<< înapoi

Scriu cu ezitarea şi cu stângăcia celui care a citit atât de puţin din opera lui Eminescu, atât de puţin din critica destinată acestuia şi cu toate acestea scriu cu entuziasmul, cu ardoarea, cu bucuria prilejuită de cel ce a fost, este şi va fi întotdeauna – Eminescu.

Fie că îl abordezi pe Eminescu din perspectivă tradiţională – de autor canonic în anii de liceu (şi te întâlneşti cu el prin intermediul Luceafărului), din perspectiva jurnalistului cu spirit vulcanic care n-a ştiut şi nu a vrut să facă compromisuri în legătură cu românismul din toate provinciile ţării cu toate că Imperiul Austro-Ungar nu a ezitat să ameninţe direct şi indirect, din perspectiva celui ce a trăit atât de intens creştineşte sau din oricare altă perspectivă poţi afirma fără teama de a greşi că Eminescu este unul dintre modelele de care avem nevoie, astăzi poate mai mult ca niciodată.

Suntem datori în primul rând faţă de noi înşine, faţă de pământul binecuvântat de Dumnezeu şi atât de greu încercat în toate vremurile să-l cunoaştem pe Eminescu, dar mai important decât aceasta să încercăm (cu putinţele, dar mai ales cu neputinţele noastre) să vieţuim după modelul său: cu verticalitate, conştiinţă nestrămutată în a face bine şi a iubi pe aproapele nostru, fără frica de a face sacrificii.

Am înţeles târziu şi poate nu pe deplin că inteligenţa, deşteptăciunea, genialitatea nu au legătură unică cu ştiinţa şi că în aceeaşi măsură se pot dezvolta şi armoniza sub semnul creaţiei, al artei. Şi aceasta cel mai bine am înţeles-o datorită lui Eminescu. Am foarte vie amintirea când o fetiţă (de care atunci eram îndrăgostit) a avut o replică la adresa cuiva de genul: „Bine că eşti tu mai deştept decât Eminescu!”, fiind vădit afectată de un reproş ce i se adusese, probabil. Ţin foarte bine minte că nu mi s-a părut un comentariu potrivit, putea mai degrabă să spună de Einstein sau de un alt om de ştiinţă, dar să apeleze la Eminescu ca reper al inteligenţei şi deşteptăciunii mi s-a părut cel puţin deplasat. Cuvintele unui copil sunt adesea mai potrivite şi mai pline de înţeles decât am crede adeseori.

Îmi doresc cel mai mult şi doresc tuturor de altfel să-l avem mentor, călăuză în visele noastre, în planurile noastre pe Eminescu. Îmi saltă inima de bucurie, dar simt şi o mare povară pe care o am de dus la capăt ca tânăr al acestui început de mileniu când rememorez iniţiativa lui Eminescu care alături de prieteni dragi a celebrat la Putna – „Ierusalimul neamului românesc”, cum îi plăcea atât de mult să spună, sărbătoarea românilor de pretutindeni şi aceasta o făcea pe când avea 21(!) de ani. Este dezamăgitor că la 20 ani de la căpătarea libertăţii prin atâtea jertfe umane şi având atât de multe exemple de românism curat, noi tinerii de astăzi suntem pasivi, neimplicaţi, fiecare la locul lui.

Importanţa lui Eminescu în sânul acestui neam trebuie conştientizată de fiecare individ în parte după măsura şi puterile lui, dar aceasta nu împiedică absolut deloc mediatizarea sa (chiar dacă acest cuvânt capătă pregnant o nuanţă de vulgaritate, el trebuie folosit şi când vorbim de valorile noastre de căpătâi sau mai ales atunci) care trebuie făcută cu multă grijă- înscrierea numelui şi a chipului său pe cea mai valoroasă bancnotă aflată în circulaţie nu reprezintă deloc o garanţie a cinstirii poetului şi Omului Eminescu. Trăind româneşte şi iubind valorile româneşti implică cinstirea lui Eminescu.

O istorioară caldă ca o pâine scoasă din cuptor aminteşte de simplul Eminescu, de cel care plecat la Viena din scumpul Ieşi nu a uitat de spiritul moldovenesc, de bunătatea sufletească caracteristică poporului român şi într-o seară geroasă, aminteşte povestioara, întâlnindu-se cu un om desculţ şi-a scos ghetele, dăruindu-le acestuia, fără a-l cunoaşte, cu gestul unui bun creştin.

Cel mai greu îmi pare, la mai bine de 120 de ani de la moartea sa nu a încerca să îl cunoaştem pe Eminescu, căci slavă Domnului avem mai multe mijloace decât a avut vreun înaintaş al nostru vreodată ci a-l trăi pe Eminescu în fiecare clipă a vieţii noastre…

<< înapoi

Sus