RO
EN

Evenimente - 2013


Concertul anual de colinde din a treia zi de Crăciun,
27 decembrie 2013



Sus


S.C. Prospecțiuni S.A. a renunțat la folosirea exploziilor seismice pe terenul din jurul Mănăstirii Putna

După mai multe întâlniri și dezbateri în lunile august-septembrie 2013, Mănăstirea Putna a ajuns la un acord de protecție a zonei cu S.C. Prospecțiuni S.A. București, firma care dorea să efectueze aici detonări seismice pentru descoperirea rezervelor de gaze (naturale sau de șist). Astfel, s-a interzis metoda de testare a straturilor solului prin explozii, care ar fi pus în pericol izvoarele de apă potabilă din jur, și care ar fi presupus efectuarea a cca. 10-15.000 detonări la 10 metri adâncime a câte 2-3 kg explozibil. De asemenea, în urma discuțiilor de la nivelul Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, din Proiectul E-III 1 Brodina al SC Prospecțiuni, care măsura inițial o suprafață de 304 km2, au fost excluse de la operațiunile de împușcare cu explozibil zona Mănăstirii Sucevița și zona forestieră „Asociația Silva Bucovina”.

Dintre tehnologiile folosite în ultima vreme pentru prospecțiunea solului – geo-chimică, magneto-telurică, seismică – ultima are cel mai mare potențial distructiv, putând duce la rupturi ale solului, deturnarea izvoarelor de apă, contaminarea pânzei freatice, alunecări de teren, precum și la slăbirea treptată a structurii de rezistență a clădirilor datorită undelor seismice create, care pot fi înregistrate la o distanță de peste 10 km. Pe lângă aceasta, activitatea de prospecțiuni seismice se desfășoară în România fără să fie reglementată prin nici o lege, și nu există o nici o știință care să prevadă efectele exacte ale exploziilor în sol, în toată complexitatea lor, astfel încât nu se poate vorbi nicidecum de „explozii controlate”.

În mod concret, în zona Mănăstirii Putna s-a creat un perimetru de protecție cu o rază de 3-4 kilometri, denumit „Aria protejată Putna”, ferind de explozii mai multe obiective istorice, naturale și de mediu, astfel: În scopul delimitării exacte a zonei, reprezentanți ai Mănăstirii Putna cu experiență în teren dimpreună cu topografi și ingineri ai S.C. Prospecțiuni au străbătut cu pasul conturul „Ariei protejate Putna”, folosind marcaje din loc în loc. Pentru radiografierea seismică a solului, în interiorul acestui perimetru S.C. Prospecțiuni a folosit o tehnologie nedistructivă, constând în montarea la câte 50 m a unor senzori seismici (geofoane), care au oferit o imagine a straturilor solului pe baza detonărilor seismice efectuate la distanță, în afara zonei de protecție. În prezent această activitate s-a încheiat, iar din 18 octombrie 2013, S.C. Prospecțiuni s-a angajat la strângerea și îndepărtarea tuturor cablurilor, senzorilor și echipamentele folosite la fața locului, și apoi la părăsirea definitivă a zonei.

Prin atitudinea și poziția sa de până acum, Mănăstirea Putna a urmărit în special să protejeze izvoarele de apă potabilă ale locului, o resursă strategică pentru viețuitorii de aici, pentru noi și pentru generațiile care vor veni. Chiar dacă nu s-a ajuns încă la faza de exploatare de gaze în zona Putna, pericolul a venit de la activitatea de prospecțiune seismică în sine, ca fază preliminară a acestui proces. Oricât de legitime ar fi interesele publice sau private ale unor agenți economici, prospectarea sau exploatarea resurselor naturale ale solului – fie gaze naturale, fie gaze de șist – nu trebuie să se facă prin punerea în pericol a resursei naturale esențiale pentru toți: apa. Nu putem răscumpăra cu nici o sumă de bani poluarea sau dispariția apelor noastre, ori a monumentelor istorice, iar dacă gazele naturale sau de șist fac parte din politica de dezvoltare durabilă, cu atât mai mult apele, solul fertil și monumentele naturale și istorice pe care le deservesc fac parte din politica de dezvoltare durabilă. Numai în felul acesta credem că se poate asigura un just echilibru între interesul public și interesul privat, căci dacă pământul și apele sunt declarate proprietate publică, adică ale tuturor, în egală măsură ele trebuie să aparțină fiecărui cetățean care-și duce viața în locul respectiv, în funcție de nevoile sale. De aceea, este firesc să apărăm această demnitate a noastră de stăpâni ai locului în fața cererilor nedrepte ale unor investitori economici care nu se gândesc la mediul înconjurător în ansamblul său, și nici la cei care îl vor moșteni după noi, ci numai la profitul personal cât mai rapid obținut.

Cât privește problema gazelor de șist, poate că fiecare român de bună-credință ar trebui să-și pună întrebarea: de ce ar fi obligate țările „sărace” din Estul Europei să accepte exploatarea gazelor de șist, câtă vreme Franța și Germania – motoarele Uniunii Europene – au respins-o, chiar dacă și ele sunt dependente de gazul rusesc? Din studiile și filmele documentare care au circulat în ultima vreme, înțelegem cu toții pericolele majore pe care le pune exploatarea gazelor de șist pentru mediul înconjurător. Dreptul la apă curată, la o palmă de pământ nepoluată, este o expresie a dreptului la viață. De aceea suntem alături de toți membrii societății noastre – care sunt totodată și membri ai Bisericii Ortodoxe Române – în lupta pentru apele curate ale României, în lupta împotriva exploatării gazelor de șist. Împreună, cler și laicat, formăm un popor al lui Dumnezeu și împreună vom continua să ne apărăm spațiul nostru vital.

Arhimandrit Melchisedec Velnic,
Starețul Mănăstirii Putna, cu obștea
18 octombrie 2013

Harta prospecțiunilor seismice în zona Putna Aria Putna protejată de explozii seismice
Fiecare cerc roșu marchează un punct de detonare seismică a 2-3 kg explozibil. Cercurile albastre reprezintă perimetrele inițiale de protecție propuse de S.C. Prospecțiuni. Conturul galben reprezintă perimetrul de protecție extins de Mănăstirea Putna.


Sus


Sărbătoarea Sfântului Ștefan cel Mare, 2 iulie 2013



Sus


Mănăstirea Putna contestă avizul de mediu pentru
SC Prospecțiuni SA București și folosirea a 15.000 de explozii
cu dinamită pentru descoperirea gazelor de șist


Contestație aviz de mediu

Către:
Prefectura Județului Suceava, Prefect FLORIN SINESCU
Ministerul Mediului – Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, Ministru-delegat LUCIA ANA VARGA
Secretariatul de Stat pentru Culte, Secr. de stat VICTOR OPASCHI
Agenția Națională pentru Protecția Mediului – București, Preș. secr. de stat MIHAIL FÂCĂ
Garda Națională de Mediu – Comisariatul Județean Suceava, Comisar-șef ing. ADRIANA IORDACHE
Agenția pentru Protecția Mediului Suceava, Dir. ing. VASILE OȘEAN
Sistemul de Gospodărire a Apelor Suceava, Director ing. CORNELIU VORNICU



Prin decizia 42/11.06.2013, Agenția pentru Protecția Mediului Suceava a emis avizul favorabil de mediu pentru S.C. Prospecțiuni S.A. București, considerând că: „proiectul propus a fi în vecinătatea localităților Brodina, Vicovu de Sus, Sucevița, Ciumîma, jud. Suceava în situl NATURA 2000 ROSCI 0328 Obcinile Bucovinei nu se supune evaluării impactului asupra mediului și nu se supune evaluării adecvate”.

