<< înapoi

Numai poetul...
Ca pasări ce zboară,
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului :
În ramurile gândului
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.
(Numai poetul...)

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,/ Prin care trece... numai Poetul,
numai Eminescu...

Numai poetul are acea însuşire de a închide în verb sub neliniştea timpurilor şi a locurilor, pentru a ne regăsi mereu în ele pe noi înşine. Fiecare din noi nu ni-l putem imagina pe Eminescu decât ca pe propria noastră sensibilitate. Noi suntem contemporanii lui Eminescu... Pentru că el este etern.

Istoricul literar italian Rosa del Conte scria senin şi esenţial: Eminescu este şi rămâne prin structura lui intimă un raţionalist mistic ce năzuieşte spre absolut, spre un absolut din care toate celelalte valori îşi iau garanţia permanenţei: eternul. [...] Cu toate acestea, prin figura Eternului, a intrat în poezia lui Eminescu adevăratul răspunzător pentru drama cosmică, drama ce constituie tema centrală a inspiraţiei sale: timpul”, afirma domnia sa.

Poet cosmic, obişnuit să privească lucrurile din perspectiva luciferică, Eminescu îşi propunea astfel o limită undeva la un nivel greu de atins. Eul problematic, apăsat de conştiinţa precarităţii făpturii supuse curgerii vremii, poetul se situează în proximitatea neantului: Lumea toată-i trecătoare,/ Oamenii se trec şi mor, cugeta Eminescu în poezia Numai poetul. Tot aici, în versurile: Ca şi miile de unde,/Ce un suflet le pătrunde, / Treierând necontenit / Sânul mării infinit, Eminescu depăşeşte tot ceea ce este înfăptuire până la el în lirica noastră, pentru a se avânta dincolo de pragul ştiutului, lăsându-se rostit de Făptura poeziei.

În poezia Icoană şi privaz, pe fundalul iubirii, M. Eminescu pune în discuţie problema estetică şi apoteozându-i pe Dante, Shakespeare, Homer, el se declară pentru o poezie în care în perfecţiunea formelor să fie turnate marile adevăruri ale vieţii. El însuşi se numeşte aici al veacului copil, mistuit mereu de-adânca sete a formelor perfecte, pe care să le însufleţească printr-o tulburătoare vibraţie spirituală. Căutător al liniştei eterne, Eminescu se ridică astfel împotriva formalismului sec , lipsit de culoare a trăirilor. Preocuparea lui Eminescu pentru Adevăr, pe care a considerat-o menirea vieţii sale - Eu sunt un om care spune adevărul, priveşte, precum se ştie, nu numai adevărul poetic, ci şi cel moral, demascând şi înfierând în repetate rânduri, mai ales în Scrisori, şi în Glossă, precum şi în publicistică, mizeria sufletească, minciuna, racilele de tot felul ale vieţii sociale. Ştiind că adevărul absolut, adevărul ultim al existenţei rămâne inaccesibil, autorul Glossei afirma: Eu adevăr nu caut, ci-nţelepciune. Este vorba de înţelepciunea poetică, vieţuită şi exprimată de poetul - gânditor care a fost Eminescu, în numeroase aforisme, lirica sa fiind prin excelenţă gnomică. Sunt adevărurile pe care poeţii le au din cer, de unde,aud şoapta divină şi ni le dăruiesc pentru a ne serba şansa de a fi ; pentru că menirea noastră este să vieţuim pe pământ întru poezie. Niciodată n-am să învăţ că El a murit, se tânguia un ales crescut sub veghea eminesciană, Nichita Stănescu, desluşindu-i vectorul existenţei sale poetice, Eminescu a supravieţuit cel mai intens în literatura noastră pentru că a exprimat cel mai acut pricina şi sensul literaturii: a fi. Prin Eminescu găseşti tu însuţi o cale către nemurirea interioară.

