<< înapoi

Dacă mi-aş întreba sufletul ce simte atunci când este pătruns de cuvintele lui Eminescu, nu ar şti ce să-mi răspundă... cuvintele sunt prea mici pentru a reda în toată plenitudinea sa fiorul versului eminescian. La fel de lipsit de cuvinte de admiraţie era şi Garabet Ibrăileanu, care spunea: „Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor roman. El este o apariţie aproape inexplicabilă în literatură noastră. El a căzut în sărmana noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi”. Iar meteorul acesta nu a avut soarta celorlalte corpuri cereşti care pier imediat, fiindcă urma sa a rămas pentru totdeauna în noi...

Prin vorbe simple alăturate inconfundabil, prin idei cunoscute de veacuri ca adevăruri universal exprimate cu o coerenţă curgătoare şi totuşi parcă înnoite prin talent, geniu şi simţire bucovineană, Eminescu reuşeşte să pătrundă până şi în cele mai întunecate unghere ale sufletului omenesc.

Într-una dintre cele mai cunoscute nuvele ale sale, „În curte la Dionis”, Mircea Eliade spune că fiecare creator de versuri este o nouă ipostază a poetului trac şi că oamenii trăiesc mereu în aşteptarea unui nou Orfeu,care să-i facă părtaşi la misterele lumii. Românii au avut şansa să-l regăsească pe Orfeu... Eminescu, precum un avatar al celebrului poet trac, a întruchipat în chip esenţial poezia, fiind înzestrat cu harul orfic.

Considerat unul dintre binefăcătorii omenirii în spirit, Orfeu a reuşit să realizeze o luminare raţională a străfundurilor întunecate ale instinctelor şi pasiunilor inferioare de care erau dominaţi oamenii, având drept armă puterea muzicii şi a poeziei. Tot astfel şi Eminescu şi-a asumat misiunea de luminare şi de îmblânzire a sufletelor prin Cuvânt, această entitate spirituală primordială prin care lumea a fost creată şi care îşi recapătă prin poezie valorile magice originare.

Precum Orfeu însă, şi Eminescu a avut de îndurat nenumărate obstacole în transmiterea mesajului său atât de frumos. El nu a fost însă sfâşiat de menadele posedate de o furie mistică ci a avut de îndurat indiferenţa rece, lipsa de înţelegere şi mediocritatea celor din jur, pe care îi acuza că nu trăiesc în lumea de vis a poeziei, că sunt lipsiţi de imaginaţie şi că desacralizează poezia. De aceea, dezgustat, a vrut de multe ori să-şi abandoneze povara, să devină, precum ceilalţi, un om comun, după cum mărturiseşte în „Singurătate”:

„Ah! De câte ori voit-am ca să spânzur lira-n cui
Şi un capăt poeziei şi pustiului să pui.”

Astfel, într-o ipostaziere a lui Hyperion, Eminescu îşi doreşte, precum acesta, eliberarea de propria condiţie de geniu şi intrarea în repaos, care echivalează cu pierderea veşniciei şi cufundarea în somnul uitării. Dorinţa aceasta amară porneşte, după cum mărturiseşte chiar Eminescu, din faptul că: „geniul nu cunoaşte moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, însă [...] nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil a fi fericit„. Condiţia elevată a geniului devenise insuportabilă pentru Eminescu, care era atras de condiţia celor de jos cărora le erau totuşi date iubirea şi fericirea, atât de iluzorii, însă atât de pătimaş dorite. Astfel, Hyperion are un moment de slăbiciune şi îşi doreşte să facă jertfa supremă în numele unei „ore de iubire”. Putem spune că aceasta era şi dorinţa lui Eminescu, însă având în vedere relativitatea timpului şi a spaţiului şi efemeritatea oamenilor, „ora de iubire” ar echivala cu viaţa unui pământean. Ajuns la capătul spaţiului şi timpului, unde se află Stăpânul Absolut, Demiurgul, care ţine în mână ansamblul forţelor primordiale, Hyperion primeşte lecţia filosofică, tainică, a perisabilităţii umane, o proiecţie a motivului fortuna labilis, care îi demonstrează imposibilitatea cererii sale. Această lecţie demonstrează încă o dată importanţa pe care o dădea Eminescu misiunii orfice, deoarece pe lângă cunoaştere absolută şi stăpânire atotputernică, Demiurgul îl mai îmbie pe Hyperion şi cu puterea orfică:

„Vrei să dau glas acelei guri
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?”

