<< înapoi

Eminescu pentru eternitate?... există oare ceva etern când ştim de la înţeleptul Solomon că „toate sunt deşertăciune”? Bineînţeles că există şi este însuşi Adevărul, Iisus Hristos. Atunci, pentru ca şi Eminescu să fie pentru totdeauna, trebuie să aibă o sămânţă din Iisus Hristos şi ne întrebăm oare dacă după 130 de ani de la moartea sa încă tremurăm când pomenim „Luceafărul”, „Glossă”, „Doina”, nu este acesta începutul eternităţii? Ba da! Astfel că putem să vorbim de omul, poetul, românul, ortodoxul Eminescu cel etern.

Lucrarea aceasta îşi propune în anumite limite, să descopere de ce oare Eminescu este atât de iubit şi mulţi români îl stimează enorm. Vom încerca să-l descoperim pe Eminescu în 3 ipostaze ale lui:

1. Părinte, frate, al românilor
2. Ucenic al lui Hristos
3. Român întru Hristos

Înainte de toate trebuie să precizez că dacă într-adevăr vrea cineva să-l descopere pe acel român Eminescu care veşnic va rămâne în inimile noastre, trebuie să cerceteze articolele din presă, manuscrisele şi apoi poeziile. Am pus la urmă poeziile deoarece sunt un izvor de inspiraţie care daca nu e înţeles cum trebuie oricând poate sminti.

L-am numit părinte pe Eminescu, deoarece părinţii sunt cei care întreaga lor viaţă luptă pentru binele copiilor, până la sacrificiul suprem care este moartea. Exact acelaşi lucru a făcut şi iubitul nostru poet: toată viaţa lui şi-a dedicat-o descoperirii României frumoase, protejării românilor de toate atacurile care au fost dintotdeauna şi au dorit stârpirea naţiei române, mergând până la acel mod de a-şi manifesta dragostea, despre care apostolul Pavel zice că nu este altul mai mare: să-ti dai viaţa. Exact acest lucru s-a întâmplat cu Eminescu; a fost omorât pentru binele nostru. Cu toţii ştim că poveştile despre nebunie, sifilis sunt doar braşoave. Putem observa cât de puternic era Eminescu şi din modul în care a fost omorât, pentru că dacă era un ziarist de 2 lei nu se mai ostenea nimeni să pună la cale un plan atât de josnic.

Ţara noastră cu excepţia câtorva perioade de pace, belşug, care pot fi numărate pe degete şi le regăsim în timpul lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, poate perioada interbelică, a suferit ducând o luptă continuă pentru a-şi păstra onoarea, independenţa, libertatea. Deşi suntem un popor mic am reuşit tot timpul să depăşim aceste perioade. Ne întrebăm cum? Datorită unor oameni precum Eminovici, care născut în sânul românilor, un cunoscător desăvârşit al istoriei României, în loc să emigreze cum e la modă acum, a rămas aici şi a căutat ce avem noi românii mai bun în noi. A văzut vitejia unor mari oameni, omenia lor, credinţa în Adevăratul Dumnezeu şi dorinţa de înfrăţire, de unire a tuturor românilor. Acestea l-au făcut pe Eminescu să mulţumească lui Dumnezeu pentru faptul că s-a născut în sânul acestui popor, că a putut să simtă dulceaţa ortodoxiei, mândria de a fi român şi toate acestea le-a slăvit în poezii, poveşti, articole, manuscrise.

Nu înţelegem importanţa trudii lui? Am putea zice că dacă eram ruşi sau unguri era acelaşi lucru, tot trăiam... da!, dar poate că nu mai eram ortodocşi, poate că nu ne mai curgea prin vine sângele lui Ştefan cel Mare, poate că în loc să ne apărăm sărăcia, eram un popor de tâlhari...Şi dacă o să căutăm în istorie, vom vedea că nu de puţine ori popoare au fost ţinute în robie de altele mai mari; asta din cauza slăbiciunii lor, a credinţei greşite. Dar Eminescu, având în inimă adevărul, dreptatea, pacea, pe Hristos a observat şi argumentat în mii de pagini de ce drumul pe care a mers România a fost unul bun, călăuzit de Eternitate, şi astfel ne-a dat curajul să credem, să sperăm, să fim siguri că suntem luminaţi în viaţă.