Crezând nestrămutat în rosturile nobile ale poeziei, Mihai Eminescu rămâne, alături de Titu Maiorescu, una dintre cele mai lucide conştiinţe critice ale vremii sale. În articole, în cronici dramatice, în recenzii, note critice, M. Eminescu îşi expune concepţia despre artă şi despre misiunea poetului. În poemul postum În zadar în colbul şcolii..., Eminescu îndeamnă artistul spre cunoaşterea individuală, adâncirea capacităţii de înţelegere şi exprimare a suferinţei, trăirea intensă a sentimentelor:

„...Nu e carte să înveţi
Ca viaţa să aibă preţ,
Ci trăieşte, chinuieşte
Şi de toate pătimeşte
Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.”

Numai Poetul Eminescu poate auzi cum creşte iarba, aşa cum mai tarziu va auzi Lucian Blaga sunetul produs de razele de lună când se izbesc în geam şi , numai sufletul eminescian poate rămâne uimit în faţa naturii tainice şi să ne traducă în vers această taină.

Prin formele nepieritoare ale artei, omul reuşeşte să învingă vremelnicia existenţei sale şi chiar eternitatea timpului. Numai lăsând în urma lui o operă artistică, nu doar de valoare naţională ci mai ales de valoare universală, scriitorul autentic atinge nemurirea spirituală datorită plăsmuirii frumosului artistic. Hotărâtoare în demersul său spre o finalitate înaltă mi se pare că este pasiunea pentru Frumos, Bine şi Adevăr, o triadă ce izvorăşte din învăţătura Sfinţilor Părinţi.

În faţa foii albe mă simt angajată într-un continuum, îi citesc creaţia , îl admir pe Eminescu şi văd în el un însemn al divinităţii.

Cea dintâi mărturisire lirică eminesciană a fost oda, La Heliade, publicată în Familia, în 1867. Elogiindu-l pe I. H. Rădulescu, Eminescu îşi mărturiseşte predilecţia pentru poeta vates sau poetul cetăţii, capabil să sintetizeze în cântarea sa, năzuinţele, idealurile, dar şi suferinţele unui întreg popor. Se relevă astfel complementaritatea absolută a două componente ale personalităţii lui Eminescu, interpretate de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, academicianul care sublinia în volumul Eminescu. Viaţa (2009), capacitatea poetului de a trăi simultan pe două dimensiuni ale timpului, cea a timpului mărunt al omului, al vieţii individuale, al istoriei, şi cea a timpului mare, a macrotimpului, timp mitic..., capacitate care stă în spatele aparentei contradicţii dintre aspiraţia superioară constantă a lui Eminescu către absolut şi inserţia lui pătimaşă în actualitatea cea mai acută, atât de vizibilă mai cu seama în opera lui târzie. Ceea ce observăm este că aspiraţia spre Absolut - coordonată a Fiinţei Umane în raport tensionat cu Fiinţa Lumii şi cu Timpul în creaţia eminesciană - defineşte implicarea lui Eminescu în plan social-istoric, preocuparea sa era afirmarea identităţii şi unităţii românilor.

Tinereţea este îndeobşte vremea dorinţelor de călătorii, însă , cel puţin la început, „Iubitorul de neam”, nu năzuia spre marile capitale europene, ci spre satele şi oraşele româneşti, parcă voind mai întâi să-şi descopere patria şi poporul şi abia după aceea să-şi asume alte spaţii. După o decisivă şi, probabil, dureroasă rupere de matca ipoteşteană, Eminescu porneşte la drum ca poet (cum le mărturiseşte celor doi seminarişti care-l iau în trăsura lor până la Blaj), însoţit peste tot de caietul în care-şi nota vorbe de duh, cântece, basme, dovedind deci de pe acum acea înaltă atitudine intelectuală care l-a caracterizat toată viaţa, temeinicia lucrului bine făcut şi intuiţia sa de excepţie a drumului spre nesecatele izvoare.

