RO
EN

Epitrahile

Broderie deosebit de bogată în reprezentări figurative și motive ornamentale, epitrahilul sau patrafirul constituie una din componentele specifice și obligatorii, totodată, ale veșmintelor purtate de preoți și arhierei în timpul oficierii serviciului religios. Are forma unei fâșii textile cu dimensiuni variabile, atingând uneori lungimea de aproape trei metri, iar lățimea de circa 10 - 12 centimetri. Denumirea sa derivă din cuvântul grecesc epitrache-lion, care desemnează modalitatea de îmbrăcare a acestei odăjdii pe după gât, fiind lăsată să cadă în față, de pe ambii umeri, în două părți egale, cusute între ele sau încheiate cu nasturi decorativi.

Epitrahilul își are obârșia în orar, cu care a fost identic inițial și din care a descins, adaptându-se treptat la o altă manieră de îmbrăcare pentru a marca deosebirea dintre preot și diacon. Distinct constituit, el apare pentru prima dată menționat în scrierile sfântului Gherman I, patriarhul Constantinopolului între anii 715 și 730.

Veșmânt liturgic specific cultului ortodox, epitrahilul amintește credincioșilor de ștreangul sau de ștergarul cu care a fost tras de gât Mântuitorul spre locul crucificării, simbolizând, de aceea, în ansamblul veșmintelor sacerdotale, „jugul cel bun al preoției”, care trebuie purtat cu smerenie pentru că acesta este „darul duhului sfânt care se pogoară peste săvârșitorul de cele sfinte”. Considerat ca un veșmânt esențial, îmbrăcarea sa de către preot sau arhiereu la oficierea oricărui serviciu religios, se impune cu atâta stringență, „încât Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, recomandă ca, în împrejurări de forță majoră, când nu s-ar găsi un epitrahil la îndemână, să se pună în chip de epitrahil brâul, o altă pânzătură sau chiar o bucată de funie, după ce au fost binecuvântate în scopul acestei întrebuințări...”.

Petrecându-se în jurul grumazului, epitrahilul se îmbracă pe deasupra stiharului, împodobindu-l cu decorațiile sale figurative care înfățișează, în cadre izolate, prooroci, apostoli, evangheliști, mucenici, episcopi etc., sau așa-numite praznice împărătești, adică scene complexe din viața biblică a Mântuitorului, dispuse în arcade arhitectonice sau în chenare geometrice, fie circulare, fie rectangulare, ornamentate la rândul lor cu motive tradiționale, simbolice, vegetale și zoomorfe. Distribuite în registre paralele, două câte două, uneori aceste decorații se încheie, la poalele piesei, cu portretele donatorilor, îndeobște voievozi sau mari dregători, și cu scurte inscripții votive ori de danie.

Veșmintele personajelor, brodate în fire de aur și de argint, se păstrează adeseori intacte în toate detaliile lor, decantate, de altfel, prin stilizare, până la esențele cele mai sugestive. Chipurile acestora însă, atunci când au fost brodate numai în fire de mătase - material mai puțin rezistent - au devenit aproape irecognoscibile sub acțiunea distructivă a factorilor de microclimat, a celor biochimici și mecanici, a eroziunii timpului, în general. Dar, aceiași factori, care produc asemenea efecte negative, conferă imaginilor respective și o pecete nobilă, o patina cu inefabile prețiozități cromatice, cu ape și cu scânteieri discrete de o inegalabilă distincție.

În confecționarea epitrahilelor, arta broderiei românești ajunge la o mare măiestrie atât în stilizarea figurilor, cât și în armonizarea culorilor, folosind materiale dintre cele mai prețioase: suporturi de mătase, dublate cu țesături de in, broderii cu fire de aur și de argint, culori vegetale discrete și de un mare rafinament cromatic.

Cel mai vechi epitrahil românesc, ajuns până la noi, se găsește la Mănăstirea Tismana și datează din vremea lui Dan I (1383-1386), ori din primii ani ai domniei lui Mircea cel Bătrân (1386 - 1418). Un epitrahil de o mare măiestrie artistică și iconografică au donat, în jurul anului 1427, Alexandru cel Bun și doamna sa Marina Mănăstirii Bistrița, dar, din păcate, acesta s-a pierdut peste hotare în timpul primului război mondial. Valoroasa piesă prezintă și un deosebit interes documentar, deoarece conținea, la poale, portretele donatorilor, primele portrete voievodale cunoscute în arta broderiei românești.

Din epoca lui Ștefan cel Mare se păstrează, la Mănăstirea Putna, mai multe epitrahile de o rară frumusețe, executate chiar aici, din porunca marelui domn pentru slăvită sa ctitorie. Sunt însă, după cum vom vedea, și câteva exemplare cu proveniențe incerte, fie din aceeași epocă, fie din secolele următoare.

Sus