Iată ce doreşte României, Eminescu:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tarie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ţi mindri aste le nutresc;
Căci ramine stinca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Vis de razbunare negru ca mormintul
Spada ta de sânge dusman fumegind,
Si deasupra idrei fluture ca vintul
Visul tau de glorii falnic triumfind,
Spuna lumii large steaguri tricolore,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vilvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surizind,
Ce pe Marte-n glorii să orbeasca-l face,
Când cu lampa-i zboara lumea luminind,
El pe sinu-ti vergin inca să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il stringe-n brate, tu îi fă altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tinara mireasa, mama cu amor!
Fiii tai traiasca numai în fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mindrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc!

Perioada în care şi-a desfăşurat activitatea Eminescu era una zbuciumată: se înfăptuise unirea Moldovei cu Ţara Românească, Transilvania era sub dominaţie străină, iar pe tronul lui Ştefan cel Mare şedeau „bulgăroi cu ceafa groasă,/ grecotei cu nas subţire”.

Tot atunci neexistând altă sursă de venit a României decât agricultura, ţăranul era cel care ducea toată ţara în spate, însă tot el a fost adus aproape în stare de sclavie. Prin activitatea din presă, Eminescu a fost apărătorul desăvârşit al bieţilor ţărani, având faţă de dânşii o recunoştinţă pe care foarte puţine la acea vreme o aveau. Semnalând toate neregulile care aveau loc în ţară, chiar a avertizat asupra pagubelor ce vor avea loc dacă ţăranii vor îndrăzni să se răscoale, lucru adeverit prin binecunoascuta tragică revoltă din Flămânzi.

La originea limbii noastre literare stă tot Eminescu. El a fost cel care ne-a învăţat dulcea limbă românească. Este acesta un lucru lipsit de însemnătate? Nu!, din moment ce fără limbă un popor dispare, cum este cazul Dalmaţiei care a dispărut odată cu ultimul vorbitor de limbă dalmată; limba arată cultura lui, starea sa; prin limbă dictatorii au manipulate mase, limba este cea care ne scoate din lumea animalelor. Practic limba este poate elemntul cel mai important care astestă existenţa României; când o să dispară limba, o să dispărem şi noi... Dacă nu era poetul să ne formeze limba, nu am fi putu şti de unde venim, ce istorie avem, ai cui suntem şi dacă avem vreun drept să ocupăm aceste pământuri.

Iată ce afirmă despre importanţa limbii însuşi Eminescu: „Cine cunoaşte în mod cât de cât elementar, ce va să zică limba, ştie că ea acoperă, pe deplin, spiritual şi dezvoltarea ei e chiar dezvoltarea inteligenţei – iar aceasta din urmă e chiar laboratorul întregii activităţi musculare şi cerebrale- va înţelege că a sili pe un popor să înveţe altă limbă, înseamnă a-l tâmpi, a-l face intellectual inaept, deci şi economic şi poitic inept”.[1]

Dacă vom cerceta cu atenţie situaţia României din acele vremuri cu siguranţă vom înţelege truda lui Eminescu şi vom şti să îl apreciem aşa cum trebuie.

Dar mă întreb oare câtă nevoie am avea oare de Eminescu în aceste vremuri tulburi în care în loc să auzim de România auzim de Uniunea Europeană, de America,

cu care deodată am devenit fraţi; timpuri în care se face tot posibilul să se îngroape trecutul glorios al patriei noastre; în aceste zile în care tineretul nu ştie cui aparţine, precum nişte oameni cu creirul spălat, slabi, speriaţi, laşi... când am ajuns să fim umiliţi pe pământul nostrum „ cu sânge câştigat şi cu sudoare păstrat”... Unde eşti tu oare Eminescule?