Ca poet, Eminescu s-a aflat tot timpul în căutare de material întru hrănirea vocaţiei sale, atât în bibliotecile din ţară şi din străinătate, cât şi pe vremea călătoriilor timpurii, iniţiatice, când răspunzând unei tainice chemări afective, ochiul său înregistra tot ce vedea, iar memoria sa reţinea mărturii despre tradiţiile şi viaţa oamenilor cu care se întâlnea, topindu-le în creuzetul dragostei sale faţă de semenii săi, faţă de tot ce era autentic românesc. Toate acestea contribuie la constituirea ideii de patrie la Eminescu. Se cuvine, astfel să amintim de prima Serbare a tuturor românilor, în vara anului 1871, la Putna, locul despre care Eminescu ne-a lăsat o frumoasă descriere ca fiind nordul de ţară, care odihneşte în pământul său trupul voievodului Ştefan cel Mare, acolo unde o tăcere sfântă te împresoară, şi putin câte puţin te trezeşti adâncindu-te în criirii munţilor. Aici, la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi acoperiţi de brazi seculari, se ridică mănăstirea cu turnurile ei maiestuoase. De toate părţile împresurată de munţi sfâşiete de crăpături şi văi adânci şi înguste ; în apropierea unor mici plaiuri de verdeaţă încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă drept locaşul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viaţa cum se cuvine.”(M.Eminescu, Opere, IX, 1980, Editura Academiei, p.494)

Din relatările celor care au participat la serbare (I. Slavici, Amintiri. Memorialistica. Varia în Opere, IX, Editura Minerva, 1978, pp 47- 84), pe Eminescu îl vedem alergând în toate părţile, ba chiar împreună cu un tovarăş se repede în satul Crasna, cu un sac de făina, la o preoteasă care pregătea nişte cozonaci de pomină. Acest amănunt este în măsură să ne sugereze profunda implicare a Poetului în toate aspectele, chiar şi de mică importanţă, în pregătirea serbării şi Congresului, dacă se ocupa până şi de prepararea unor cozonaci renumiţi în acea regiune. Deci de la aceste treburi până la propunerea ideilor exprimate în dorinţa de unitate culturală a tuturor românilor, îl putem vedea pe Eminescu la Putna ca un argint viu. Cât priveşte stările pe care le trăia în preajma mormântului lui Ştefan cel Mare, nu sunt greu de închipuit, având la îndemână amintirile contemporanilor. Unii l-au văzut activ. Alţii, gânditor. Alţii, intrând în vorbă cu mulţimea.

Astăzi , bustul lui Eminescu, de bronz, semnat de Oscar Han, este amplasat chiar la intrarea în incinta ctitoriei şi este un omagiu adus Poetului care a văzut în Putna un centru de cultură, o cetate în care valorile spiritualităţii noastre pot renaşte mereu. Numea Putna drept Ierusalim al neamului romanesc... Ce metafora sublimă! Această sintagmă dezvăluie încă o dată coordonata religioasă a omului Eminescu, dar sintagma ilustrează intuiţia poetului privind rolul marelui Ştefan, prăznuit astăzi Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Vertebrele naţionalităţii sunt, în concepţia eminesciană, istoria şi limba. Prin ele un popor poate să se cunoască pe sine, să-şi păstreze sănătatea sufletească şi tinereţea etnică, să-şi păstreze moravurile în curăţia lor străveche, să conserve seninul neamului.

Maica Benedicta, profesorul universitar Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cea care a avut un cult deosebit pentru simţirea, iubirea, trăirea românească şi creştinească a lui Eminescu, a fost înmormântată la Putna, dupa dorinţa sa ultimă. De la căpătâiul mormântului său, pe linia care leagă cimitirul Putnei de cel mai vechi vestigiu arhitectonic al incintei, Turnul Tezaurului, şi apoi de , însuşi trupul bisericii, mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ne înscriem pe un adevărat ax de magnetism spiritual. O legătură interior necesară, îi articulează într-un raport exemplar între datele culturii naţionale şi universale: Ştefan cel Mare, Eminescu şi Maica Benedicta.

