RO
EN

Evenimente - 2016

Canonizarea Mitropolitului Iacob Putneanul și a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan Martirii neamului de la Lunca Parastas pentru Mihai Eminescu


Canonizarea Mitropolitului Iacob Putneanul și a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan

În ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 6-7 iunie 2016 s-a hotărât canonizarea Mitropolitului Iacob Putneanul al Moldovei, cu ziua de prăznuire 15 mai, și a colaboratorilor săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan, cu ziua de prăznuire 16 mai.

Viața Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul al Moldovei
Viața Sfântului Cuvios Sila
Viața Sfântului Cuvios Paisie
Viața Sfântului Cuvios Natan
Familia duhovnicească a monahilor putneni în secolul al XVIII-lea


Viața Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul

Icoana Sfântului Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei
Mitropolitul Iacob Putneanul a fost un mitropolit sfânt al Moldovei, un ctitor al învățământului românesc și un ales părinte duhovnicesc, care a vegheat asupra vieții monahale de la Mănăstirea Putna și așezămintele ei, Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia și așezământul din jurul Bisericii Dragoș Vodă, numit „Mănăstirea veche”, la mijlocul și în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Viața și faptele sale sfinte nu au rămas ascunse sub obroc, ci sunt o pildă de slujire a lui Dumnezeu, din toată inima și din toată puterea, prin toate darurile pe care Acesta i le-a dăruit marelui ierarh.

Mitropolitul Iacob s-a născut la 20 ianuarie 1719 și, la numai 12 ani, în 1731, a intrat în viața monahală la Mănăstirea Putna. În atmosfera duhovnicească a mănăstirii, o adevărată școală monahală cu părinți duhovnicești care transmiteau arta și responsabilitatea viețuirii în Dumnezeu de la o generație la alta, s-a format părintele duhovnicesc pe care îl arată faptele și scrierile sale de mai târziu.

Acest tânăr cu înțelepciune de bătrân și viață aleasă a fost tuns în schima mică în 24 martie 1733, și apoi hirotonit diacon. A fost hirotonit întru preot la numai 17 ani, a fost ales egumen al Mănăstirii Putna la 25 de ani și episcop de Rădăuți la 26 de ani. După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa au fost hotărâtoare pentru mutarea sa în scaunul de mitropolit al Moldovei de la Iași. Între 1750 și 1760, desfășoară o intensă activitate pastorală și socială, promovează cultura și tiparul românești și veghează la traducerea de cărți folositoare de suflet. Reușește să deschidă și aici o tipografie, unde în 10 ani a tipărit mai bine de 15 cărți de slujbă și de învățătură în limba română. Ele s-au folosit în bisericile și în mănăstirile din toate zonele locuite de români și au fost de un deosebit folos în apărarea identității ortodoxe a românilor din Transilvania.

Suflet din sufletul poporului, Sfântul Iacob s-a îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriților săi, deoarece „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”. De aceea, înființează școli, tipărește cărți de învățătură sau de slujbă. Astfel, în 1755 tipărește Bucvarul, primul Abecedar tipărit în Moldova. La propunerea sa, în 1759 se înființează pentru copiii satului Putna prima școală elementară rurală din Moldova atestată documentar, îngrijită de monahii de la Putna și în special de arhimandritul Vartolomeu Mazereanu, școală care funcționează fără întrerupere până în ziua de astăzi.

Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul
Ajuns cel dintâi ierarh al țării, mitropolitul a pus în practică cuvântul Mântuitorului Hristos: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor” (Marcu 9, 35). Nu numai că a zidit sufletește poporul, dar, când a fost nevoie, s-a luptat fără cruțare de sine pentru apărarea lui. În perioada foarte dificilă a domniilor fanariote, a intervenit împreună cu ceilalți ierarhi ai țării pentru eliminarea mai multor impozite foarte împovărătoare, în primul rând a văcăritului, legând cu blestem pe domnii țării să nu revină asupra acestora. Mitropolitul Iacob a intrat astfel în conflict direct cu unii conducători politici din acei ani. Pentru aceasta, Sfântul mitropolit nu a pregetat să-și pună sufletul pentru turma sa cuvântătoare, renunțând în cele din urmă la scaunul mitropolitan, în anul 1760. Cuvintele spuse atunci reprezintă crezul vieții sale: „Și-au luat ziua bună de la domn și de la toți boierii pământului, zicându-le: iată că m-am lepădat și de mitropolie, și de cinste, și de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu-l iau în cap și în suflet, și socotiți că suntem musafiri acestei lumi, și în ceea lume avem a trăi și a răspunde de toate faptele noastre și fiți sănătoși”. Tot poporul, boieri și oameni simpli, au plâns amarnic la plecarea sa de la Mitropolie, căci știau că un mare păstor pleca de la ei.

Retrăgându-se în ultima parte a vieții la mănăstirea sa de metanie, Mitropolitul Iacob continuă aici actele de ctitorire începute în perioada cât a fost mitropolit în scaun, refăcându-o aproape în întregime. În lucrarea de rectitorire a fost sprijinit de către monahii mănăstirii și cei ai sihăstriilor, în special de Cuviosul Sila. Tot din osteneala Mitropolitului Iacob se păstrează până astăzi catapeteasma din biserică și ferecătura de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Cu purtarea lui de grijă a fost ridicat turnul de la intrare. Toate acestea au făcut din el al doilea ctitor al mănăstirii.

Icoana Sfinților putneni propusă Sinodului Mitropolitan al Moldovei și Bucovinei
În lucrarea sa pastorală și misionară, Mitropolitul Iacob nu a fost singur. Doar sprijinindu-se unul pe altul, lucrându-și fiecare talantul dat de Dumnezeu, Mitropolitul Iacob și monahii putneni, între care s-au remarcat arhimandritul Vartolomeu Mazereanu și Cuvioșii Sila și Natan, au reușit să scrie o pagină sfântă în istoria zbuciumatului secol al XVIII-lea din Moldova, fiind împreună-ctitori ai vieții monahale putnene. Împreună-lucrarea lor reprezintă un model de comuniune între ierarh și monahi, model care a bineplăcut lui Dumnezeu, Cel care i-a ajutat să îl plinească și Cel care îi odihnește împreună în rândurile sfinților. Ei reprezintă un model viu de unitate și de comuniune.

Pe lângă purtarea de grijă față de Mănăstirea Putna și de așezămintele ei, Mitropolitul Iacob a ajutat, până la a fi considerat al doilea mare ctitor, și alte mănăstiri și biserici, cum ar fi Mănăstirea Doljești, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava și Catedrala mitropolitană din Iași, Mănăstirea și spitalul Sfântul Spiridon din Iași. Prin sprijinul și sfatul pe care le-a acordat negustorilor români din Suceava, a ajutat să renască acest oraș în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Retragerea la mănăstire i-a fost prilej de adâncire în rugăciunea curățitoare de păcate și luminătoare de suflet. Cu câțiva ani înainte scrisese: „dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune” (Prefața la Antologhion, Iași, 1755).

Acum avea liniște și răgaz mai mult decât în scaunul mitropolitan. A râvnit întreaga viață la frumusețea și adâncurile vieții sihăstrești, dar nu a putut să o îmbrățișeze cu totul, căci Dumnezeu i-a rânduit slujirea arhierească, iar după retragere a fost nevoie să fie în continuare păstor de suflete în toate privințele. Acest dor adânc l-a exprimat tuturor și l-a împlinit cu cinci zile înainte de a trece la cele veșnice.