Proiectul de prospecțiuni pentru descoperirea rezervelor de gaze naturale și gaze de șist presupune, printre altele, executarea de foraje și folosirea masivă a dinamitei pe raza Mănăstirii și a comunei Putna, în perioada 1.06-30.12.2013.

Mănăstirea Putna, ca unitate de cult–monument istoric și proprietar de teren și clădiri pe raza comunei Putna, aflată chiar în mijlocul perimetrului de proiect aprobat, având calitatea de persoană interesată și vătămată în drepturi, CONTESTĂ avizul favorabil emis de Agenția pentru Protecția Mediului Suceava pentru proiectul S.C. Prospecțiuni S.A. București, deoarece este dat cu încălcarea dispozițiilor legale (Legea Apelor 107/1996 și regimul general de protecție a apelor, HG 445/2009 privind proiectele cu impact asupra mediului, L 422/2001 privind monumentele istorice), și pune în pericol grav izvoarele de apă ale Mănăstirii Putna și comunei Putna, precum și integritatea monumentului istoric Mănăstirea Putna.

Avem dovezi certe că S.C. Prospecțiuni SA, în documentația sa pentru obținerea avizului de mediu, a ascuns informații esențiale care dacă ar fi fost cunoscute sau ar fi fost evaluate responsabil de Agenția pentru Protecția Mediului Suceava, ar fi dus la refuzul eliberării avizului de mediu, astfel:

1. S.C. Prospecțiuni S.A. folosește substanțe explozive periculoase 2. HG 445/2009, Anexa 2, indică evaluarea de mediu asupra proiectelor ce folosesc substanțe explozive 3. Ascunderea de informații esențiale de către S.C. Prospecțiuni și/sau neglijența administrativă culpabilă a Agenției pentru Protecția Mediului Suceava 4. Imposibilitatea științifică a controlării efectelor exploziilor asupra apei freatice, straturilor solului și rezistenței clădirilor 5. A.P.M. Suceava, avea, potrivit HG 445/2009, obligația să consulte comunitatea locală înainte de emiterea avizului, inclusiv pentru proiecte prevăzute în Anexa 2, cu atât mai mult cu cât presupun un impact major asupra solului, apelor și, indirect, clădirilor Pentru toate motivele de mai sus, Mănăstirea Putna a interzis, prin refuzul scris nr. 145/17.06.2013, accesul și orice lucrări ale S.C. Prospecțiuni pe terenul proprietate a Mănăstirii Putna, precum și în limita legală a 200 metri de la perimetrul exterior al monumentului istoric. Acestea însă nu sunt deloc suficiente atâta timp cât detonările seismice se fac pe alte terenuri din raza comunei Putna, unde se găsesc izvoarele de apă ale întregii comune, iar șocurile seismice pot afecta rezistența clădirilor monumente istorice de la distanță de câțiva kilometri.

De altfel, aducem în atenție că nu numai exploatarea resurselor naturale, ci și „protejarea monumentelor istorice este parte componentă a strategiilor de dezvoltare durabilă economico-socială, turistică, urbanistică și de amenajare a teritoriului, la nivel național și local” (art. 10 alin. 2 din Legea 422/2001 privind monumentele istorice).

Având în vedere că: noi, Mănăstirea Putna, în calitate de unitate de cult - monument istoric, proprietar de teren pe raza comunei Putna, parte vătămată atât direct cât și indirect prin proiectul S.C. Prospecțiuni, precum și în numele tuturor locuitorilor afectați ai comunei Putna și ai localităților din întregul perimetru al proiectului, cerem în mod ferm retragerea autorizației de mediu nr. 42/11.06.2013 emisă de Agenția pentru Protecția Mediului Suceava, și, în consecință, oprirea definitivă a proiectului „LUCRĂRI DE PROSPECȚIUNE SEISMICĂ TRIDIMENSIONALĂ ÎN ZONA BRODINA” al S.C. Prospecțiuni S.A. București.

Cu stimă,

Arhimandrit Melchisedec Velnic,
Starețul Mănăstirii Putna

Monah Iustin Taban,
Consilierul juridic al Mănăstirii Putna


Sus


Cuvânt la Duminica a VII-a după Paști
(a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic)

 

Cuvânt la Duminica a VII-a după Paști (a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic)
duminică, 16 iunie 2013



Sus


Pedagogia modelelor.
Pădurea – ambient decisiv și metaforă primordială

Simpozion închinat acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga - Maica Benedicta
Mănăstirea Putna, 16-19 mai 2013


Cu binecuvântarea IPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, în zilele de 16-19 mai 2013, Mănăstirea Putna a găzduit lucrările celui de-al VII-lea Colocviu al Fundației „Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta”, având ca teme „Pedagogia modelelor” și „Pădurea – ambient decisiv și metaforă primordială”. Colocviul marchează împlinirea a șapte ani de la trecerea la Domnul a Maicii Benedicta – Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Tema principală de anul acesta răspunde unei nevoi reale din societatea românească, și anume găsirea unor modele care să se afle în continuitate cu rădăcinile lui și să poată duce mai departe noile generații. Preocuparea pentru modele a fost prezentă și la Maica Benedicta în ultimii ani ai vieții: „Impresia mea tot mai puternică este că pretutindeni au cam dispărut modelele”. Introducerea a făcut-o IPS Pimen în cuvântul de deschidere, subliniind că modelele sunt părinții duhovnicești în sens larg: mama și tatăl acasă, profesorii la școală, bătrânii și toți acei oameni care caută să trăiască frumos, împlinind voia lui Dumnezeu.

Sub semnul evocărilor deosebite a stat comunicarea profesoarei Ioana Cândea-Feodorov, care a vorbit despre tatăl său: „Virgil Cândea și modelele sale de cărturar”. Acesta s-a ghidat în viața și cariera sa după părinți duhovnicești: pr. Dumitru Stăniloae, pr. Cleopa, pr. Petroniu Tănase sau pr. Sofian, care i-au dat impulsul să editeze cărți precum „Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei” sau „Cuvinte despre ascultare” de la Cuviosul Paisie Velicikovschi. Alte modele de intelectuali creștini puse în lumină au fost Radu Gyr, de către Ioana Diaconescu, cercetătoare în Arhivele Securității, profesorul Alexandru Mironescu, evocat de Raluca Naclad, și poetul Ioan Alexandru, amintit cu binecunoscutele „Imne ale Putnei” și cu versurile despre Sf. Ștefan cel Mare: „Ștefan e mare pentru c-a fost smerit/ Pe cât de mic se micșora într-una”. Domnul Adrian Alui Gheorghe a făcut o evocare a părintelui Iustin de la Mănăstirea Petru-Vodă ca model de duhovnic căutat de oameni pentru credință și vindecare sufletească. La rândul ei, profesoara Lucia Cifor de la Iași a subliniat că tinerii adeseori nu pot înțelege nivelul spiritual al duhovnicilor mari, precum Arsenie Papacioc sau Teofil Pârâian, ci caută mai degrabă repere în modelele carismatice și de succes impuse de mass-media contemporană, de aceea e nevoie de un efort pentru a ajunge la adevăratele modele. Literatura însăși de astăzi, a explicat, nu mai este edificatoare moral, nu mai formează caracterul precum cea de la sfârșitul secolului XIX. O completare în această discuție a adus-o dl. Daniel Cristea-Enache, vorbind despre modele de critici ale generației anilor ’60 – Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea – care au căutat să îndrepte critica realismului socialist și să repună numele valoroase în cultura vremii.