Filosofia lui Eminescu pare a fi pesimistă, după cum mulţi interpreţi ai lui s-au pronunţat. Totuşi, aceste accente pesimiste trebuie înţelese în primul rând ca o caracteristică a romantismului- fiind numit ultimul mare romantic european, în al doilea rând în lumina sublimelor rugăciuni pe care le-a scris, precum şi în legătura cu celelalte referiri la valorile religioase ale credinţei şi tradiţiei ortodoxe. Eminescu şi-a direcţionat eforturile spirituale pe ideea de echilibru, reacţionând şi la bucurie şi la nefericire, înţelegând să opună Marii Treceri primatul faptei dăinuitoare. Slavici îşi amintea despre Eminescu: privea toate lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată şi vedea în fiecare clipă întreaga desfăşurare a vieţii noastre naţionale ca actualitate. Iată că omul superior ştie să aleagă între bine şi rău, între aparenţa şi realitate, între esenţial şi neesenţial, chiar dacă răgazul vieţii lui este vremelnic.

Prezentul este considerat ca singura realitate temporală, în timp ce viitorul şi trecutul sunt „a lumii doua feţe”, aparenţe înşelătoare. Numai gândirea superioară calmă, detaşată discerne între esenţa imuabilă şi iluzia schimbării:

„Cu mine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua de azi.

Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se discern,
Repaosa nestrămutate
Sub raza gândului etern.”
(Cu mine zilele-ţi adaogi...)

Ca timp al trăirii, personalizat, poezia eminesciană cunoaşte două mari perioade: un timp al fericirii, mai totdeauna pierdut, şi unul al tristeţii, melancoliei, dezamăgirii, însingurării geniului artistic, asimilat , de obicei, cu prezentul.

În poezia lui Eminescu acest glas de jale se aude din ce în ce mai viu şi mai particular - glasul unui om, muzicalitatea sufletului lui - care îşi păstrează propria limpezime. [...] poezia lui Eminescu conţine o stare sufleteasca. (Mihail Dragomirescu, Critice, vol. II, 1928) În momentele când îşi exprima stările de deprimare sufletească, el se elibera de ele. Mai mult: o astfel de alinare devine, datorită melodiei interioare a versului eminescian, contaminatoare , încât cititorul, apăsat de tristeţi asemănătoare, se-nseninează şi el. Eminescu – spune pe buna dreptate Ion Petrovici- este unul din aceia care au contribuit la sporirea fericirii în toate acele inimi unde dânsa poate să aibă un răsunet mai prelung. A exprima desăvârşit durerea este într-o măsură a te elibera de ea. Opera lui Eminescu oferă o splendidă expresiune pentru dureri care sunt ale tuturora, dar, cei mai mulţi nu pot să le rostească.”

Versul Odei (in metru antic), considerat nu de puţini cel mai frumos vers din lirica românească: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, este o mărturie creştină fundamentală, este chintesenţa Morţii şi a Învierii. Poetul tulbură prin suferinţa unui suflet înalt, însetat de absolut şi în goana după perfecţiune, pe care viaţa l-a lovit, dar nu l-a încovoiat, şi prin expresia unei superioare întâlniri a spiritului decepţionat de tot ce-l înconjoară cu nepăsare tristă. Cititorul asistă şi cugetă la marea trecere prin viaţa eroului, care trăieşte condiţia general umană, obiectivându-se faţă de propria durere, spusă ca de o gură străină, cum versifică în Melancolie: Şi când gândesc la viaţa-mi,îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură - detaşarea este atitudinea proprie doar geniului.