Mormântul Sfântului Iacob Putneanul
Pe 11 mai 1778, a mers la Sihăstria Putnei și a primit tunderea în schima mare prin duhovnicul și colaboratorul său de decenii, Cuviosul Natan, primind numele de Eftimie, după Sfântul Eftimie cel Mare, marele îndrumător al călugărilor, pe care l-a cinstit în mod deosebit toată viața sa și în a cărui zi de pomenire, 20 ianuarie, se născuse. Pe 15 mai 1778 a trecut cu pace la Hristos Domnul.

Purtându-și cu râvnă și cu demnitate crucea slujirii arhierești și cu blândețe și smerenie pe aceea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu-se pe sine pentru popor, Mitropolitul Iacob și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin Sfintele Taine, rugăciune, educație și cateheză, apărării celor nedreptățiți și promovării culturii și spiritului românesc. Multa lui osteneală și slujirea jertfelnică de păstor l-au adus cu suflet curat în brațele lui Hristos.

A fost înmormântat în pridvorul mănăstirii sale de la Putna, ca nou ctitor al ei.

Activitatea pastorală și misionară a Mitropolitului Iacob și a celor împreună-lucrători cu el, dintre care Cuvioșii Sila, Paisie și Natan sunt cinstiți ca sfinți, reprezintă un model de comuniune și unitate între ierarhi și monahi, între clerici și laici, între instituții civile și instituții bisericești, între clerul de mir și clerul monahal, între laici și monahi. Sub ascultarea Mitropolitului Iacob, colaboratori din toate cinurile bisericești și din toate straturile sociale au lucrat împreună spre binele comunității și spre mântuirea lor.

Prin darurile bogate cu care Dumnezeu l-a înzestrat și pe care el cu râvnă și fără de odihnă le-a pus în lucrare, Mitropolitul Iacob a arătat în faptă unitatea și complementaritatea dintre cultură și cult, dintre preocuparea dreaptă pentru cele materiale și pentru cele spirituale, dintre viața implicată social și viața de rugăciune, dintre viața de obște și viața sihăstrească și binefacerile pe care conlucrarea acestora le aduce. Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul părinților noștri!

Cuvinte duhovnicești ale Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul

„Nu te bucura de nimic întru acest veac al plângerii și trecător, de vreme ce toate sunt întru dânsul nestătătoare și fățarnice, toate sunt întru dânsul mincinoase și schimbătoare. Ci, de voiești a te mângâia, numai întru Domnul te mângâie; de voiești a te bucura, numai întru Domnul te bucură; că bucuria trupească degrabă piere, iar bucuria Domnului rămâne în veci.”

„Învățătura este asemenea cu florile cele mirositoare, iar cel neînvățat este asemenea copacului celui uscat.”

„Dacă nu veți face așa după cum vă învățăm noi, vă veți socoti ca niște ucigași feciorilor voștri, iar urmând poruncii și învățăturii noastre, veți avea nădejdea a vă bucura și a vă veseli de fiii voștri ca de niște înțelepțiți de Dumnezeu și ei vă vor pomeni pe voi.”

Descărcați textul integral al cuvintelor duhovnicești ale Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul din prefețele cărților tipărite prin purtarea lui de grijă.

Viața Sfântului Cuvios Sila

Icoana Sinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan
Cuviosul Sila s-a născut în jurul anului 1697 și a intrat din copilărie în mănăstire, la Schitul Orășeni, din Botoșani. După ce a murit părintele duhovnicesc al acestui schit, cândva în jurul anului 1714, Cuviosul Sila a venit la Schitul Sihăstria Putnei. Aici este călugărit de către părintele duhovnicesc al Sihăstriei Putnei, Teodosie. După ce acesta trece la cele veșnice, este ales un nou părinte duhovnicesc al schitului, starețul Dosoftei, care rânduiește să fie hirotonit diacon și apoi preot, iar după aceea să fie tuns în schima cea mare. În octombrie 1731, mitropolitul Antonie al Moldovei dă binecuvântare ca ieroschimonahul Sila să fie de ajutor bătrânului stareț Dosoftei de la Sihăstria Putnei.

