RO
EN

Leastvițe

Denumită Leastviță, în limba slavonă, sau Scara, în limba română, această carte poartă un titlu simbolic, având înțelesul de scară a virtuților sau de trepte ale desăvârșirii morale, în sens ascetic - religios, fiind menită să îndrume credincioșii pe calea mântuirii sufletelor, prin renunțarea treptată la tot ce e lumesc și trecător, pentru a dobândi fericirea veșnică a împărăției cerești. De aceea, Leastviță se mai numește și Scara Paradisului.

Ea conține treizeci de trepte, adică treizeci de capitole despre virtuți și păcate, care pot conduce la mântuirea sau la damnarea sufletelor, într-o conexiune relativ ascendentă. Se discută, astfel, mai întâi despre lepădarea de lume și de sine; apoi despre ascultarea și aspra pocăință; despre plânsul mântuitor și renunțarea la mânie, la clevetire, minciună, lene și avariție; despre neprihănire și înfrânarea poftelor trupești; despre darul discernerii gândurilor și lepădarea de slava deșartă; despre smerenie, simplitate, blândețe, privegherea de noapte, înlăturarea fricii zadarnice etc. Ultimele trepte, cele mai înalte, sunt consacrate stăruirii în rugăciune, contemplare și răbdare; liniștii minții eliberate de orice tulburări lumești, iar cea din urmă, care le încununează pe toate, este treapta iubirii, nădejdii și credinței întru cunoașterea lucrurilor dumnezeiești.

Autorul acestei cărți este sfântul Ioan Sinaitul, originar din Siria, care ar fi trăit, după unele izvoare, între anii 525 - 600, iar după altele între 579 - 649.

Călugărindu-se la vârsta de 16 ani, în Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai, el a dus aici o viață aspră, de anahoret, adâncit în cugetări morale și mistice, ajungând, la un moment dat, starețul acestei mănăstiri căreia îi datorează numele de Sinaitul. Mai târziu, scriindu-și cugetările în cartea intitulată Scara, care s-a bucurat de o largă răspândire și i-a adus o mare popularitate, va dobândi, pe lângă acest nume, și supranumele de Scărarul, cu care este pomenit cel mai frecvent în literatura aferentă.

Tradusă din limba greacă în limba slavonă, după veacul al X-lea, scrierea sa a circulat apoi și în Țările Române, fiind multiplicată, de prin secolul al XV-lea, în copii manuscrise, caligrafiate sobru sau bogat împodobite cu frontispicii, cu litere capitale și viniete, precum și cu reprezentarea grafică a scării virtuților, care precede îndeobște scrierea propriu-zisă. Transpusă astfel în imagine vizuală, figurativă, învățătura lui Ioan Sinaitul se înfățișează ca o scară cu treizeci de trepte, pe care sunt înscrise, în ordine corespunzătoare, titlurile celor treizeci de capitole ale cărții. Scara se sprijină la partea inferioară de pământ, iar la cea superioară de bolta cerească, figurată schematic, din interiorul căreia apare o mână, simbolizând mâna lui Dumnezeu.

Această reprezentare, amplificată mult, cu numeroase personaje și detalii, constituie tema iconografică a unor impresionante picturi murale, datând din secolul al XVI-lea, întâlnite mai cu seamă în Moldova, la Mănăstirile Dobrovăț, Rișca și Sucevița. Dintre acestea, compoziția exterioară de pe fațada nordică a celei din urmă ctitorii este o capodoperă, distingându-se prin proporțiile sale monumentale, prin expresivitatea uimitoare a personajelor, prin luxurianța imaginației și fantasticul viziunii.

Cea mai veche traducere în limba română a Scării lui Ioan Sinaitul, păstrată până în zilele noastre, a fost făcută de Varlaam în primii ani ai veacului al XVII-lea, pe vremea când era egumen sau, poate, numai călugăr, la Mănăstirea Secu. Viitorul mitropolit al Moldovei afirma că Scara, în versiunea sa, a fost „scoasă din slavonește pre înțelesul a toată limba rumânească”. Ea s-a bucurat de o mare popularitate, fiind multiplicată în numeroase copii manuscrise atât în Moldova cât și în Țara Românească. Alte traduceri, fie din slavonă, fie din greacă sau rusă, au fost făcute ulterior de Vartolomei Măzăreanu Ia Putna, în 1760; de Samuil Micu, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea; de Veniamin Costache, în 1814, etc..