Versul, de o forţă cutremurătoare, dezvăluie un Eminescu, ce se înscrie pe linia firească a neamului său, creştin, departe de influenţa filosofiei schopenhauriene. Românul autentic are o viziune optimistă asupra morţii. Moartea nu este durere, ci doar calea de acces spre veşnicie ; este ceea ce Eliade numea creştinism cosmic. Creaţia şi moartea sunt aşezate într-un orizont specific, pe care noi, românii îl resimţim ontologic. Pledoaria ciobănaşului despre propria moarte este conştientizarea locului şi rolului omului în univers, ca parte dintr-un întreg, el spune sincer şi senin „ştiu sa mor !”. Dintr-o altă perspectivă , şi Meşterul Manole face aceeaşi mărturisire prin jertfa pentru creaţia sa o monastire pentru pomenire. El moare încercând să zboare, căderea sa este o cădere în sus, căci din punct de vedere spiritual meşterul este un martir, iar mărturie stă izvorul izbucnit în locul căderii sale, izvor din care ne adăpam setea de cunoaştere, dar şi nevoia imperioasă de admiraţie faţă de actul creaţiei în sine.

De peste veacuri, ciobănaşul şi Meşterul Manole, rostesc , prin Eminescu, aceasta mărturisire de credinţă: nu credeam să-nvăţ a muri vreodată. Căci ce altceva ar putea însemna să înveţi să mori, daca nu a învăţa să trăieşti cu nădejdea Învierii ?

Aceeaşi mărturisire o întâlnim, detaliată şi îmbrăcată în forma epică, în poemul Luceafarul. Hyperion învaţă şi el să moară, conştientizând propria condiţie. Imaginea veşniciei încremenite în tinereţe voievodală apare în cele două poeme, cel pururi tânăr, înfăşurat în manta din „ Odă ( în metru antic)” este acelaşi ...tânăr voievod (...) un vânăt giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele goale”.

Suferinţa are conotaţii religioase, fiind percepută drept dureros de dulce, motiv pentru care se produce scufundarea totală în ea. Deşi, poemul relevă o mare combustie interioară, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări..., limbajul nu este patetic, ci abstract, bine măsurat, rece, ceea ce îl determină pe criticul Eugen Simion să definească antiteza evidentă dintre formă şi fond în acest poem: E ca şi când peste o groapă de jăratic, poetul ar fi aruncat plăci groase de marmură. Nimic nu răzbate la suprafaţa din temperatura interioară. Acest contrast este izbitor în poem şi întăreşte impresia de confesiune purificată, spiritualizată...(Prefaţa la ediţia antologica Mihai Eminescu, Poezii, 1991).

Invocarea divinităţii este salvatoare, dând notă optimistă poemelor, identificată în întrebarea: pot să mai reînviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?. Piară-mi ochii tulburători din cale pare a spune el, căci nu mai cade ca-n trecut / în mări din tot înaltul şi se delimitează de cercul strâmt afirmând conştient şi împăcat: eu în lumea mea mă simt/ nemuritor şi rece. Împăcarea cu propria condiţie presupune uciderea ispitei, a dorinţei de schimbare a ordinii fireşti şi recâştigarea fiinţei iniţiale. Astfel, poemul Odă (în metru antic) se încheie dezvăluind marea taină a versului iniţial: Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă. Înaintea morţii apropiate pe care şi-o presimţea , Eminescu îşi dorea numai linişte sufletească şi autocontemplarea distantă, care să-i redea integritatea eului existenţial şi poetic. Atât de demn în patetismul său, lovindu-se de hotarele existenţei, îl vedem pe poet singur în confruntarea cu moartea. Cugetul său priveşte nemărginitul plin de taină şi găseşte în sentimentul religios al întrepătrunderii cu cele veşnice o împăcare cu destinul şi un legământ cu nemărginitul. Aducerea aminte de moarte sensibilizează conştiinţa, luminează mintea, arată drumul cel curat. Se relevă un dor de lumina cea dintâi, un dor al inocenţei de început, esenţa sufletească a acestui neam. În basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Făt – Frumos îi cere tatălui sau să schimbe sensul vieţii şi al morţii - să dea ceasul înapoi, la condiţia adamică. Este vorba despre îndrăzneala creştină, o cerinţă după calitatea vieţii, şi nu după cantitatea ei, căci esenţa creştinismului stă în calitatea fiinţei de fiu al lui Dumnezeu şi nu de cantitatea biologică, socială, politică, a individului în societate. (Dan Puric, Cine suntem, 2008). Matricea creştină a întărit sufletul românilor în faţa suferinţei , în faţa morţii, câştigând astfel dăinuirea. Suspinul adânc al inimii lor, jertfa mărturisitoare sunt tonul limbii care vorbeşte profund despre destinul neamului românesc. Creştinismul a fost ceea ce i-a unit pe cei închişi în temniţele comuniste de la Aiud, Sighet, Piteşti şi pe tinerii luptători la Revoluţia decembristă. Sociologul Ilie Bădescu, afirma în cartea sa de căpătâi Noologia: Sunt trei monumente ale neamului românesc: Mioriţa , Coloana Infinitului şi Cimitirul Eroilor Revoluţiei. Cimitirul este monumentul copiilor care au îmbrăcat de bunăvoie cămaşa morţii spre mântuirea neamului în care s-au născut.