Cuviosul Sila a fost dăruit de Dumnezeu cu darul propovăduirii, cuvântul său pătrunzând în inimile oamenilor și lucrând acolo iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Ca un nou Gură de Aur, Cuviosul Sila a fost un dascăl al milosteniei, învățând pe cei bogați să sporească duhovnicește prin dăruirea celor materiale. Starețul Dosoftei îl trimite la boierii din Moldova, pentru a obține obiecte necesare bunei rânduieli a slujbelor, iar mai târziu, Mitropolitul Iacob îl va trimite în Țara Românească pentru a strânge fonduri necesare refacerii Mănăstirii Putna. Alături de acest sprijin însemnat pentru mănăstire, Cuviosul Sila va ajuta mai târziu mănăstirea și în alte moduri, astfel încât va fi socotit între ctitorii noi ai mănăstirii din veacul al XVIII-lea, ca un adevărat înnoitor al ei.

În 1753, după trecerea la Domnul a starețului Dosoftei, Mitropolitul Iacob îl numește pe Cuviosul Sila stareț al schitului. Cuviosul Sila a continuat să se îngrijească cu multă râvnă atât de viața duhovnicească a viețuitorilor de la schit, cât și de starea materială a acestuia.

În 1775, în urma ocupării nordului Moldovei de către Imperiul Austriac, mănăstirea și sihăstria ei pierd legătura cu Moldova, inclusiv cu cei care le sprijineau din punct de vedere material, rămași dincolo de noua graniță. O perioadă de mari lipsuri materiale și de presiune duhovnicească a cuprins Biserica și monahismul din această regiune. Doar trei mănăstiri vor rămâne deschise, celelalte mănăstiri și toate schiturile, inclusiv Sihăstria Putnei, fiind închise.

În 23 aprilie 1783 și-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos, după o viață în care s-a străduit să Îl slujească întru totul și după durerea pricinuită de asuprirea duhovnicească a monahismului pe care o trăise în ultimii ani ai vieții.

Viața Sfântului Cuvios Paisie

Racla cu moaștele Sinților Sila, Paisie și Natan
Despre viața Cuviosului Paisie înainte de a fi viețuitor al Sihăstriei Putnei știm puține lucruri. Dintr-o mărturie a sa din 30 mai 1765, pe când era deja viețuitor la sihăstrie, Sfântul Paisie a fost egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie în vremea domniei lui Constantin Cehan Racoviță (1749–1753; 1756–1757) și a fost mutat la Mănăstirea Râșca, după care a ajuns la Sihăstria Putnei.

Tradiția spune despre el că era ca un stâlp de foc, sprijinind pe toți cei din jur ca un povățuitor adevărat. De asemenea se spune despre dânsul că primise de la Hristos, Păstorul cel Bun, darul cel mare al înainte-vederii, care, adăugându-se la noianul de virtuți l-au făcut să fie cunoscut și cinstit de către toți ca un adevărat păstor.

În 16 decembrie 1784 Cuviosul Paisie s-a strămutat cu pace la cele veșnice.

Viața Sfântului Cuvios Natan

Mănăstirea Putna după restaurarea făcută de Mitropolitul Iacob Putneanul - tablou din sec. al XVIII-lea
Cuviosul Natan s-a născut în zona Pașcanilor și a fost multă vreme viețuitor la Mănăstirea Putna, fiind eclesiarhul mănăstirii și purtând numele de Nathanail. Apoi s-a retras la sihăstria mănăstirii, dornic de mai multă liniște, și a fost tuns în schima mare cu numele de Natan.

În primăvara anului 1781, la 10 martie, Cuviosul Sila, simțindu-și trecerea din această viață aproape, hotărăște, „împreună cu cinstiții și cuvioșii frați”, să lase în urma sa, ca „stareț și părinte fraților și purtător de grijă al acestui sfânt și dumnezeiesc și liniștit lăcaș” pe „cuviosul Nathan duhovnicul”.