Atins prea mult de teluricul acestei lumi, Eminescu refuza Realul şi evada în Timp, în lumea vârstei de aur, a copilăriei omenirii, naivă, pură, ce nu cunoaşte nici inegalitatea, nici nedreptatea. „În faptă lumea-i visul sufletului nostru„spune Dionis în cunoscuta nuvelă, iar lumea creată de sufletul lui Eminescu este cu adevărat minunată. O lume a codrilor adânci, a iubirii fără margini, a doinelor şi cântecelor de suflet, a teilor parfumaţi şi a păsărilor măiestre, o lume pictată în cuvinte şi compusă din note muzicale, în care oamenii „gândesc în basme şi vorbesc în poezii”, o lume în care Răul este doar o poveste spusă celor mici... În această lume zeii sălăşluiesc printre oameni şi le mângâie sufletele cu vorbe blânde, iar Orfeu, cu lira sa minunată, împrăştie magia poeziei pretutindeni.

Din lumea aceasta ideală nu puteau lipsi însă miturile, pentru care Eminescu avea o foarte mare afinitate, şi în special cele autohtone, pe care le-a cultivat în opera sa cu mare dragoste. După cum spune şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, „folosirea miturilor (în opera sa) se complică în ţesături de echivalenţe, de tot mai strânse sinteze, menite să cufunde în cele mai adânci semnificaţii, să învie în ipostaze noi o mitică românească egală în întindere sau măcar în sensuri spirituale cu mitologiile cele mai de seamă ale lumii antice, orientale, clasice şi germanice.” Astfel Eminescu a avut tendinţa de a româniza miturile universale. Printre nenumăratele mituri preluate şi topite de el într-un creuzet nou s-a numărat şi mitul orfic, reuşind să realizeze în persoana lui Făt-Frumos din lacrimă un Orfeu îmbrăcat în ipostaza tracic-păstorească, care, precum un român autentic, „puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămeşă de borangic, ţesută în lacrimile mamei sale, mândră pălărie cu flori [...], îşi puse-n brâul verde un fluier de doine şi altul de hore. [...] Pe drum horea şi doinea [...] Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele îşi turburau adâncul ca să-şi azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când vor şopti văilor şi florilor. Râurile [...] învăţau de la el doina iubirilor iar vulturii ce stau amuţiţi pe creştetele seci şi sure a stâncelor nalte învăţau de la el ţipătul cel plâns al jelei. Stăteau toate uimite pe când trecea păstoraşul împărat, doinind şi horind.”

Astfel, această lume creată de frumosul vis al sufletului eminescian este impregnată, pe lângă o puternică nostalgie a originilor, cu o puternică iubire de ţară. Sufletul românesc al poetului se desprinde din fiecare colţ al operei sale, fiind practic inseparabile. Şi, după cum spune magistral aceeaşi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, „el are nevoie de cultura populară ca de aer sau de apă, el trăieşte în ea ca în mediul său propice, ca într-un fond inalienabil de adevăr, de existenţă şi spirit” . De aceea a fost considerat „expresia integrală a sufletului românesc”, un suflet chinuit precum a fost întreaga existenţă a poporului său drag, însă mândru de apartenenţa sa.

Cu toată imaginaţia sa fantastică şi cu minunata sa capacitate creatoare, demnă de un adevărat Demiurg, Eminescu nu reuşea să se desprindă de lumea noastra strâmbă. Simţea că este încătuşat în materie, că aceasta îl ţine prizonier şi că până şi lumea viselor, făurită de el, se prăbuşea. Această prăbuşire a lumii ce simbolizează însuşi Paradisul pierdut de om odată cu păcatul originar este redată în Memento Mori, vasta panoramă a istoriei lumii. Aici sunt prezentate magistral perioada de glorie a marilor civilizaţii (Babilonul, Egiptul, biblica Palestina, Grecia şi Roma antică, Dacia mitică , Franţa Revoluţiei şi Imperiul Napoleonian) şi prăbuşirea acestora în neant, risipirea lor în vânt, ce sugerează încă o dată extrema fragilitate şi efemeritate umană. Este întărită de asemenea încă o dată concepţia despre puterea nemarginită a artei, care i-a luminat întreaga viaţă, şi care a reprezentat singurul motiv pentru care lumea întreagă nu a dispărut cu totul, înghiţită în abisuri. Astfel înfăţişează încă o dată figura miticului bard Orfeu, care, cu harfa sfărâmată, asistă cu durere la sfârşitul lumii sale:

„Glasu-i ce înviase stânca, stins de-aripa disperării,
Asculta cum vântu-nşală şi cum undele îl mint.
De-ar fi aruncat în caos arfa-i de cântări umflată,
Toată lumea după dânsa de-al ei sunet atârnată
Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut...
Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune
Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune,
În migraţia eternă de demult s-ar fi pierdut.”

Orfeu capătă astfel în ochii lui Eminescu figura unui salvator, care prin alegerea sa de a arunca harfa în mare şi nu în abisuri evită dezlănţuirea haosului.

