Leastviţe

Denumită Leastviţă, în limba slavonă, sau Scara, în limba română, această carte poartă un titlu simbolic, având înţelesul de scară a virtuţilor sau de trepte ale desăvârşirii morale, în sens ascetic - religios, fiind menită să îndrume credincioşii pe calea mântuirii sufletelor, prin renunţarea treptată la tot ce e lumesc şi trecător, pentru a dobândi fericirea veşnică a împărăţiei cereşti. De aceea, Leastviţă se mai numeşte şi Scara Paradisului.

Ea conţine treizeci de trepte, adică treizeci de capitole despre virtuţi şi păcate, care pot conduce la mântuirea sau la damnarea sufletelor, într-o conexiune relativ ascendentă. Se discută, astfel, mai întâi despre lepădarea de lume şi de sine; apoi despre ascultarea şi aspra pocăinţă; despre plânsul mântuitor şi renunţarea la mânie, la clevetire, minciună, lene şi avariţie; despre neprihănire şi înfrânarea poftelor trupeşti; despre darul discernerii gândurilor şi lepădarea de slava deşartă; despre smerenie, simplitate, blândeţe, privegherea de noapte, înlăturarea fricii zadarnice etc. Ultimele trepte, cele mai înalte, sunt consacrate stăruirii în rugăciune, contemplare şi răbdare; liniştii minţii eliberate de orice tulburări lumeşti, iar cea din urmă, care le încununează pe toate, este treapta iubirii, nădejdii şi credinţei întru cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti.

Autorul acestei cărţi este sfântul Ioan Sinaitul, originar din Siria, care ar fi trăit, după unele izvoare, între anii 525 - 600, iar după altele între 579 - 649.

Călugărindu-se la vârsta de 16 ani, în Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai, el a dus aici o viaţă aspră, de anahoret, adâncit în cugetări morale şi mistice, ajungând, la un moment dat, stareţul acestei mănăstiri căreia îi datorează numele de Sinaitul. Mai târziu, scriindu-şi cugetările în cartea intitulată Scara, care s-a bucurat de o largă răspândire şi i-a adus o mare popularitate, va dobândi, pe lângă acest nume, şi supranumele de Scărarul, cu care este pomenit cel mai frecvent în literatura aferentă.

Tradusă din limba greacă în limba slavonă, după veacul al X-lea, scrierea sa a circulat apoi şi în Ţările Române, fiind multiplicată, de prin secolul al XV-lea, în copii manuscrise, caligrafiate sobru sau bogat împodobite cu frontispicii, cu litere capitale şi viniete, precum şi cu reprezentarea grafică a scării virtuţilor, care precede îndeobşte scrierea propriu-zisă. Transpusă astfel în imagine vizuală, figurativă, învăţătura lui Ioan Sinaitul se înfăţişează ca o scară cu treizeci de trepte, pe care sunt înscrise, în ordine corespunzătoare, titlurile celor treizeci de capitole ale cărţii. Scara se sprijină la partea inferioară de pământ, iar la cea superioară de bolta cerească, figurată schematic, din interiorul căreia apare o mână, simbolizând mâna lui Dumnezeu.

Această reprezentare, amplificată mult, cu numeroase personaje şi detalii, constituie tema iconografică a unor impresionante picturi murale, datând din secolul al XVI-lea, întâlnite mai cu seamă în Moldova, la Mănăstirile Dobrovăţ, Rişca şi Suceviţa. Dintre acestea, compoziţia exterioară de pe faţada nordică a celei din urmă ctitorii este o capodoperă, distingându-se prin proporţiile sale monumentale, prin expresivitatea uimitoare a personajelor, prin luxurianţa imaginaţiei şi fantasticul viziunii.

Cea mai veche traducere în limba română a Scării lui Ioan Sinaitul, păstrată până în zilele noastre, a fost făcută de Varlaam în primii ani ai veacului al XVII-lea, pe vremea când era egumen sau, poate, numai călugăr, la Mănăstirea Secu. Viitorul mitropolit al Moldovei afirma că Scara, în versiunea sa, a fost „scoasă din slavoneşte pre înţelesul a toată limba rumânească”. Ea s-a bucurat de o mare popularitate, fiind multiplicată în numeroase copii manuscrise atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Alte traduceri, fie din slavonă, fie din greacă sau rusă, au fost făcute ulterior de Vartolomei Măzăreanu Ia Putna, în 1760; de Samuil Micu, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea; de Veniamin Costache, în 1814, etc..

La Mănăstirea Putna, unde se aflau, probabil, multe manuscrise slavone ale acestei răspândite cărţi, nu se mai găsesc în prezent decât două: unul din epoca lui Ştefan cel Mare, caligrafiat chiar aici şi altul din secolul al XVIII-lea, provenind de la Sihăstria Putnei.


Sus