În cadrul dezbaterii despre modele, personalitatea centrală a rămas Maica Benedicta, care în cei 34 de ani de activitate la Catedra de Literatură a Universității din București (1948-1982) a format mii de studenți, învățându-i dragostea de adevăr, de bine, de frumos. De altfel, în acei ani, Maica Benedicta a fost singurul profesor care a avut curajul să impună Biblia ca prima carte în bibliografia obligatorie a studenților de la Litere. L-a apărat permanent pe Mihai Eminescu de denigratorii săi și a căutat să deschidă interesul studenților spre adevărul Evangheliei. În virtutea acestei credințe mărturisitoare, a cununat 17 perechi și a botezat 11 copii, înfruntând interdicțiile regimului. Îndemnul ei către tineri era „să nu pierdem verticala”, insistând în același timp pentru păstrarea bunei-cuviințe românește prin două coordonate: „frica de Dumnezeu și rușinea de oameni”. Aceste calități ale Maicii Benedicta i-au făcut pe studenții s-o iubească și „să se adune în jurul ei ca puii în jurul unei cloști”, după cum a mărturisit, din experiența personală, dl. prof. Gheorghiță Geană în comunicarea: „Cultura ca stare de fascinație a ființei. Mărturii despre Zoe Dumitrescu-Bușulenga”. Profesorul mai amintea că în timpul prelegerilor, Maica Benedicta „vorbea dar privea undeva deasupra noastră, ca un fel de monolog al ei cu Dumnezeu”.

Cea de a doua temă a colocviului a fost „Pădurea. Ambient decisiv și metaforă primordială”, cu intervenții care au subliniat că pădurea este mai mult decât un tezaur geografic, ea este și un mediu de existență istorică și de relație cu omul. De aceea expoziția sculptorului Virgil Scripcariu, „Manifest pentru rostul și sfințenia lemnului”, precum și comunicarea domnului Alin Ulman-Ușeriu – „Pădurea pedagogică”, au dorit să tragă un semnal de alarmă față de arborii tăiați abuziv în București, dar și în Bucovina istorică, din interese comerciale, care nu mai țin cont de rosturile și valoarea pădurii în ambientul românesc. După aceste comunicări se are în vedere o declarație publică de protest a academicienilor și profesorilor adunați la Colocviu împotriva exploatării abuzive a patrimoniului forestier al Bucovinei.

La finalul colocviului au fost lansate două volume cuprinzând interviuri acordate de Maica Benedicta – Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga pe teme de cultură, credință și spiritualitate: „Credințe, mărturisiri, învățăminte”, îngrijit de Grigore Ilisei, și „Să nu pierdem verticala”, îngrijit de obștea Mănăstirii Putna. A fost tipărit de asemenea numărul șase al revistei „Caietele de la Putna”, care înmănunchează comunicările simpozionului din anul 2012, „Muntele, metaforă fundamentală. Relief concret și ascensiune spirituală”.



Sus


Scrisoare pastorală a Preafericirii Sale Ioan al X-lea,
Patriarhul Antiohiei și al întregului Orient

Ioan al X-lea,
din mila lui Dumnezeu
Patriarh al Antiohiei și al întregului Orient,

Către frații mei, Păstorii Sfintei Biserici a Antiohiei,
și către copiii mei de sub jurisdicția Sfântului Scaun Apostolic

Mă adresez vouă astăzi, la sfârșitul Postului Mare și începutul Săptămânii Mari, într-o vreme în care suntem înconjurați de multă durere și suferință. Pe întinsul ținuturilor Bisericii Antiohiene pericolele ne amenință casele și conflictele politice ne răvășesc țările. Ca urmare, mijloacele de trai, locuințele și chiar viețile oamenilor sunt în pericol. În fiecare zi moartea și răpirile ne încearcă, ultima încercare fiind recenta răpire a iubiților noștri frați, Episcopul Pavel Yazigi, Mitropolitul ortodox de Alep și Iskenderun, și Episcopul Ioan Ibrahim, Mitropolitul siro iacobit de Alep, și uciderea diaconului care îi însoțea.

Împărtășesc durerea pe care o simt o mare parte dintre credincioșii Bisericii noastre ca urmare a acestor circumstanțe dificile. Mă străduiesc alături de frații mei, membrii Sfântului Sinod, să ușurăm impactul acestor condiții asupra credincioșilor noștri și asupra tuturor cetățenilor. Aceasta este o parte esențială a mărturisirii noastre creștine. Noi, însă, refuzăm să acceptăm situația la care sunt supuși oamenii din aceste ținuturi. Încercăm ca această atitudine a noastră de respingere să fie în duhul credinței noastre. Noi respingem această situație și o condamnăm. Ca fii ai Învierii, nu ne este frică de cei care folosesc violența pentru a-și atinge scopurile. A fi ucis, sau răpit, sau a ni se distruge instituțiile, nu ne va schimba hotărârea de a ne duce mai departe viața și coexistența cu oamenii de alte credințe; de a nu părăsi pământul țării și de a căuta ca dreptatea și drepturile oamenilor să domnească în ținuturile noastre. De aceea, fiecare dintre noi, fie în ținuturile natale antiohiene, fie în străinătate, este chemat să-și exprime îngrijorarea și condamnarea personală față de cursul recent al evenimentelor, dincolo de orice partizanat politic. Obiectul preocupării creștinismului este persoana umană, pentru că Mântuitorul S-a întrupat pentru mântuirea ei.

Folosesc această ocazie pentru a lansa, în numele vostru, fie că vă aflați în ținuturile natale sau în diaspora, un apel către comunitatea internațională pentru a face tot ce îi stă în putință pentru eliberarea ostaticilor a căror absență ne afectează profund. Grabnica soluționare a acestei situații este extrem de importantă pentru a evita riscul unor urmări groaznice. Apelul nostru include, de asemenea, un îndemn la acțiune pentru a găsi o soluție rapidă la situația din iubita noastră Sirie; pentru salvarea oamenilor care sunt urmașii unei civilizații extraordinare de mii de ani și pentru a preveni consecințele riscante care ar putea afecta întreaga regiune.

Iubiții mei fii,
Acum, când pășim în Săptămâna Patimilor și a Învierii Domnului nostru, vă îndemn să manifestați unitatea Bisericii noastre, care cu râvnă cheamă turma sa spre tot ceea ce este bun și drept. În aceste zile să înmulțim în mod deosebit rugăciunile și cererile noastre. Așa cum Domnului nostru nu i-a fost teamă să meargă pe drumul Golgotei, în același fel suntem chemați să mergem cu El pe această cale, fiind deplin încredințați că prin Cruce vom birui, pentru că Domnul a înviat din morți și ne va învia și pe noi împreună cu El. Să intensificăm cererile noastre ca pe o mărturie vie, rugându-L pe Dumnezeu să îndepărteze toată nedreptatea și rugându-ne pentru întoarcerea grabnică a ierarhilor noștri răpiți la cei iubiți ai lor, pentru mângâierea celor îndoliați, și pentru îmblânzirea celor cu inimi crude, pentru ca ei să înceteze de le a mai face rău semenilor lor.

De aceea, vă îndemn pe toți, cler și popor, să întâmpinați Duminica Floriilor cu sufletele înnoite, aducându-vă aminte de patima Domnului nostru și legându-o de ceea ce trăim astăzi. Fie ca Învierea să se petreacă în inima fiecărui om, precum învierea lui Lazăr din mormânt de către Domnul. Să ne străduim pentru ca Hristos să intre biruitor în inima lumii prin munca și slujirea noastră, așa cum a intrat victorios în Ierusalim. În procesiunile din acest an lumânările noastre să poarte panglici negre, iar noi să cântăm: „Apărătoare Doamnă… ,” în loc de „Bucură-te Betanie… ,” rugându-o pe Fecioara Maria să păzească Biserica noastră ca o cetate întărită.