Cuviosul Natan a fost renumit ca duhovnic iscusit, fiindu-i părinte duhovnicesc și Mitropolitului Iacob. Totodată, viețuitorii mănăstirii, împreună-nevoitori cu el, îl cinsteau ca pe cel care era păzitor și păstrător al bunelor rânduieli și al datinilor străbune.

De asemenea, el a fost înzestrat de Dumnezeu cu darul caligrafierii. Cu multă râvnă pentru a copia cărți de slujbă și cărți de învățătură duhovnicească, s-a ostenit realizând numeroase lucrări.

După ocupația austriacă și instituirea cordonului care rupea legăturile dintre Bucovina și Moldova, Cuviosul Natan se străduiește să mențină viața sihăstriei în aceste condiții vitrege, trimițând o serie de scrisori în anii 1782–1783 pentru a cere sprijin material. Totuși, lipsa celor materiale nu s a depărtat de la ei, așa cum nu s au luat nici smerenia și pacea care o însoțesc.

Cuviosul Natan s-a mutat cu pace la cele veșnice în 26 decembrie 1784.

Familia duhovnicească a monahilor putneni în secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea, mai ales în perioada 1750–1775, pe lângă Mănăstirea Putna au funcționat două sihăstrii, Sihăstria Putnei și Sihăstria Ursoaia, dedicate vieții sihăstrești, și un așezământ numit Mănăstirea veche (în jurul bisericii Dragoș Vodă, la est de mănăstire), orientat spre activități cărturărești.

Ansamblul monahal al mănăstirii și al așezămintelor ei este redat în tabloul realizat în perioada 1761–1768, ca urmare a activității de rectitorire a mănăstirii desfășurate de Mitropolitul Iacob Putneanul.

Temeiurile istorice arată că, în secolul al XVIII-lea, monahii viețuitori la Mănăstirea Putna și în așezămintele ei (Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia, Mănăstirea veche) au alcătuit o familie duhovnicească unică, descrisă de expresia mitropolitului Iacob Putneanul: „o casă sunt”.

Rostul și slujirea mănăstirii în ansamblul viețuirii de la Putna este exprimat cel mai bine în cuvintele mitropolitului Iacob: mănăstirea este „maica și clironomia” sa, după cum scrie în prima parte a testamentului său. Clironomie înseamnă moștenire. Așadar, relația lui cu mănăstirea este că se naște duhovnicește din ea, iar ea moștenește rodul său duhovnicesc. Mănăstirea este maică duhovnicească și moștenitoare a tuturor așezămintelor ei.

Cele două sihăstrii sunt locuri ale nevoinței duhovnicești mai înalte, în care părinții mănăstirii doritori de liniștea isihiei și care sunt capabili să poarte nevoința pustnicească și primesc binecuvântare se retrag, putând primi și viețuitori de la alte mănăstiri. Ca semn al înțelegerii idealului nevoinței celei mai înalte, unii dintre părinții mănăstirii ale căror ascultări îi împiedică să se dedice vieții sihăstrești vin la Sihăstria Putnei pentru a primi aici schima monahală, precum Mitropolitul Iacob și episcopul Dositei Herescu, ori chiar schima mare, cum a făcut Mitropolitul Iacob. Trebuie spus că, în general, în secolul al XVIII lea, pe lângă marile mănăstiri s-au dezvoltat sihăstrii.

Familia monahală putneană cunoaște dezvoltări și restrângeri, ambele în jurul vetrei mănăstirii. Până la 1775, secolul al XVIII-lea a fost unul al dezvoltării. Practic, acum ies la lumină Sihăstria, Ursoaia și se reia viața la Mănăstirea veche. În schimb, sfârșitul acestui secol a însemnat o restrângere la vatra mănăstirii a casei monahale, prin închiderea Sihăstriei și încetarea viețuirii la Ursoaia și la Mănăstirea veche. Acestea s-au întâmplat din cauza faptului că regimul austriac a restricționat drastic viața monahală din nordul Moldovei, devenit o nouă provincie a Imperiului Austriac, sub numele de Bucovina, în care, din circa 800 de călugări existenți înainte de anexare, vor rămâne în jur de 8% în secolul următor.