Fericiţi cei prigoniţi!...

Doar astfel putem vorbi întregii lumi despre sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în înţeles creştin, doar aşa atitudinea românului de jertfă, din vremuri mitice, de la ciobănaşul mioritic până în perioada de teroare a comunismului, amintindu-i aici pe Valeriu Gafencu, Sandu Tudor, Ioan Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, poate fi înţeleasă de generaţiile tinere. Eminescu provine şi el din suma lirică de voievozi, martiri în slujba neamului românesc prin condiţia artistului şi a suferinţei asumate lucid în numele artei, pe care a înnobilat-o cu scrisul lui. O experienţă integrală de existentă ce poartă pecetea valorilor eterne, pecetea valorilor spiritului. Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri... iar Timpul creşte în urma mea...mă-ntunec, spune poetul. Aşternut în veşnicie este neamul cu istoria sa jertfelnică, ca chip al lui Dumnezeu în lume.

D. Caracostea spunea: În sensul unei liniştiri şi izbăviri finale, religiozitate este şi la el, pentru că seriozitatea adâncă în faţa vieţii e vecină cu spiritul religios.[...] A iubit nemărginit valorile vieţii, a căutat în ele granitul absolutului şi, negăsindu-l, din amărăciune faţă de faza istorică în care i-a fost dat să trăiască, şi din durere, sfâşiere şi revoltă faţă de mărginirea fiinţei omeneşti, a tăgăduit...(Creativitatea eminesciană, 1987)

Iată marea taină a atitudinii eminesciene. Maica Benedicta, prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga a intuit şi a exprimat cu fineţe dimensiunea religioasă a poetului. Marea Profesoară ne înfăţişează urcuşul către Dumnezeu, pe care l-a parcurs Mihai Eminescu, vorbind despre destinul în veşnicie al sufletului Mihai. În ultimele zile, pe patul ei de suferinţă, în spital, nu renunţa la acest îndemn: Să-l apăraţi pe Mihai ! Spre sfârşitul vieţii, Eminescu scrie Rugăciune şi Răsai asupra mea, lumină lina: „ Ca-n visul meu celest de-odinioară/ O, maică sfântă, pururea Fecioară/ În noaptea visurilor mele vină, o poezie ca o ruga, în care îi cere Maicii Domnului să-l ajute să redobândească cele trei virtuţi creştine: Credinţa mea tu n-o lăsa să moară/ Deşi al meu e un noian de vină. Recunoaşte în Eminescu drama omului ca fiinţă duală, bolnav în al său suflet, sfâşiat de contradicţii între: faptă şi conştiinţa, soartă şi nemurire, viaţă şi moarte ; este condiţia omului prins în dimensiunea cronologică a existenţei, a timpului limitat, ce fărâmiţează viaţa celui care îl măsoară, dar care mai păstrează în el o reminiscenţă vagă a vieţii Împărăţiei Cerurilor. Dincolo de căderi şi ridicări, dincolo de durere şi spaimă, geniului apăsat de imperfecţiunea sa îi tresaltă sufletul la amintirea unei copilării curate, pioase, petrecuta la Mănăstirea Agafton, în codrii de aramă ai Botoşaniului.