Vă îndemn să vă rugați în tot timpul acestei Sfinte Săptămâni cu inimă înfrântă, și cu conștiința că în încercările noastre Dumnezeu este scăparea noastră. Dumnezeu nu va trece cu vederea mica Sa turmă. Fie ca dragostea, slujirea și curajul să fie poarta către bucuria Învierii, bucurie pe care nimeni nu poate să o ia de la noi.

Dată la Reședința noastră Patriarhală,
Mănăstirea Maicii Domnului din Balamand, 27 aprilie 2013

Sus


Comemorarea românilor uciși
în masacrul de la Fântâna Albă

Din 2011, ziua de 1 aprilie a devenit prin lege Ziua națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și din alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie.
Cei 3000 de români care au murit în 1 aprilie 1941 la Fântâna Albă au fost comemorați și în acest an la locul masacrului. La slujba de pomenire au participat șapte preoți, conduși de protopopul de Hliboca. Din România au fost prezenți domnul parlamentar Eugen Tomac, reprezentanți ai Consulatului Român de la Cernăuți și părintele protosinghel Teofan Popescu, de la Mănăstirea Putna. Alături de ei au fost prezente aproximativ 200 de persoane, printre care se aflau și copii îmbrăcați în costume naționale.
În cuvântul său, părintele protopop a arătat cum românii din Nordul Bucovinei au plecat în 1941 cu multă speranță în suflet pentru a se întâlni cu frații lor din Bucovina liberă, dar, aproape de graniță, i-a așteptat pe toți un sfârșit tragic. Emoționantă a fost și mărturia reprezentantului asociației „Golgota”, care a povestit cum, fiind copil, a fost deportat în Siberia, întrucât tatăl său se aflase în grupul celor care doriseră să treacă în România.
La întoarcerea în țară, participanții veniți din România s-au alăturat la ora 19.30 localnicilor din Putna și reprezentanților asociației Pro Basarabia și Bucovina – Onești pentru a sluji un parastas pentru românii comemorați azi la troița închinată lor de la Mănăstirea Putna.
După slujbă, părintele stareț al mănăstirii, arhimandritul Melchisedec Velnic, și domnul Eugen Tomac, deputat pentru românii din Basarabia, au ținut două scurte cuvinte.

„De ce avem această troiță pe aleea mănăstirii? Răspunsul este foarte simplu: ar fi fost mai greu să fim astăzi prezenți la Fântâna Albă. În 2011, la inițiativa Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, pe atunci condus de domnul Eugen Tomac, s-a ridicat această troiță, ca tot românul care vrea ca în ziua de 1 aprilie să își aducă aminte de ce s-a întâmplat la Fântâna Albă să poată să pună o lumânare pentru odihna sufletelor acelor români, o floare a recunoștinței. Cei de atunci nu au cedat și au vrut ca până la sfârșit să-și arate dragostea față de neam și de țară și să arate tuturor că sunt români – aceasta era vina scrisă pe fruntea lor. Gloanțele au trecut prin ei, pentru că aveau această vină: român, creștin, om care își iubește țara și neamul și vrea să fie cu țara și cu neamul.
Din mărturiile celor care au văzut ce s-a întâmplat acolo, vreme de câteva zile după masacru pământul s-a mișcat și s-au auzit gemete de durere ale celor care, în cele din urmă, au fost îngropați de vii. Sovieticii i-au acoperit cu pământ cât mai repede, ca să șteargă urma crimei pe care au făcut-o. Suntem datori să ne amintim în fiecare an, atât viețuitorii mănăstirii, cât și toți care cunoaștem și trăim pe aceste locuri, să ținem aprinsă această candelă pentru românii care au murit acolo. Am ținut să cântăm la sfârșit «Hristos a înviat!» Nu întâmplător, căci ei au murit cu puțin înainte de Sfintele Paști.
Credem că Dumnezeu le-a făcut parte, în locașul cel veșnic, în rândul martirilor, al martirilor neamului nostru. S-au așezat împreună cu ceilalți sfinți strămoși ai neamului nostru, la temelia neamului nostru.
Veșnică să le fie pomenirea și fiecare când treceți pe aici să faceți o cruce, și de-i stinsă candela să o aprindeți pentru odihna sufletelor celor căzuți la Fântâna Albă. Dumnezeu să-i ierte!” (arhimandrit Melchisedec Velnic)

„În urmă cu paisprezece ani am aflat pentru prima dată de una dintre cele mai mari tragedii din istoria națiunii noastre. Vorbim despre un moment din trecutul nostru, deloc îndepărtat, când, după ce Basarabia și Bucovina au fost anexate într-un mod cât se poate de barbar printr-un ultimatum dat de Stalin conducerii de atunci a României, pentru că oamenii nu se puteau împăca cu gândul de a trăi într-o societate în care ți se spunea că nu există Dumnezeu, într-o societate în care erai prigonit doar pentru faptul că prețuiai valorile neamului tău, ei au cerut un lucru foarte simplu: acela de a li se permite să plece în propria țară, ca să fie oameni liberi. Imaginați-vă ce era în mintea acelor oameni care își lăsau totul! Coloane întregi, peste trei mii de oameni, care aveau convingerea și dorința de a părăsi locurile dragi și pe foarte mulți din cei apropiați și să își înceapă un nou destin.
Eu am cunoscut câțiva supraviețuitori, care atunci aveau vârste de 9-10 ani. Unul dintre ei a reușit să rămână în viață pentru că tatăl lui l-a luat în brațe și s-a aruncat în apă și a fost omorât în timp ce l-a salvat. Toate aceste tragedii fac parte din existența și ființa noastră și este obligația noastră ca popor să nu-i uităm.
Nimeni nu are dreptul să ne interzică să spunem adevărul exact așa cum a fost. Se pot supăra vecinii noștri oricât vor, obligația noastră este să nu dăm uitării ceea ce s-a întâmplat atunci, pentru că, din nefericire, și astăzi se poate observa cu ochiul liber prin ce trece națiunea noastră în aceste zone. În calitate de român, am obligația de a face tot ce-mi stă în putință pentru ca România să corecteze parte din nedreptățile care au existat, iar în calitate de simplu creștin am obligația să fiu alături de toți care cred că este de datoria noastră să-i pomenim. Veșnică recunoștință!” (deputat Eugen Tomac)


Sus


Cuvântul Preafericitului Ioan al X-lea,
Patriarhul Antiohiei și al întregului Orient,
la întronizarea din Damasc

Duminica, 10 februarie 2013, în Biserica Înălțarea Sfintei Cruci din Damasc, a avut loc ceremonia de întronizare a noului Patriarh al Antiohiei, Preafericitul Ioan Yazigi. Redăm mai jos transcrierea cuvântului rostit de Preafericirea Sa cu această ocazie.


Îi mulțumim Domnului Dumnezeului nostru, Care ne-a dat în ultimele două luni să sărbătorim venirea Lui în Trup ca om și arătarea Sa ca Dumnezeu Care S-a pogorât la noi pentru a noastră mântuire. După ce Iisus Hristos a împlinit lucrarea Sa mântuitoare murind pe Cruce și înviind din mormânt, și după ce S-a suit cu trupul la ceruri, de unde Se pogorâse, șezând de-a dreapta Tatălui, El L-a rugat pe Tatăl să trimită pe Sfântul Duh ca să Se sălășluiască în inima celor care Îl cheamă pe El, descoperindu-le lor pe Domnul Hristos Însuși, și aducându-le aminte de cuvintele și de învățăturile Lui. Duhul Sfânt ni-L descoperă pe Iisus Hristos în primul rând în Biserică, care este Trupul Lui, și pe care a vrut-o „Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel” (Efes. 5, 27), iar în Biserică Îl face prezent prin cuvântul Evangheliei Sale, în Trupul și Sângele Euharistiei Sale, în întâlnirea Lui cu frații Săi adunați în numele Lui, dar și în fiecare om, mai cu seamă în cei săraci, fără adăpost sau cu inimile zdrobite. Oriunde suflă Duhul Sfânt, El Îl descoperă pe Iisus, făcându-L prezent, deși ascuns, în toate religiile și în toate culturile.

