RO
EN

Lespezi funerare

Detașându-se în ansamblul sculpturii lapidare ca opere de sine stătătoare, lespezile funerare constituie obiectul unui capitol mare și bine distinct al istoriei artei universale, cunoscând de-a lungul mileniilor o largă răspândire și o considerabilă varietate de motive decorative ale căror tradiții vin din lumea antichității euroasiatice și egiptene, perpetuându-se în toată lumea creștină medievală. Cioplite în roci de calcar, de gresie, de marmură sau de granit, ele au aproape întotdeauna fie forme trapezoidale, fie dreptunghiulare și sunt decorate - în reliefuri de toate gradele - cu motive geometrice și simbolice, cu stilizări fitomorfe și zoomorfe, cu scene religioase și din viața defuncților sau chiar cu imaginile acestora sculptate în poziții culcate, cunoscute sub numele de gisanți. Foarte frecvent decorațiile enumerate sunt însoțite de inscripții, perimetrale sau centrale, săpate în champleve.

Lespezile funerare sunt direct legate de cultul morților și au menirea să închidă, ca niște capace, sarcofagele care conțin rămășițele pământești ale celor dispăruți, sau să marcheze la suprafața pământului locurile în care se află mormintele hipogee, atunci când defuncții au fost înhumați, în ultimul caz, lespezile funerare nu sunt așezate întotdeauna direct pe suprafața mormintelor, ci, adeseori, pe niște socluri cu dimensiuni corespunzătoare, construite deasupra lor, ale căror fațade pot fi simple sau decorate cu motive similare acelora de pe lespezi, ceea ce le conferă un aspect mult mai fastuos, în toate cazurile însă, mai cu seamă prin inscripțiile lor, lespezile funerare îndeplinesc o funcție fundamentală comună și anume, aceea de a perpetua în posteritate memoria înaintașilor, datele esențiale privitoare la biografia, rangurile sociale și faptele acestora.

Ca și în alte părți ale lumii, arta lespezilor funerare a cunoscut o amplă dezvoltare în Țările Române mai ales de-a lungul evului mediu. În Moldova, cele mai vechi opere de acest fel, ajunse până la noi, sunt din prima jumătate a secolului al XV-lea și aparțin stilului gotic. Se menționează în acest sens lespedea Iui Richter din anul 1444, descoperită sub ruinele catedralei catolice de la Baia și transferată apoi la Muzeul de artă al R. S. România, precum și o lespede a unui oarecare Simion existentă la Muzeul de istorie din Fălticeni, datând, se pare, din același an. Ambele sunt decorate în câmpul central cu câte o cruce așezată pe un arc de cerc simbolizând mormântul și au inscripții latinești plasate în zona superioară, pe prima, și perimetral pe a doua. Acest tip de lespezi este întâlnit frecvent în Apusul Europei până prin veacul al XIII-lea, iar pe teritoriul patriei noastre este atestat încă din epoca premedievală, deci înaintea constituirii stilului gotic, de așa-numita piatră funerară a lui Atala, descoperită la Constanța, foarte asemănătoare cu lespedea lui Richter mai ales, deși mai veche decât aceasta cu aproximativ o mie de ani.

La o înflorire fără precedent ajunge arta pietrelor funerare moldovenești în a doua jumătate a secolului al XV-lea, sub domnia lui Ștefan cel Mare. Se constituie acum o adevărată școală autohtonă, cu trăsături specifice, al cărei repertoriu decorativ este alcătuit aproape exclusiv din stilizări vegetale și geometrice în ansamblul cărora motivele zoomorfe pătrund foarte rar, iar cele antropomorfe niciodată. Elementul dominant al acestor decorații îl formează vrejul meandric purtător de palmete și semipalmete, motive străvechi de largă circulație în antichitatea egipteană și greacă, în Orientul creștin și în toată lumea bizantină. Asimilate într-o viziune decorativă originală și unitară, palmeta și semipalmeta se regăsesc în Moldova secolelor al XV-lea și al XVI-lea nu numai în sculptura lespezilor funerare, ci și în cadrul frescelor, al broderiilor, al manuscriselor miniate etc.

Se impune acum tipul de lespede sculptată în champleve, cu chenar marginal și inscripție perimetrală, închizând un câmp central în care vrejurile meandrice, presărate cu felurite flori, se împletesc în combinații grațioase și pline de fantezie, descriind succesiuni de inimi, de medalioane romboidale, ovoidale și circulare, asemănătoare acelora din frontispiciile manuscriselor și din chenarele unor broderii contemporane lor. Astfel arată lespezile comandate și așezate de Ștefan cel Mare pe mormintele strămoșilor săi voievozi din biserica Sfântul Nicolae de la Rădăuți, din bisericile mănăstirilor Neamțu și Bistrița, cele așezate pe mormintele de la Putna ale membrilor familiei sale, ca și cea de pe propriul său mormânt. îmbogățite cu motive locale, cum ar fi bourul Moldovei, ghinda și frunza de stejar, lespezile din epoca lui Ștefan devin prototipuri ale genului, fiind imitate aidoma sau în variante apropiate până către sfârșitul secolului al XVI-lea. Decorate bogat, dar nu abuziv, somptuoase și monumentale prin rigoarea proporțiilor, fără să depășească însă dimensiunile obișnuite ale unor asemenea opere, ele marchează, cum bine s-a zis, etapa clasică a sculpturii funerare moldovenești, cu ecouri pozitive pe întreg parcursul secolului al XVI-lea. În următoarele două secole, sub influența barocului european, arta pietrelor de mormânt se diversifică mult și în Moldova, motivele se complică, devin mai abundente, mai naturaliste și exuberante. Un exemplu reprezentativ pentru această etapă îl constituie, printre altele, și mormântul mitropolitului Iacov din exonartexul bisericii de la Putna, care datează, după cum se știe, din ultimul pătrar al secolului al XVIII-lea.

Sus