Relațiile dintre membrii familiei duhovnicești a Mănăstirii Putna și a așezămintelor ei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea arată că această familie monahală a avut drept întâi-stătător pe Mitropolitul Iacob Putneanul. El este părintele la care viețuitorii mănăstirii și ai așezămintelor ei se raportează ca la un mai-mare, un părinte de care ascultă, de la care cer binecuvântare. El este cel care veghează asupra unității, el este cel care binecuvintează diferite acțiuni care țin de specificitatea unuia dintre așezăminte.

Unitatea familiei monahale putnene și specificitatea diferitelor slujiri sub binecuvântarea Mitropolitului Iacob sunt frumos exemplificate în viața Cuviosului Natan: el se numește și „smeritul întru ieromonași Nathanail Putneanul” în 1758, când scrie pomelnicul schitului Doljești, și „smeritul ieroshimonah Nathan, fiiu al aceștii Sf(i)nte Săhăstrii”, în 1768, când scrie pomelnicul Sihăstriei Putnei.

Având în vedere această unitate a familiei monahale putnene, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința din 6–7 iunie 2016, ca, în mod firesc, sărbătorirea Sfântului Iacob, Mitropolitul Moldovei, și a Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan, să se facă în zile alăturate: 15, respectiv 16 mai.


Descărcați articolul care conține prezentarea temeiurilor istorice care dovedesc unitatea familiei monahale putnene.

Sus


Martirii neamului de la Lunca

Cine nu își cinstește trecutul, nu are viitor – martirii neamului de la Lunca, la 75 de ani
7 februarie 1941 – 7 februarie 2016


În urma pactului Ribbentropp-Molotov (1939), Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herței au fost anexate de către URSS în 28 iunie 1940. Îndată după anexare, regimul comunist a declanșat represiunea, din dorința de epurare etnică și de înlăturare a valorilor societății românești, în primul rând a credinței și a iubirii de neam. Numeroși români, mai ales din nordul Bucovinei și ținutul Herței, au început să fugă peste graniță, în România. Mulți dintre ei, căutând să trăiască în patria mamă, au căzut secerați de gloanțele grănicerilor sovietici.

Cel mai cunoscut masacru de acest fel a avut loc la Fântâna Albă, în Bucovina, pe 1 aprilie 1941. O altă rană a românilor, plină de lumina crucificată a iubirii de neam, este la Lunca, în raionul Herța.

În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, circa 600 de țărani, bărbați tineri și adulți, între care și două femei și doi copii, din satele: Coteni, Buda, Boian, Ostrița Herței, Horecea Mănăstirii, Horecea Urbană, Plaiul Cosminului, Ceahor, Corovia, Mahala (toate situate în raioanele Herța și Noua Suliță) au încercat să treacă Prutul, să ajungă în România. Au înaintat pe o vreme foarte rea, prin nămeți și pe un viscol năprasnic, până la câteva sute de metri de graniță. Pe malul Prutului au dat de o sârmă și au crezut că au ajuns în România. Au strigat „ura”, dar mitralierele grănicerilor au început să îi secere.

Doar 57 au reușit să ajungă în România. Sutele de morți au fost aruncați în trei gropi comune din albia Prutului. Șapte dintre cei scăpați și răniți au fost arestați și duși la Cernăuți. Au fost împușcați pe 13 iunie 1941 și zac în cimitirul militar al orașului.