Iisus, Emanuel, este tot timpul prezent aici și pretutindeni, prezent printre noi. El este tot timpul cu noi, gata să ne întâlnească. El Se bucură în bucuriile noastre, Se încântă de sfințenia noastră și plânge cu noi atunci când suntem în necazuri și în întristări. El plânge și când noi, păstori și păstoriți, nu ne îngrijim să trăim după învățătura Sa, și ori de câte ori păcatele noastre acoperă fața Lui sângerândă, și totuși plină de slavă, împiedicând astfel lumea să-L vadă în Biserica Sa și în noi.

Fraților, în această zi binecuvântată, în care crucea păstoririi Bisericii Antiohiei – măreață prin moștenirea sa istorică – mi-a fost încredințată, să ne unim forțele pentru a ne împărtăși de măreția ei și pentru a o împărtăși celorlalți. Și vom face aceasta în primul rând ascultându-L împreună pe Iisus, după cum ne rugăm în fiecare zi: „Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu” (Ps. 142, 10).

Dumnezeu nu se bucură să vadă că unitatea pe care o dorește între fiii Săi se zdruncină și că turma Sa este dezbinată. Noi, împreună, suntem poporul lui Dumnezeu, popor binecuvântat, neam sfânt, preoție împărătească. Fiecare dintre noi trebuie să înmulțească talanții dăruiți lui de Duhul Sfânt în slujirea celorlalți. Păstorul este cel dintâi slujitor, care își pune viața pentru turma sa; el cunoaște pe fiecare după nume, precum Păstorul Cel Bun, Care Și-a dat viața pentru cei iubiți ai Săi. Păstorul nu poruncește „ca și cum ar fi cineva” (Epistola către Efeseni 3:1), după cum scrie marele Sfânt Ignatie al Antiohiei în epistola sa către locuitorii din Efes. Păstorul poruncește prin iubire și prin jertfă. El poruncește prin crucea pe care se urcă de bunăvoie, urmând exemplul Domnului său. El se îngrijește de talanții turmei sale. El vede ceea ce este bun pentru a-l spori. El ne cheamă pe toți să participăm la clădirea Împărăției lui Dumnezeu care începe aici, pe acest pământ, în Biserică. Și, la rândul ei, turma ar trebui, fără urmă de mândrie și de laudă de sine, să-și pună toate resursele și puterile în slujba Bisericii, adevărata noastră maică. În felul acesta, chipul lui Hristos se va descoperi sub ocârmuirea episcopului care îndeamnă cu statornicie la iubire și împreună slujire, „că unul este Învățătorul vostru: Hristos, iar voi toți sunteți frați” (Mt. 23, 8). Să împlinim această frățietate prin respect reciproc și să ne ridicăm deasupra nouă înșine, după chipul Domnului nostru Care ne-a iubit până la moarte.

Dumnezeu nu se bucură când vede că Biserica Sa, care este chemată să aibă grijă de toți, nu are suficientă grijă de săraci, acei „frați mai mici” pe care El i-a iubit, și nu îi consideră drept cei mai importanți beneficiari ai instituțiilor și proiectelor sale. Iisus vrea ca nimeni să nu sufere din cauza sărăciei, mai ales când vede că nouă nu ne lipsesc nici banii, nici resursele necesare. De ce nu ne stabilim țelul lăsat de Sfântul Ioan Gură de Aur, marele păstor din Antiohia: „Nu stăpâni peste nimic dintre ale tale. Ceea ce ai aparține și celorlalți. Sunt ale tale și ale aproapelui tău, ca și soarele, aerul și pământul” (Omilia 20 la Epistola a doua către Corinteni).

Hristos suferă când vede că mulți dintre noi, mai ales cei tineri, se îndepărtează, părăsesc turma sau devin indiferenți. Recâștigarea lor trebuie să fie prioritatea noastră de căpătâi. Astfel ne vom bucura de întoarcerea fiului risipitor și îl vom chema să își reia locul în lucrarea Bisericii. De ce nu căutăm în mod serios cauzele reale ale emigrației tinerilor noștri? De ce nu dezvoltăm metodele noastre pastorale pentru a ajunge la ei, convingându-i nu numai prin cuvinte, ci printr-o renaștere liturgică și o învățătură care să se concentreze pe inima tradiției noastre, eliberând de rutină unele dintre practicile noastre? Trebuie să găsim calea care îi va face pe ei să atingă adâncurile Liturghiei noastre celei pline de inspirație, să respire din ea, și să le arătăm că aceasta le va deschide multe posibilități pentru ca ei să pătrundă în inima lui Dumnezeu și a fraților. Avem înainte marea sarcină a modernizării metodelor noastre pastorale și a programului nostru educațional. O astfel de lucrare cere participarea preotului, a călugărului, a călugăriței și a laicatului, bărbați și femei. Această lucrare trebuie să se bazeze pe cunoașterea teologului și a specialistului în educație și pe munca celor care lucrează în domeniul pastoral și cel al asistenței sociale.

Tinerii și tinerele sunt comoara Bisericii, ambasadorii ei în lumea aceasta rapid schimbătoare. Ne dorim ca ei să-și asume acest rol de ambasadori cu toată seriozitatea și ca ei să știe că Biserica are nevoie de entuziasmul și de dăruirea lor. Trăsătura specifică a tinerilor este disponibilitatea lor de a-și dedica viața unui ideal. Trebuie să-i facem să-și dea seama de locul lor special în Biserica lui Hristos, Cel Care l-a iubit pe tânărul bogat și S-a întristat când acesta s-a dus de la El. Tinerii sunt bogați prin entuziasmul lor și prin multele daruri pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra lor. Avem nevoie de ei și îi îndemnăm, prin dragostea noastră, ca întotdeauna să lucreze în ogorul Bisericii și să se considere responsabili de această lucrare alături de frații lor, îndeosebi alături de cei pe care Dumnezeu i-a chemat să aibă grijă de turma Lui. Dacă i-am iubi așa cum Hristos îi iubește, relația noastră cu ei ar deveni una de frățietate, de iubire și de respect reciproc. În felul acesta ei vor depăși orice opoziție dintre ascultare și autoritate și vor trăi ca fiii aceleiași familii, ascultându-i pe cei care ascultă de Hristos. Astfel, autoritatea devine ascultare și ascultarea devine o autoritate iubitoare.