2. Ucenic al lui Hristos

De la bun început trebuie menţionat că nu trebuie să-l privim pe Eminescu ca pe un sfânt (deşi niciodată nu putem şti cum judecă Dumnezeu), ci ca pe un creştin care aleargă după mântuire. Noi vom încerca să găsim lumina din dânsul, deoarece dacă ne uităm la fărădelegile noastre, nimeni nu este drept în faţa Domnului. Şi nici nu vom încerca să fim dintre acei care „Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege.../Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale/ Să-I găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale-/Astea toate te apropie de dânşii...Nu lumina ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ:/ Toate micile mizerii ale unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Îl numesc ucenic al lui Hristos, deoarece toată viaţa lui şi-a dedicate-o căutând ce anume este bun în lume, ce anume îl înalţă pe om, ce religie, ce învăţătura. Şi cea pe care a gasit-o că înalţă omul, este ortodoxia. În poeziile lui, articole, manuscrise, a folosit mai multe surse de cunoaştere precum filosofia, ştiinţa, dar le-a folosit în aşa fel încât să întărească mesajul evanghelic. Faptul că a găsit învăţături bune pentru om în diferite învăţături precum cea a lui Budha, La-o-tse, nu înseamnă că trebuie să credem că Eminescu stătea ore în şir în cap, pentru nu ştiu ce senzaţie de eliberare.

Superioritatea ortodoxiei este recunoascută de însuşi poetul în următorul articol: „Şi iarăşi bat la poartăcu degetle moi florile primăveri şi unde acum cinci sute de ani turmele lui Bucur ciobanul se pierdeau în orizontul şesului, astăzi mii de grădini contrastează în tânăra verdeaţă cu zidurile albe şi acoperemintele strălucite ale caselor şi cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte vechea şi trista legendă că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri.

Tristă, şi mângâietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de când ea au ridicat popoare din întunerec, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, de şi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atât pe om ca evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui mamă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a anticitâţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tatăl-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi sprimea luptei pentru existenţă ce bântue natura întreagă.

E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebe să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După El încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine. Chiar dacă desvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filosofemelor materialiste în contra părţilor-dogmatice a scripturii în clasele mai culte soluţiuni filosofice a problemei existenţei iau loc soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi cari s-au încercat a se modela după al lui, rămân creştine.

Dacă vorbim de această împrejurare e pentru a arăta că nu în cultura excesivă a minţii consistă misiunea şcoalelor – excepţie făcând de cele înalte – ci în creşterea caracterului. De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimele unei omeniri vecinic renăscânde. Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie...”[2]
Mai grăitor decât această confesiune a credinţei ce poate fi?

Să analizăm acum o poezie în care este mărturisită lupta poetului pentru mântuire: Răsai asupra mea.

„Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie...” – în această strofă observăm smerenia lui Eminescu prin această recunoaştere a „nimicniciei”; nu aceasta înseamnă smerenia?...la genialitatea lui, la câte a realizat putea să se bată cu pumnii în piept...dar nu! Îşi recunoaşte slăbiciunile.

Apoi zice că „eu nu mai cred”; cuvântul „mai”, demonstrează faptul că odată, poetul a crezut; adică a crezut şi acum nu mai crede. Dar nu se lasă în acestă stare ci mai departe doreşte să se îndrepte şi urmează cererea adresată Maicii Domnului: „dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa”. Nu este aceasta oare lupta creştinului? Nu ştim că de şapte ori va cădea creştinul şi se va ridica?...dar nu numai că îşi doreşte să creadă, ci „să te ador de-acum pe veci, Marie”. Doreşte veşnicia, o caută.
Asimilează credinţa lui cu tinereţea... înseamnă că a fost atins de mierea ortodoxiei, iar acum doreşte din nou.

Mai trebuie menţionat că această cerere nu este adresată lui Budha, Mohamed, ci Maicii Dumnezeului nostru.

Mărturisirea credinţei lui o găsim şi în Făt-Frumos din lacrimă, mai întâi prin minunea în urma căreia este născut Făt-Frumos prin ruga adresată Fecioarei Maria, apoi prin răspunsul la întrebarea împăratului:

„– De cine-n lume te temi tu mai mult?
– De nime-n lumea asta afară de Dumnezeu.”

Referitot la renumitele strofe din Împărat si proletar, „religia - o frază de dânşii inventată...” mulţi afirmă că acesta a fost un moment de orbire al studentului Eminescu în timp ce se afla la studii la Viena unde erau promovate ideile marxiste... Dar era tânăr, nu cred că vreodată a crezut în ce a scris, decât dacă ne gândim la faptul că nu de puţine ori religia a fost folosită pentru a manipula oamenii. Nu cred că vredoată ar fi putut să nege Eminescu pe Iisus Hristos...de asta am şi zis la început că poeziile pot sminti...