În iulie 1941, a fost descoperită numai una dintre cele patru gropi comune cu 107 cadavre, celelalte trei fiind luate de viiturile Prutului din primăvara acelui an. Vremea celui de-al Doilea Război Mondial, perioada comunistă de apoi, perioada postcomunistă, cu problemele ei, au făcut ca numele celor morți să nu se mai știe decât în parte: Apetre Dumitru, Conovaru V. Mihai, Mironescu Toader…

Toți cei care au murit secerați pentru dragostea lor de neam și de libertate au fost pomeniți la 75 de ani, în 7 februarie 2016. Pe locul masacrului a fost înlocuită vechea cruce de lemn, ridicată în 1992, cu una nouă, și, în fața chipului jertfei Mântuitorului Iisus Hristos, au fost pomeniți cei ce s-au jertfit pe acel loc.

Inițiativa manifestărilor a avut-o doamna Elena Nandriș, primar în comuna Mahala, din care au fost cei mai mulți dintre cei care au murit. Au participat Doamna Eleonora Moldovan, Ionel Ivan, ministru consilier, și alți reprezentanți ai Consultului General al României la Cernăuți, primari și reprezentanți ai autorităților locale și regionale, Preasfințitul Longhin de Bănceni, Arhimandritul Melchisedec, starețul Mănăstirii Putna, părinții protopopi de Storojineț, Herța, Noua Suliță și alți 20 de preoți din satele ai căror fii au murit la Lunca, profesori și oameni cultură, între care Vasile Tărâțeanu, poet cernăuțean și membru corespondent al Academiei Române, români veniți din România, alături de circa 600 de săteni din Mahala și satele vecine.

După slujba de sfințire a crucii, a avut loc parastasul. Apoi, mai mulți dintre cei prezenți au spus cuvinte de recunoștință, pline de durere, dar și de încredere că cinstirea celor căzuți pentru iubirea de neam și de libertate este temelia viitorului urmașilor lor de pe acele meleaguri, dar și a neamului românesc, în general.

PS Longhin s-a adresat cu multă însuflețire celor prezenți: „Să fiți mândri că suntem români și ortodocși. Ei nu au făcut niciun rău, nu au avut nicio vină. Cred că Dumnezeu, în ziua cea mare a învierii de obște, îi va primi pe toți acasă, în Casa Sa, unde nu este dușmănie, nici rău, ci doar slava lui Dumnezeu. Să îi ierte Dumnezeu și pe cei care au făcut acestea, căci nu au știut ce fac, căci nu au avut credință. Iubiți pe toată lumea, nu faceți rău nimănui, trăiți în pace cu toți!

Tuturor celor adormiți, îngropați aici sau în Siberia, le spunem cu recunoștință: nu te va uita, frate sau soră român, poporul tău, biserica ta, Dumnezeul tău, niciodată”.

Arhimandritul Melchisedec a vorbit despre starea sufletească a celor de atunci, un îndemn pentru cei de azi: „În sufletul lor nu era altceva decât dragoste de Dumnezeu și libertate a minții. Când omul dușmănește pe cineva, mintea lui nu este liberă, inima lui este robită. Când iubești, inima este largă, este binevoitoare, este plină de lumina care vine de la Hristos. Toți aceia care au rămas aici sunt martiri și să nu vă îndoiți a-i pomeni cu drag, în a le cerceta locul și a pune o candelă la mormântul lor. Este datoria sfântă de a ne aduce aminte de strămoșii noștri, de cei care s-au jertfit pentru neam și țară.

Să afirmăm ceea ce este bun, demn, frumos, înălțător, căci nu am fost creați de Dumnezeu ca să fim mărginiți de păcat, mărginiți de ură. Ei au dorit să ajungă la sânul mamei, țara lor, pentru că numai la sânul mamei simți cu adevărat libertatea, sânul mamei dă siguranță, dă certitudinea de a fi iubit, de a aparține cuiva, de a avea un viitor.”