Nu se bucură Dumnezeu să ne vadă atașați de litera lucrurilor, golind litera de duh și de viață. Noi știm că Biserica este vie prin Duhul Sfânt, Care o ajută să se adapteze fiecărei generații. Tradiția bisericească nu este un lucru inert care se repetă în mod automat, ci este un mijloc pentru mântuire și pentru înțelegerea Tainei dumnezeiești. Trăim într-o epocă în care tradiția este adeseori respinsă, și aceasta îi afectează negativ pe tinerii noștri. Biserica noastră ține pasul cu progresele epocii noastre pentru că Iisus Hristos vrea ca ea să dea mărturie despre El în toate timpurile. Dar pentru a ține pasul cu un timp ca al nostru trebuie înainte de toate să scuturăm praful care, din cauza păcatelor noastre, s-a depus pe Tradiție de-a lungul timpului, și apoi să ne străduim să restaurăm ceea ce este autentic în ea. Modernizarea este o binecuvântare care ne cheamă să reînviem fundamentale cultului și învățăturii noastre și să facem distincție între Sfânta Tradiție cea una și multele tradiții secundare de care adesea ne legăm. Mărturia Bisericii, în aceste vremuri, este aceea de a avea discernământ și de a alege. Modernitatea oferă multe lucruri. Trebuie să alegem ceea ce este bun în ea pentru a ne recâștiga oamenii care sunt din ce în ce mai mult atrași de ceea ce modernitatea le oferă în lumea largă. Biserica noastră nu trebuie să se teamă în a folosi mijloacele specifice timpului nostru pentru a-și moderniza metodele, pentru a construi poduri către copiii ei în modurile și expresiile pe care ei le înțeleg. Aceasta este ceea ce au făcut Sfinții Părinți când au folosit filosofia greacă, care era răspândită pretutindeni în timpul lor, pentru a transmite mesajul Evangheliei într-o limbă pe care poporul o înțelegea. Trebuie să le urmăm exemplul dacă este să rămânem credincioși transmiterii aceluiași mesaj. Credincioșia stă în a face ca viața lui Iisus Hristos să strălucească pe fețele noastre, în cultul nostru, și în toate aspectele Bisericii noastre așa încât oamenii să vadă în ea calea mântuirii. Oare nu este posibil să folosim, de exemplu, mijloacele audio-video și internet-ul pentru a ne moderniza educația? Sunt și alte multe exemple pe care nu le putem menționa aici dar către care îi rugăm pe tinerii noștri să ne conducă. În sfârșit, înnoirea nu înseamnă numai a moderniza textele și a le face înțelese în limbajul de astăzi, ci înseamnă să înnoim sufletul omului și să-l aducem mai aproape de chipul lui Iisus, cu toată atenția îndreptată spre El. Atunci, și doar atunci, modernizarea va interacționa cu inima omului și va conduce la mântuirea lui.

Fără îndoială, Dumnezeu se întristează de violența și de uciderea care astăzi au pătruns în multe regiuni, așa cum se întâmplă acum în iubita noastră Siria. Avem aici membri ai Bisericii noastre care au fost forțați să-și părăsească orașele și casele lor; au ajuns fără slujbă, și-au pierdut mijloacele de a se întreține. Dragostea este inamicul morții și al violenței, ori de unde ar veni ele. Trebuie să considerăm soarta celor fără adăpost ca pe soarta noastră și să-i ajutăm pe cei care suferă din cauza acestei situații tragice. Trebuie să le arătăm dragostea noastră, să facem tot posibilul pentru a-i mângâia. Iisus suferă în fiecare dintre ei; oare Îl vedem în ei? Oare n-ar trebui să ne punem în slujba lor prin a le dona o parte din ceea ce posedăm? N-ar trebui să fim „iconomii lucrurilor dumnezeiești”, așa cum spunea marele antiohian Sfântul Maxim Mărturisitorul? În această privință, trebuie să purtăm crucea țării noastre și să ne rugăm și să lucrăm pentru împăcare, frățietate, pace, libertate și dreptate în regiunea noastră, refuzând categoric orice fel de violență și ură.

Hristos Se întristează în primul rând când vede pe unii dintre noi, păstori și păstoriți, comportându-ne într-un mod cu totul străin de duhul Evangheliei Sale, făcând din moralitatea noastră o sminteală pentru mulți, în loc de a-i călăuzi pe oameni spre asemănarea cu Hristos. Nu ne rămâne decât să aducem atât o pocăință personală cât și una colectivă și de a ne pune toată încrederea în Dumnezeu, căutând iertarea Lui și având nădejde că El ne călăuzi pe calea Lui, pentru că „Cel care tânjește după Dumnezeu și își găsește odihna și mângâierea în El, Dumnezeu poate fi văzut în el pentru că Dumnezeu este în toate creaturile”, după cum spune Sfântul Ioan Damaschinul. De aceea trebuie să scoatem în evidență importanța unei educații bune a clericilor, străduința pentru a găsi și a forma păstori după inima lui Dumnezeu, serioși, devotați misiunii preoțești și lucrând cu osârdie în ogorul Bisericii, ogor pe care Dumnezeu ne cheamă cu insistență să-l lărgim. De aceea îi chem pe tinerii noștri să se apropie de această slujire bisericească cu smerenie, cu stăruință și cu nețărmurită dragoste de Dumnezeu, aducându-și aminte de cuvintele Domnului către Petru: „Dacă mă iubești, paște oile mele” (cf. In. 21, 15). Iar pentru a-i ajuta pe acești preoți în misiunea lor ne vom strădui să-i îmbrățișăm și să veghem pentru a-i pregăti și a-i înzestra cu tot ce trebuie pentru reușita slujirii lor și pentru întreținerea lor. Comunitatea are un mare rol în acest sens.

În acest context, monahismul joacă un rol central în înnoirea Bisericii și în viața ei spirituală. Suntem recunoscători că în ultimii 50 de ani, cu ajutorul lui Dumnezeu, am redobândit în Patriarhia noastră, care a trăit nașterea monahismului în primele epoci ale creștinătății, aceste „oaze duhovnicești” – obștile monahale. Avem nevoie de mănăstiri ai căror viețuitori să trăiască cu adevărat în comuniune frățească în rugăciune, nevoință și muncă, purtându-ne și pe noi în rugăciunile lor. Suntem convinși că rugăciunile lor arzătoare ocrotesc întreaga lume și întăresc Biserica în împlinirea misiunii ei.

Iisus vrea ca „toate să se facă cu cuviință și după rânduială” (1 Cor. 14, 40). Respectăm instituțiile și legile noastre, ne străduim să le actualizăm dacă este nevoie, și încercăm să dăm la o parte obstacolele care stau în calea bunei lor aplicări. Canoanele nu sunt legi rigide. Ele sunt expresia vieții Bisericii și a relației ei cu Domnul. Totuși, trebuie să facem ca instituțiile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu prin strădania înaintașilor noștri să fie mai conștiente de provocările societății moderne consumeriste. Aceste instituții trebuie să continue să respire din Tradiția noastră și din Duhul manifestat în ea. Dacă facem aceasta, atunci dialogul cu lumea va deveni mai ușor și copiii noștri vor fi mai bine pregătiți pentru a face față provocărilor modernității și se vor familiariza, fără teamă, cu aspectele ei pozitive. Singurul temei pentru a justifica existența instituțiilor în sânul Bisericii – chiar dacă au și un important rol social și cultural – este ca ele să dea mărturie despre Iisus și să răspândească învățăturile Lui în felul lor propriu.

Dumnezeu a dorit ca Biserica Lui să fie lumina lumii, iar lumina nu se pune sub obroc, ci ea trebuie să lumineze mințile și inimile oamenilor. Trebuie să mobilizăm toate resursele noastre și să îi punem în acțiune pe toți frații noștri pentru ca ei să-și slujească mama, Biserica noastră Antiohiană, pentru ca ea să-și mențină lumina strălucitoare aprinsă în trecut de Scaunul nostru apostolic. În acest sens, amintim de rolul important al Institutului Teologic „Sfântul Ioan Damaschin” și al Universității Bisericii noastre ortodoxe, Universitatea din Balamand, în înnoirea viziunii pastorale, în ieșirea din autosuficiența noastră, în oferirea de noi posibilități și în găsirea răspunsurilor corecte la provocările urgente care stau înaintea generației noastre și a instituțiilor noastre.