Orfeu a fost totuşi nevoit să-şi arunce harfa cea făuritoare de cânturi, acum sfărâmată, iar odată cu pierderea ei, tristeţea s-a răspândit în lume. Din acel moment, bucăţi ale harfei au ajuns în toate locurile pământului şi nenumăraţi poeti le-au găsit şi le-au ferecat în sufletele lor. Şi Eminescu a fost unul dintre găsitori...bucata lui de harfă, ferecată adânc în sufletul lui, a vibrat la unison cu muzica universului şi a reuşit să făurească poezii minunate, însă de fiecare data când harfa din sufletul lui cânta, Eminescu simţea şi tristeţea pe care a avut-o Orfeu când s-a despărţit de ea... Una dintre poeziile care a cuprins cel mai bine aceste sentimente este Odă ( în metru antic ), apreciată de Constantin Noica drept „misteriosul poem zămislit din verbul românesc” ce simbolizează „drumul spre nemărgini, spre nefiinţă, în care cuvântul devine superfluu, iar muzica sferelor e pură”.

În cinci strofe, considerate printre strofele cele mai triste din literatura română, se rezumă durerea uriaşa din sufletul omenesc, dezlanţuită de furtuna iubirii neîmplinite. Poetul, nefericit, pe care geniul l-a îndepărtat de semenii săi, cu ochii la Steaua Singurătăţii, pururi tânăr, înfăşurat în mantia romantică, se chinuie pe propriul rug, mistuit de flăcările creaţiei artistice şi ale iubirii. El, geniul, făcut să cunoască perfecţiunea şi prin aceasta nemurirea, a băut din elixirul iubirii pământene, care este imperfect, şi astfel a învăţat să moară. Eminescu pare a fi aici un hyper-eon coborât în plan terestru, convertit la stadiul de muritor, unde are parte de suferinţa supremă („Pân-ăn fund băui voluptatea morţii/ Neîndurătoare”). Drept pedeapsă, el are parte de chinurile prin care au trecut Nessus, centaurul, şi „Hercul înveninat de haina-i „, însă după o astfel de coborâre în focurile Gheenei, el poate să renască din propria cenuşă, precum legendara Pasăre Phoenix, poate să se înalţe din nou în sferele cele înalte. Finalul poeziei „Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie, redă-mă!” , semnifică tocmai reîntoarcerea în sine, în spiritul universal, a acestei entităţi genial rătăcite temporar în spaţiul terestru, o nouă înălţare la cer, o nouă încercare de mântuire a lumii, de astă dată prin poezie...

Întreaga viaţă a lui Eminescu s-a desfăşurat sub semnul luptei cu soarta, cu limitarea orizonturilor cunoaşterii umane, cu mizeria, cu boala, cu obtuzitatea mediului şi răutatea celor din jur, totul în numele artei, pe care, precum Virgiliu şi Dante, o vede drept res sacra, singura care ar putea să refacă unitatea distrusă, armonia sacra a lumii. Cu toate aceste sacrificii în numele Frumosului, Eminescu nu s-a bucurat printre contemporani de respectul cuvenit, ba din contră, simţea din ce în ce mai multă ură ridicându-se ziduri în preajma lui. „Prea mulţi sunt aceia pe care i-am jignit spunând adevărul şi, după cele petrecute, nu-mi rămâne decât să stau sfiicios într-un colţ” îi mărturisea el prietenului Ioan Slavici. Iar amărăciunea pe care a simţit-o când trăia nu a putut fi niciodată răsplătită prin falsele onoruri cu care a fost însemnat după moarte.

Poetul care s-a mistuit pe al său „propriu rug” avea să pornească la 15 iunie 1889 zborul spre astre, lăsând în urmă atât suferinţele îndurate, cât şi întreaga sa operă, din care se desprinde iubirea imensă pentru cunoaştere, pentru patrie, pentru limba pe care a ajutat-o practic să se nască în forma pe care o are astăzi şi pe care a lăsat-o moştenire pentru noi...

Numele său a fost denigrat de foarte multe ori, cuvinte mincinoase au pătat icoana operei sale, însă cred că fiecare om care vibrează la muzicalitatea versului eminescian, la frumuseţea şi universalitatea ideilor transmise ştie care este adevărul. Atunci când suntem în dilemă, tot ce trebuie să facem este să ne întrebăm sufletele, pentru că ele vor şti ce să răspundă. Suflete, îţi fac o mărturisire: cred cu tărie în puterea luminii, de aceea voi păstra mereu într-un ungher al tău versul eminescian dătător de putere în lupta cu urâţenia acestei lumi. Şi să ştii că nu eşti singur. De fiecare dată când noaptea, în ceasurile de singurătate, îmi voi aţinti privirile spre stele şi voi vedea Luceafărul răsărind din spuma întunericului, voi şti că, de acolo, din sfera sa, el ne va veghea pentru totdeauna...

<< înapoi

Sus