acestei opere, pe care o considera, probabil, mai apropiată de originalul degradat cu timpul și grav mutilat prin ultima restaurare din 1904. Această copie se află și acum în colecția Putnei, constituind un document prețios pentru reconstituirea înfățișării mai vechi a originalului sau, poate, chiar a înfățișării sale inițiale. Dar, asupra acestei probleme vom reveni mai jos. În anii 1933 și 1934, polemizând cu Tafrali referitor la proveniența și datarea icoanei discutate, Nicolae Iorga afirma că aceasta „este foarte urâta”, fără să precizeze cum arăta și de ce o aprecia astfel. În prezent, vechile coroane sunt expuse în Muzeul mănăstirii, iar icoana - montată în iconostas încă de pe vremea mitropolitului Iacov - este degajată de ultimele „podoabe” menționate în cartea lui Dimitrie Dan, adausuri care, probabil, au provocat aprecierea negativă, atât de categorică, a lui N. Iorga.

Înfățișarea actuală. Așa cum se prezintă acum, icoana este mai mult o lucrare de argintarie decât una de pictură, într-adevăr, ferecătura de argint aplicată la 1755 de Iacov Putneanul îmbracă aproape integral suprafața acesteia, decupându-se parcimonios numai în jurul chipului Mariei, al lui Iisus, al arhanghelului Gavriil, figurat în colțul din dreapta, sus, al arhanghelului Mihail, pandantul din stingă al celui precedent, și în dreptul celor două mici medalioane, pe care arhanghelii menționați le susțin cu mîinile lor firave și în care sunt zugrăvite miniatural scena Bunei Vestiri, la stingă, și scena învierii-Anastasis, la dreapta. Vesmintele și aureolele personajelor, ca și rama icoanei, sunt decorate cu motive florale, executate în argint prin ciocănire, iar vrejii stilizați care decorează fondul, prin incizare și cizelare.

Actualele coroane ale Mariei și Pruncului, care le-au substituit în 1904 pe cele de la Iacov Putneanul, sunt decorate de asemenea, cu stilizări vegetale, executate în argint aurit, dar, se înțelege, fără bogăția pietrelor prețioase încrustate în cele dintâi. Mai menționăm că mâinile tuturor personajelor sunt modelate în argintul aceleiași ferecaturi, iar în dreptul fiecărei figuri apare înscris numele acesteia: cu litere chirilice și integral, în dreptul arhanghelilor; cu litere grecești și monogramat, în dreptul Mariei și al Pruncului.

Inscripții și însemnări: pe latura de jos a ramei de argint este înscrisă, prin ciocănire, cu litere chirilice, în limba română, următoarea inscripție votivă: „Această sfântă icoană s-a ferecat și s-a înfrumusețat din argintul Mănăstirii Putnei, însă cu osârdia și toată cheltuiala preasfințitului mitropolit al Moldovei, chir Iacov, în anii 7263 (= 1755) aprilie 15”.

Observații: s-a anticipat că în cartea sa despre tezaurul bizantin și românesc de la Putna, O. Tafrali prefera să catalogheze o copie din secolul al XVIII-lea, după icoana Maicii Domnului cu Pruncul, atribuită de tradiție Mariei de Mangop, deoarece considera că aceasta din urmă nu mai prezintă nici un interes pentru istoria artei, fiind „oribil mutilată”. Descriind succint copia, ale cărei dimensiuni diferă substanțial de ale originalului (0,335 X 0,275 m), reputatul bizantinolog semnalează că la baza acesteia se află o inscripție slavonă, scrisă cu pensonul, pe care o reproduce mai întâi în original și apoi în limba franceză: „Representation de l'icone, faiseuse de miracles de la Mere de Dieu du Monastere de Poutna, de la terre de Moldavie” (= Reprezentarea icoanei făcătoare de minuni, a Maicii Domnului, de la Mănăstirea Putna din Țara Moldovei). Mai departe el presupune că originalul a fost adus din Constantinopol sau din Trapezunt, că a fost ferecat în argint și că în prezent este montat în iconostasul Mănăstirii Putna, exprimându-și la urmă regretul în privința restaurării vicioase din 1904 a „acestei prețioase icoane bizantine”.

Nesesizând că Tafrali cataloghează copia din secolul al XVIII-lea, nu originalul din secolul al XV-lea, că semnalează o inscripție slavonă pe copie, nu pe original și că în cartea sa el se referă în mod distinctiv mai întâi la copie și apoi la opera copiată, Nicolae Iorga contesta ironic pretenția „Domnului Tafrali (...), că a mai găsit încă o icoană cu inscripție slavonă care ar fi de pe acest timp”, adică din epoca lui Ștefan cel Mare, conchizând cu privire la vechea icoană și într-un dezacord aparent - dar, de fapt, în deplin consens - cu Tafrali, că aceasta „este foarte urâta”, desigur, așa cum arăta după 1904,, și că este „evident, o icoană bizantină, introdusă la noi pe o cale sau pe altă cale” (N. Iorga, Icoana românească, Vălenii de Munte, 1933).

Trecând peste astfel de neînțelegeri, se cuvine să subliniem importanța artistică și documentară a copiei semnalate de Tafrali. Ansamblul compozițional și cromatic al acesteia este calm și armonios, iar personajele sunt mult mai spiritualizate și mai profund caracterizate decât cele actuale din vechea icoană, care, așa cum apar acum, sunt cel puțin ciudate și evident deviate de la tradiționala iconografie bizantină, în plus, prin intermediul acestei copii ne putem da seama cum arăta icoana originală pe la 1755, și, dacă aspectul ei nu era prea diferit pe atunci de cel inițial, ne putem face, desigur, o idee și despre înfățișarea sa primordială. În privința aceasta, o problemă de mare interes ridica inscripția slavonă de la baza copiei. Se pune întrebarea dacă aceasta a fost adăugată de copist sau este o reproducere exactă de pe vechea lucrare? Având în vedere faptul că pe ferecătura de argint aplicată „cu osârdia” lui Iacov Putneanul vechii icoane, inscripția a fost scrisă în românește cu litere chirilice și că asemenea inscripții apar frecvent și pe alte obiecte de cult din același secol, aflătoare la Putna, credem că și autorul copiei discutate ar fi procedat la fel dacă i-ar fi adăugat de la sine inscripția respectivă. Se impune astfel concluzia că inscripția slavonă exista pe vechea icoană, ceea ce înseamnă că aceasta se păstrase destul de bine până în secolul al XVIII-lea, îngăduind copistului să execute o copie fidelă după ea, care ne oferă acum posibilitatea de a cunoaște, prin intermediul ei, înfățișarea originală a vechii icoane putnene.

Sus