Îl bucurăm pe Domnul atunci când lucrăm toți împreună, păstori și păstoriți, pentru întărirea unității dintre Bisericile ortodoxe, pentru pregătirea așteptatului Mare Sfânt Sinod și rezolvarea provocărilor care le îndepărtează de sobornicitatea lor. În această privință nu putem uita de rolul fundamental al Patriarhiei Ecumenice. În ce ne privește, în Antiohia, vom rămâne o punte de legătură între toți și vom sprijini toate deciziile luate prin consensul tuturor Bisericilor. De asemenea, ne angajăm să căutăm soluții pentru ca chipul lui Iisus să se manifeste în Biserica Sa, spre mântuirea lumii, lăsând deoparte orice slavă lumească.

Iisus plânge văzând dezbinările din lumea creștină și distanța care îi separă pe membrii ei, ca și slăbirea lucrării ecumenice din ultimii ani. Trebuie să ne rugăm împreună cu Iisus și cu toți frații Lui pentru ca „toți să fie una” (In. 17, 21). Trebuie să înțelegem că această unitate este o condiție necesară pentru ca „lumea să creadă” (In. 17, 21). Îndepărtarea oamenilor de la credință, dezinteresul lor față de iubirea lui Dumnezeu, încrederea lor în oameni și nu în Dumnezeul Care i-a creat după chipul Său, chemându-i la asemănarea cu El și oferindu-le calea către îndumnezeire, este îngrijorătoare. Aceste tendințe ne îndeamnă să încercăm să instaurăm treptat armonia între bisericile Orientale și cele Occidentale și să întărim cooperarea pe tărâmul lucrării sociale și pastorale. Trebuie să încurajăm dialogul, să ne cunoaștem mai bine unii pe alții și să luam inițiative curajoase pentru a ajunge, la vremea rânduită de Dumnezeu, să ne împărtășim dintr-un singur potir. Numai atunci vom putea să le spunem celor care ne întreabă de credința noastră: „Vino și vezi” (In. 1, 46), vino și vezi cum dragostea noastră unii pentru alții izvorăște din dragostea noastră pentru Cel Care ne-a iubit mai întâi și Și-a dat viața pentru toți.

Dumnezeu nu Se bucură când vede coabitarea cu necreștinii cu care împărțim aceeași țară înrăutățindu-se și chiar dispărând în anumite locuri din diferite motive, din motive politice, din cauza tendințelor fundamentaliste, motive care nu au nicio legătură cu religia. Dragostea nu cunoaște teamă sau vrăjmășie, ci „îndelung rabdă… nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește… Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1 Cor. 13, 4-8). Dragostea este scutul și arma noastră. Noi, antiohienii, suntem o Biserică Orientală înrădăcinată în răsăritul nostru arab. Împreună cu frații noștri musulmani suntem fiii acestui pământ bun. Aici ne-a vrut Mântuitorul pentru a mărturisi Numele Lui Cel Sfânt, și în acest pământ trebuie să rămânem, încurajând coexistența decentă și respectuoasă, refuzând orice fel de ură, teamă și aroganță. Dragii noștri frați musulmani, noi nu suntem doar părtașii aceluiași pământ și aceluiași destin. Împreună am construit civilizația acestui pământ și am luat parte la făurirea culturii și a istoriei sale. Să lucrăm împreună pentru a păstra această prețioasă moștenire. Noi suntem părtași, de asemenea, în adorarea aceluiași Unul Dumnezeu, Dumnezeul Adevărat, Lumina cerurilor și a pământului.

Suntem o Biserică și nu doar o confesiune printre multe altele. Biserica include confesiunea și nu o neagă, dar Biserica nu este o confesiune ale cărei preocupări nu trec de granițele ei. Aceasta pentru că Domnul nostru ne-a rugat să iubim pe toată lumea și să căutăm binele comun. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să neglijăm preocupările comunității care constituie mediul social al Bisericii noastre. Trebuie să ne îngrijim, potrivit unui duh evanghelic deschis, de toate componentele ei. Fără încetare ne rugăm pentru toți membrii ei pentru că în felul acesta „îi conducem la Dumnezeu” (Sf. Ignatie al Antiohiei). Vrem să-i ascultăm și să încercăm să le rezolvăm problemele și greutățile. Știm că mulți dintre membrii ei emigrează pentru că se tem și se neliniștesc în legătură cu soarta lor; ei emigrează căutând o viață mai bună. Biserica trebuie să se preocupe în mod serios de aceste probleme care se află în centrul misiunii ei, folosind toate capacitățile disponibile, toate resursele și bunurile ei pentru a-i ajuta pe copiii ei să rămână în această regiune. În ceea ce îi privește pe cei care au emigrat deja sau sunt în proces de emigrare, Biserica trebuie să găsească modalități de păstorire a lor în străinătate, în arhidiocezele antiohiene respective. Permanent trebuie să-i chemăm să fie „următori ai lui Hristos, precum și El este următor Tatălui” (Sf. Ignatie de Antiohia, Epistola către creștinii din Filadelfia, 7, 2), amintindu-le că sunt „împreună-călători și purtători de Dumnezeu” (Sf. Ignatie de Antiohia, Epistola către creștinii din Efes, 9, 2). Fără Dumnezeu și fără întoarcerea către El cu smerenie deplină, toate adunările omenești sunt zadarnice, fără prezent și fără viitor.

Frații mei, fiii mei, preocuparea noastră comună este să-I bine-plăcem lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai importantă provocare pentru membrii Sfântului Sinod Antiohian, pentru arhidiocezele noastre din Siria, Liban și din diaspora și pentru toți credincioșii Bisericii noastre. Scaunul Antiohian este unul și ne vom strădui ca el să rămână unit, ba chiar să strălucească din ce în ce mai mult. Arhidiocezele noastre sunt și ar trebui să rămână deschise una față de cealaltă și ar trebui să coopereze la toate nivelurile. Ele trebuie să fie deschise față de celelalte Biserici ortodoxe, față de bisericile creștine surori, și față de toți oamenii de bună-credință. Scopul Patriarhiei noastre Antiohiene este ca Hristos să nu Se rușineze de noi. Pentru a-l împlini trebuie să conlucrăm prin dragoste și unitate. Ajutați-mă să-l împlinim! Doar așa Biserica noastră slujitoare va străluci prin lumina Lui și va fi un semn al păcii și al comuniunii, arătându-se ca un exemplu demn de urmat de către această lume care-și caută sensul existenței. Știm prea bine că acest sens se află în noi, dar este adesea ascuns sub patimile și păcatele noastre. Cu smerenie și frățietate chem toate arhidiocezele noastre să se unească activ și să scuture praful de pe mărgăritarul de mult preț ce le-a fost încredințat. Prin solidaritatea, colaborarea și participarea tuturor membrilor acestor arhidioceze vom da mărturie împreună despre Dumnezeu și despre Singurul nostru Domn, Care ne-a răscumpărat cu Scumpul Său Sânge, și Care vrea ca Biserica Antiohiei, acolo unde pentru întâia oară ucenicii s-au numit creștini, să-și recapete rolul ei pionier pe care l-a avut în vechime.

În încheiere, aș dori să mulțumesc, în numele meu și al Sfântului Sinod, cârmuitorilor și popoarelor Siriei și ai Libanului, asigurându-i că tot ceea ce se întâmplă în aceste țări ne mișcă până în adâncul inimii. Rog pe Dumnezeu să-i păzească de tot răul, de violență și de distrugeri și să-i călăuzească spre pace și o viață decentă.