Altfel Eminescu. Tresaltă cu fineţea unui suspin în rugăciunea sa. Părintele Arsenie Papacioc vorbeşte despre gândul omului ce trebuie să fie mereu la Dumnezeu. Tocmai acest gând - aşa cum izvorăşte el - este o rugăciune. Spune duhovnicul mai departe că orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune, este veşnicie ascunsă într-o clipă.

Poeziei îi revine şi ei instaurarea eternităţii, pe de o parte, prin crearea prezentului absolut, pe de altă parte prin axiologia definitorie a poeziei - creaţie şi trăire. Creaţia eminesciană este etern contemporană cu orice generaţie şi cu orice etapă de cultură, ea ne aşteaptă, mereu deschisă, pentru a releva mereu alte semnificaţii şi adâncimi din nesfârşita, nobila ambiguitate ce însoţeşte fiecare operă într-adevăr mare a lumii, afirma academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga care a dezvăluit valenţe de excepţie în opera eminesciană , aşa cum în muzica lui Enescu a simţit muzica omului etern, iar în creaţia lui Brâncuşi, întrupată o înaltă viziune despre lume. Să luăm aminte la ce înseamnă valoarea unei culturi naţionale, despre ce înseamnă înţelegerea continuităţii. Totul se continuă în cultură. Nu trebuie să contestăm valorile trecute, astfel ne contestăm pe noi înşine, spunea cu atâta dragoste Maica Benedicta.

Darul de geniu nu derivă din vreun determinism de viaţă, ori din ereditate, nici din mediul social sau istoric, ci îl poţi explica printr-o latenţă sufletească ce se actualizează intr-un chip tainic. Latenţele sufleteşti au înţeles de energii „in-suflate”, de natură transempirică şi nematerială, nepieritoare şi deci divine. Ilie Bădescu duce mai departe modelul teandric aprofundat de Nichifor Crainic în perioada interbelică, referitor la natura divin-umana a omului. Prin latenţele sufleteşti, omul se arată participant la energiile necreate, la eternitate, ceea ce readuce în discuţie învăţăturile răsăritene asupra Dumnezeului proniator, care nu l-a părăsit pe om cu totul la cădere, ci a lăsat la acesta darurile sădite în el la creaţie doar că „păcatul a provocat virtualizarea lor” şi omul are acces la ele numai în şi prin manifestările actualizatoare, adică prin înălţările spirituale pe care le mijlocesc facerea de bine, iubirea, eroismul, poezia, smerenia, mila, iertarea. Această paradigmă a latenţelor sufleteşti ni-l dezvăluie pe Eminescu unit cu Dumnezeu prin latenţa darurilor, a celor dăruite omului spre a se înălţa.

Suntem contemporani cu teiul... pentru că Poetul rămâne în eternitate aşa cum şi-a dorit încă din perioada de debut când la vârsta de 19 ani, a publicat în Familia - acel minunat testament poetic care este poezia Amicului F.I:

„Voi, când mi-or aduce îngerii săi,
Palida-mi umbra în albul munte
Să-mi pui cununa pe-a mea frunte
Şi să-mi pui lira de căpătâi.”

...Numai poetul...Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului... purtând cununa recunoştinţei noastre de-a pururi... EMINESCU!


<< înapoi

Sus