Doamna Consul General Eleonora Moldovan, demna și neobosita reprezentantă a statului român la Cernăuți, a vorbit despre necesitatea de a aminti despre momentele grele din istorie: „Este un moment de rugăciune, este un moment binecuvântat. Toate popoarele, și românii, și ucrainenii, și toate națiunile au datoria de a-și aminti de asemenea masacre. I-am pomenit creștinește și dăm slavă Domnului că avem aceste momente de libertate și putem să îi pomenim pe cei care au căzut nevinovați. Freamătul luncii ne aduce aminte de sângele care a fost vărsat. Ei au făcut calea liberă și destinul mai ușor al celor de azi.”

Rugăciunile, cuvintele spuse de vorbitori, cuvintele celor prezenți, cântecele interpretate de grupul de fete organizat de doamna Elena Nandriș și de grupul Dragoș Vodă, dar mai ales duhul zilei conglăsuiau: „Cine uită, cine nu știe, cine nu cinstește pe înaintași, nu are viitor. Dar cine nu uită, cine cunoaște și cine îi cinstește pe înaintași, acela are viitor.”

Redăm două poezii scrise și recitate de Elisabeta Selețkaia. Poeziile sunt inspirate de amintirile bunicii sale, care a fost deportată în Siberia după masacrul de la Lunca, împreună cu încă șase membrii ai familiei ei, dintre care au rămas în viață și s-au întors în Bucovina doar ea și încă o persoană.

Lunca, 7 februarie 1941

Eram un mahalean, ca tine,
Și eram eu de vârstă ta.
Eram român din Bucovina
Și niciodată n-oi uita.

Te rog, și tu, ca să ții minte,
Și la copii să povestești,
Să vii, să treci, printre morminte –
Acolo-n deal ai să găsești.

Era o iarnă-n pa’zăci și-unu
Cu mari zăpezi, cu frig și vânt.
Am vrut să trec pe gheață Prutul,
S-ajung pe-al noastre țări pământ.

Eram mai mulți, am mers spre Lunca
Și noaptea am ajuns pe loc.
Dar ne-au trădat. Trăgeau din pușcă –
S-au mestecat omăt și foc.

Fugeam de cizma comunistă,
Ce-ajunse și în sat la noi.
Sub steaua roșe, stalinistă
Striga în urma mea „postoi!”.

Eram de graniță aproape,
Dar m-a ajuns un glonte-n spate.
Și când cădeam eu jos, în apă
Am auzit „Dă mâna, frate!”.

A Prutului roșise apa,
Cădeam ca niște brazi în el.
Apoi ne aruncase-n groape,
De parcă nici n-am fost defel.

Azi crucea mea e înclinată
Sub a timpului povară.
Să știi, că am iubit și eu odată
Acele flori de primăvară.

Tu să-mi aduci un mărțișor,
Că nu mi-au dat să-l pun la piept
Și vreau să-ți spun încetișor,
Că ziua ceea eu aștept.

Când toți românii împreună,
Și toată Mahalaua noastră,
Ca frații, buni, să se adune –
Eu mi-am dat viața pentru-aceasta.



Fără trecut nu este viitor

Stau pe pământu-acesta, care
Înnădușit a fost cu sânge de român.
În iarna ceea a fost o jale mare,
A răsunat până la cer acel suspin.

Un geamăt greu printre copaci șoptește,
Că sângele-a ajuns la rădăcina lor.
Murind, strigau flăcăii românește:
„Eu liber, liber vreau să mor!”

Vai, câte mame și-au pierdut feciorii,
Basmale negre câte au purtat,
În câte nopți, plângând, le prinse zorii,
N-odată pe păgânul de moscal l-au blestemat.

Stau pe pământul de pe care
Se vede-al noastre mame-țări pământ,
Pe care pân-la ultima suflare
Avut-au mahalenii noștri-n gând.

Îi poate omorî numai uitarea.
Să nu uităm nicicând de jertfa lor!
Deci, oameni buni, s-aprindem lumânarea.
Fără trecut nu este viitor…

A consemnat Protos. Dosoftei Dijmărescu








Sus


Parastas pentru Mihai Eminescu












Sus