Cuvântul Sfântului Sinod al Antiohiei prezentat de Preasfințitul Gheorghe, Mitropolitul Muntelui Libanului

Du-te la poporul tău și spune-i cuvintele Domnului, „ori te-or asculta, ori nu te-or asculta”! (Iez. 2, 5) De unde ai, Preafericite, să ne spui cuvintele Domnului? Îmi aduc aminte că Biserica, atunci când te-au adus la Sfântul Altar ca să fii hirotonit episcop, a pus Sfânta Evanghelie deschisă peste capul tău ca să arate tuturor că cuvântul tău vine numai din această Evanghelie nu din lumea ta, nici dintr-un sentiment omenesc, pentru că nimic nu te călăuzește decât cuvântul lui Dumnezeu care a coborât peste tine o dată pentru totdeauna din cartea lui Dumnezeu.

Nu te-am așezat, prin bunul nostru plac sau al tău, pe un scaun pe care l-am făcut noi. Domnul tău ți-a zis: „Ioane! Să ai grijă de turma Mea din cele ce ți-am dat Eu, nu din ce ai tu în umanitatea ta”. Umanitatea ta te face să spui: „O, Doamne, eu sunt robul Tău, eu sunt robul Tău și fiul roabei Tale” (Ps. 115, 7).

Dacă vei gândi astfel, vei deveni un învățător, și în acest fel învățătura te ridică prin smerenie la putere și la demnitate și îți dă toiagul prin care aperi de slăbiciune și de ignoranță turma ta cea răscumpărată ducându-o în locuri înalte în slava lui Dumnezeu.

Ia aminte că Sfânta Evanghelie ne-a fost dată nouă ca să devină fiecare dintre noi o Evanghelie vie, cuvântul lui Dumnezeu. Tot ceea ce spun oamenii despre demnitatea și autoritatea episcopului trebuie interpretat în felul următor: nu există putere decât prin cuvânt. Cuvântul este cel care revelează înțelepciunea lui Dumnezeu. Noi, episcopii, nu suntem învățători și administratori ai banilor și ai economiei. Noi devenim învățătorii Evangheliei dacă ne supunem ei și o mestecăm, adică dacă devenim noi Evanghelii în adâncul sufletelor noastre.

Cine nu se supune în neputința sa acestei Evanghelii, nu-și are locul printre noi, și-a pierdut adresa, și merge cu demnitatea sa unde vrea. Cei care iubesc pe Hristosul nostru Iisus, și cei care nu-L iubesc trebuie să se despartă ca să rămână casa lui Dumnezeu curată și neatinsă.

De asemenea, reînnoirea, Preafericite! Așezarea ta în fruntea marelui oraș al lui Dumnezeu, Antiohia, este un lucru care ți-a venit ție de sus ca să-i alungi afară pe tâlhari din templu, făcându-l un loc cinstit și vrednic de prezența Domnului. Amintește-i fiecăruia dintre cei care au greșit că de azi nu mai este loc pentru slăbiciune și trădare „Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Cor. 5, 17). Vom face toate cele cu putință, cu multă asprime dacă este nevoie, ca să păstrăm cămașa lui Hristos fără cusătură. Vremurile răului au trecut și zorii învierii s-au arătat.

Sus


Colocviile Putnei, ediția a XIII-a

În ziua de joi, 7 martie 2013, sub egida Centrului de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna, s-au deschis la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române lucrările celei de-a a XIII-a ediții a Simpozionului internațional de istorie Colocviile Putnei.
Mai multe detalii despre comunicările prezentate găsiți în pagina oficială a evenimentului.

Sus


Situația juridică a vetrei Mănăstirii Putna

 

Cuvânt al Arhim. Melchisedec Velnic, Starețul Mănăstirii Putna,
duminică, 20 ianuarie 2013

Mănăstirea Putna nevoită să deschidă procesul penal
împotriva unor reprezentanți ai Tribunalului și
ai Direcției de Finanțe Suceava

Mănăstirea Putna a înaintat recent, la 15 ianuarie 2013, la Parchetele de pe lângă Judecătoria Suceava respectiv Curtea de Apel Suceava, două plângeri penale împotriva a patru magistrați de la Tribunalul Suceava și a trei juriști ai DGFP Suceava pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și neglijență în serviciu (art. 246, 249 Cod Penal). Precum se știe, de un an de zile DGFP Suceava îi contestă Mănăstirii Putna proprietatea asupra propriului teren dat de Sf. Ștefan cel Mare (vatra mănăstirii de 14 ha care cuprinde biserica, muzeul, chiliile, gospodăria și dependințele anexe), și care a fost câștigat irevocabil de mănăstire prin decizia unui complet de trei judecători ai Tribunalului Suceava din 1 iulie 2011. Însă alți patru judecători ai Tribunalului Suceava, care se ocupă de contestația ulterioară făcută de DGFP Suceava, au judecat cauza într-o manieră absolut abuzivă și arbitrară față de Mănăstirea Putna, respingând practic toate probele și excepțiile depuse la dosar de avocatul Mănăstirii Putna. Cei patru judecători au admis în mod cu totul nejustificat contestația tardivă depusă de DGFP Suceava (la aproape cinci luni după expirarea termenului), au refuzat să ia act de probele depuse la dosar care demonstrau că reprezentanții DGFP au mințit în privința necunoașterii hotărârii Putnei, au respins și posibilitatea aflării adevărului prin interogatoriu, și, în cele din urmă, au lăsat mână liberă juristului DGFP să invoce fel și fel de argumente inadmisibile și aberante împotriva Mănăstirii Putna. De exemplu, s-a spus din nou că Mănăstirea Putna trebuia să plătească taxă de timbru în proces, sub pretextul că „nu are calitatea de cult religios recunoscut în România”, deși Legea Cultelor și Statutul BOR prevăd în mod clar că mănăstirile sunt unități de cult cu personalitate juridică și sunt parte integrantă a Bisericii Ortodoxe Române. Până în momentul de față, judecătorii de la Tribunalul Suceava au ignorat toate apărările și probele Putnei, și sunt la un pas de a admite contestația DGFP la termenul din 22 ianuarie 2013, cu efectul anulării hotărârii câștigătoare a Putnei din 2011 și al repornirii procesului de proprietate de la zero.

În aceste condiții, când Mănăstirea Putna își vede amenințată proprietatea ei legitimă și dreptul la existență ca unitate de cult liberă și recunoscută în România, singura cale spre dreptate rămâne procesul penal împotriva judecătorilor Tribunalului Suceava și a juriștilor DGFP Suceava. Mănăstirea Putna dorește să fie în pace cu toată lumea precum și cu instituțiile statului român, iar o Direcție de Finanțe și un Tribunal sunt instituții bune și necesare într-un stat de drept. Dar trebuie ca și ele să dorească pacea. Sf. Apostol Pavel îndeamnă la rândul său: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în bună pace cu toți oamenii” (Rom. 12, 18). Însă în cazul de față nu poate fi pace atâta vreme cât reprezentanții instituțiilor amintite și-au dat mâna la un abuz și o fărădelege, și vor să scoată Mănăstirea Putna din vatra ei legitimă. Trebuie să se știe că noi nu căutăm să ne îmbogățim, și nu cerem decât să fim lăsați în bună pace pe terenul de 14 ha pe care stăm neîntrerupt de 544 de ani, prin mila lui Dumnezeu și dania Sf. Ștefan cel Mare. Ne aflăm în legitimă apărare pentru proprietatea noastră dreaptă și pentru existența noastră liberă, și chemăm pe toți românii cu frica lui Dumnezeu să fie moral și sufletește alături de noi!

Starețul Mănăstirii Putna,
Arhimandrit Melchisedec Velnic cu obștea,
16 ianuarie 2013


Conturul galben delimitează perimetrul vetrei Mănăstirii Putna


Harta cadastrală a vetrei Sfintei Mănăstiri Putna (14 ha)



Citiți un articol pe această temă realizat de Remus Rădulescu, Radio România Actualități.




Sus