Dovezi ale credinţei lui Hristos sunt în orice scriere de-a lui...altfel dacă în viaţă nu ar fi fost călăuzit de lumina evanghelică, ar fi murit... dar rezistă ...şi stim că oricât ar încerca unii să ascundă lumina lui Eminescu nu pot, deoarece nimeni nu aprinde lumină şi o pune sub obroc, ci ea luminează tuturor.

Rolul lui Eminescu a fost cel de lider spiritual, pe care şi l-a asumat foarte bine, iar dacă el şi-a pus nădejdea în Hristos să avem nădejde şi noi în El!


3. Român întru Hristos

Zic român întru Hristos, deoarece Eminescu a încercat să dea o definiţie a românului, să definească câteva caracteristici ale acestuia. Şi a făcut-o ţinând seama de morala creştină.

Iată o descriere a românului: „caracterul lui înnăscut”, de „om a cărui trăsătură distinctivă e adevărul: inteligent fără viclenie, rău – dacă e rău - fără făţărnicie, bun fără slăbiciune, n-are o cocoaşă intelectuală sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab; îi lipseşte acel iz de slăbiciune care precumpăneşte în fenomenele vieţii noastre publice sub forma linsă a bizantinismului şi espedientelor”.[3] De un aşa om nu ar fi mândru orice părinte al Bisericii?

De asemenea Eminescu considera definitoriu pentru România tradiţiile, obiceiurile închinate Naşterii Domnului, Învierii Lui. Să ne amintim de poeziile Învierea, Colinde, Colinde!

Folosindu-se de morala ortodoxă a reuşit să vadă bolile societăţii în care trăia şi să le critice...că dacă şi el ar fi fost orb mai putea vedea ceva? Câteva poezii sunt următoarele: Ai noştri tineri, Junii corupţi, Criticilor mei, Glossă, De vorbiţi mă fac că n-aud, poezii într-adevăr ziditoare pentru toţi oamenii.

Toată iubirea lui pentru natură, pentru codru, oare nu sunt acestea de poveste? Copilăria frumoasă a lui Eminescu descrisă în poezii precum, Fiind băiet păduri cutreieram, Când eram noi amândoi...Iubirea lui faţă de mamă, de fraţi...de unde ar fi putut să răsară toate acestea, dacă nu dintr-un suflet nobil?

Tot în dorinţa de a aduce pace în ţară, pe cine cheamă Eminescu?... Pe voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt, apărătorul credinţei ortodoxe, atletul lui Hristos... Nu reiese că dintre toţi conducătorii a găsit sprijin în cel care s-a temut cel mai mult de Hristos?...Poezia Doina, este grăitoare pentru acest lucru:

„Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!
Tu te-nalţă din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s?aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri ?n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotară în hotara,
Îndragi-i-ar ciorile
Şi spânzuratorile!”

Cred că ar fi foarte frumos dacă s-ar încerca apropierea românilor cu ajutorul lui Eminescu, prin poeziile lui, articolele din presă, manuscrise, şi alte scrieri. Acesta a fost şi ţelul lui Eminescu: să ne vadă uniţi astfel încât nimeni să nu ne poată învinge. Dar cred că mai mult decât vorbe trebuie ca fiecare dintre noi să înceapă să treacă la fapte, pentru a nu face ca jertfa lui Eminescu să fi fost în zadar.

Trebuie să mulţumim Lui Dumnezeu pentru că în momente grele nu ne-a lăsat şi ni l-a dăruit pe Mihai Eminescu!

1 Mihai Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, în Opere, vol. IX, pag. 173, apud Radu Mihai Crişan, Mihai Eminescu-Gândirea economică, Ed. Princeps, Iaşi, 2007 pag. 369
2 Mihai Eminescu, Opere, volumul IV, ediţie îngrijită de Profesor Ion Creţu, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1939, Timpul, 12 aprilie 1881
3 Mihai Eminescu, Timpul, 15 martie 1880, în Opere, vol XI, pag. 77


<< înapoi

Sus