La Mănăstirea Putna, unde se aflau, probabil, multe manuscrise slavone ale acestei răspândite cărți, nu se mai găsesc în prezent decât două: unul din epoca lui Ștefan cel Mare, caligrafiat chiar aici și altul din secolul al XVIII-lea, provenind de la Sihăstria Putnei.

Leastvița Sfântului Ioan Scărarul scrisă de monahul Vasile
1472 - manuscrisul; 1674 scoarțele

Leastvița
Dimensiuni: manuscrisul și scoarțele 31 X 22 cm.

Proveniență: scrisă din porunca lui Ștefan cel Mare, de către Vasile monahul, la Mănăstirea Putna, pentru această mănăstire.

Manuscrisul cuprinde indicele celor treizeci de trepte ale scării virtuților, o poslanie (= scrisoare) a Sfântului Ioan Scărarul și o biografie a sa, pe scurt, după care urmează textul propriu - zis al Leastviței, intitulat „Cuvinte postnicești ale părintelui Ioan Scărarul, egumenul de la muntele Sinai” și - în final - un „Cuvânt către păstori”.

Caligrafiat în limba slavonă, pe hârtie groasă, filigranată cu imaginea capului de bour având între coarne o cruce înaltă și în bot o coroană princiară, cu fleuronii în jos, precum și cu imaginea a două ciocane încrucișate și unite la partea superioară printr-o diademă, această carte conține 279 de file, format in-folio, cu câte 27 - 28 de rânduri pe fiecare pagină, scrise cu cerneală neagră, în semiunciale. Capitalele și semiuncialele titlurilor, inițialele mari și ornate, indicațiile tipiconale, unele rânduri, majuscule și puncte sunt scrise cu cerneală roșie. Fila de titlu a cărții este împodobită cu un frontispiciu policrom, având ca motive dominante cercurile înlănțuite și combinațiile de împletituri din câmpul cărora se desprind în afară, prin colțurile chenarului, patru ornamente florale. Pe latura superioară, la mijloc, se înalță o cruce ornată, de culoare roșie. Cuvintele postnicești se deschid pe această pagină cu o mare inițială, înaltă cât zece rânduri, alcătuită din împletituri albastre și roșii. La fila 5 este desenată în diagonală, cu cerneală roșie, scara simbolică a celor treizeci de trepte care pot duce la mântuirea sufletelor sau, dimpotrivă, la prăbușirea lor în focul Gheenei, după virtuțile și păcatele fiecărui om în parte. Cuvintele înscrise pe trepte sunt, de fapt, titlurile celor treizeci de capitole ale cărții în care se vorbește despre păcatele și virtuțile respective.

Manuscrisul este legat în scoarțe de lemn, îmbrăcate cu piele maro închis, imprimată cu chenare liniare concentrice, decorate la rândul lor cu variate stilizări florale. Copertele se închid cu două cheutori de bronz prinse în împletituri de piele.

Inscripții și însemnări: la sfârșit, pe fila 279 verso, este scrisă, în limba slavonă, pisania cărții: „Din porunca binecinstitorului nostru domn, Io Ștefan voievod, domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, s-a scris această leastviță pentru Mănăstirea sa din Putna, în aceeași mănăstire, sub arhimandritul chir Ioasaf, cu mâna mult păcătosului monah Vasilie, în anul 6980 (= 1472)”. Dedesubt, o altă însemnare slavonească menționează: „Iată, pentru stăpânul meu Iisus Hristos, ieromonahul Antonie, mult păcătosul și nevrednicul, a legat și a înnoit această leastviță, făcând ascultare, în anul 7182 (= 1674), luna februarie în 13 zile”. Pe suprafața interioară a ultimei scoarțe se menționează, în limba română, cu litere chirilice: „Diaconul Partenie ot Putna scris - am să ruk ego (cu mână proprie): ca să se știe de când am scris într-această sfântă carte a Putnei, de când s-a schimbat domnia din zilele lui Mihail Vodă Velichi, 7213 (=1705) mesița (= luna) martie 4 deni (= zile)”.

Sus