RO
EN

Epitafuri, aere și pocrovețe

În ansamblul broderiilor cultice, epitafurile, aerele și pocrovețele formează o categorie distinctă, implicată direct în săvârșirea liturghiei, fapt pentru care aceste opere se mai numesc și văluri liturgice. Ele au destinații precise în oficierea serviciului religios și sunt împodobite cu scene consacrate din viața Mântuitorului, legate strâns de semnificația momentelor liturgice la care participă. Mărimea lor variază în funcție de menirea practică a fiecăruia dintre ele, constituind totodată un element de recunoaștere în cazul acelora cu reprezentări comune. Dimensiunile cele mai mari le are întotdeauna epitaful, a cărui temă iconografică - brodată sau pictată - reprezintă constant scena plângerii lui Iisus, după coborârea sa de pe cruce.

Denumirea acestei piese este de origine greacă și se compune din cuvintele epi și taphos, ceea ce înseamnă, ad-litteram, peste mormânt sau deasupra mormântului. Sensul etimologic al noțiunii acoperă numai parțial semnificațiile obiectului. Specific în exclusivitate cultului ortodox, epitaful are o destinație polifuncțională, care variază de-a lungul anului în raport cu anumite sărbători și perioade, în vinerea din săptămâna patimilor este adus în naos, înconjurat cu jerbe de flori și luminări aprinse; apoi este dus din nou în altar pentru a fi așezat pe sfânta masă, acoperit cu antimisul; aici rămâne până în ziua înălțării, când este ridicat și repus la locul său obișnuit din concavitatea absidei principale.

Aducerea epitafului, în vinerea mare, din altar în naos, precum și ritualul care are loc cu acest prilej simbolizează coborârea lui Iisus de pe cruce, plângerea și înmormântarea sa; readucerea în altar și așezarea lui pe sfânta masă, semnifică învierea Mântuitorului a treia zi după înmormântare, iar ridicarea de pe sfânta masă, la patruzeci de zile după înviere, sugerează înălțarea Iui Iisus la cer.

Încă din secolul al XV-lea, epitaful a început să fie confundat cu aerul, datorită faptului că ambele au aceeași temă iconografică, simbolizând jertfa lui Iisus, plângerea sau punerea sa în mormânt. Epitaful din 1490, bunăoară, dăruit de Ștefan cel Mare Mănăstirii Putna, este numit în inscripția sa votivă aer. La fel și epitafurile din 1494 și 1504 - 1506, de la mănăstirile Moldovița și, respectiv, Dobrovăț, executate din porunca aceluiași voievod. Confuzia s-a consolidat pe măsura trecerii timpului și ea mai stăruie încă atât în bibliografia aferentă, cât și în diverse expoziții, muzee sau colecții de artă medievală, în care sunt etalate și etichetate astfel de opere.

Asemănătoare, într-adevăr, sub raport iconografic, cele două categorii de văluri liturgice se deosebesc totuși între ele în primul rând prin destinația lor funcțională, dar și ca dimensiuni. Trebuie să precizăm că aerul este de fapt unul din cele trei pocrovețe - și anume, cel mai mare dintre acestea - destinat să acopere vasele de cult pe timpul păstrării lor la proscomidie sau să fie purtat pe umerii preotului care duce discul, la ceremonia ieșirii cu sfintele daruri.

Aerul, după denumirea sa grecească, sau văzduhul, după cea de origine slavonă, simbolizează, când se găsește la proscomidie, cerul pe care a strălucit steaua călăuzitoare a magilor în drumul lor spre staulul din Bethleem, în care s-a născut Iisus; când este purtat pe umerii preotului, la ieșirea cu sfintele daruri, semnifică trupul mort al Mântuitorului, iar când acoperă sfintele vase, așezate pe pristol, sugerează lespedea de pe mormântul Său.

Având o formă dreptunghiulară, ca și epitaful, laturile aerului rareori depășesc lungimea de 0,70 m., pe câtă vreme laturile epitafului sunt întotdeauna mai mari de l m., ajungând uneori să depășească 2 m. Din cele arătate până acum, se înțelege, ele asemenea, că niciodată epitaful nu poate fi întrebuințat ca aer și că, prin urmare, confundarea lor este numai de ordin formal, nu și funcțional.

Se impune să mai subliniem că în vreme ce epitaful este un văl liturgic independent, cu funcții autonome, aerul, dimpotrivă, este în strânsă conexiune cu celelalte două pocrovețe, de dimensiuni mai mici, precum și cu vasele de cult pentru care toate trei sunt destinate cu întrebuințări bine delimitate.

Noțiunea de pocrovăț deriva în limba română din slavonescul pokrovu, trecut, probabil, prin filiera sârbescului pokrovac, ambele cuvinte având înțelesul de acoperământ, funcție pe care o îndeplinesc, la modul cel mai propriu, micile văluri în discuție. Astfel, unul din pocrovețe - și anume acela a cărui temă iconografică reprezintă împărtășirea apostolilor cu agneț - acoperă discul, copia și steluța; cel de al doilea, reprezentând împărtășirea apostolilor cu vin, se așează peste potir și linguriță, iar aerul - cunoscut și sub numele de pocrovățul mare - se așterne peste toate la un loc.

Pe timpul aflării lor la proscomidie, pocrovețele mici simbolizează scutecele în care a fost înfășat Iisus la naștere, iar când sunt purtate la ieșirea cu sfintele daruri semnifică vălurile în care Mântuitorul a fost înfășurat la înmormântare.

Arta broderiei atinge în unele epitafuri, aere și pocrovețe românești din secolele al XV-lea și al XVI-lea, culmile desăvârșirii atât sub raport compozițional și cromatic, cât și ca tehnică de execuție. Scenele și chenarele marginale, cu inscripțiile lor dedicatorii, erau desenate și colorate mai întâi pe cartoane - îndeobște de către meșterii care zugrăveau bisericile sau miniau manuscrisele, de unde și unitatea stilistică a celor trei genuri artistice - fiind transpuse apoi în broderie, cu fir de aur, de mătase și de argint, pe suport de catifea sau pe satin, de cânepă sau de in, în atelierele specializate care funcționau pe lângă mănăstiri și curțile domnești.

Celebre sunt, pentru frumusețea lor, pentru măiestria și finețea execuției, aerele și pocrovețele de la Sucevița, de la Moldovița și de la Putna, toate din secolul al XV-lea, iar cele mai vechi epitafuri românești - cum ar fi cel de la Cozia din 1396, cel dăruit Mănăstirii Neamțu de egumenul Siluan în 1437, cele de la Putna și Moldovița din 1490 - 1494 sau cel de la Dobrovăț din 1504 - 1506 - se disting prin monumentalitatea și sobrietatea compozițiilor, prin somptuozitatea și dramatismul lor concentrat, prin grandoarea hieratică a personajelor și prin atmosfera lor cromatică, elegantă și gravă totodată.

În secolele următoare, stilul iconografic al epitafurilor evoluează de la concizie la baroc, încărcându-se cu noi elemente decorative și cu personaje care nu apăreau în vechile structuri compoziționale.

În colecția Mănăstirii Putna sunt expuse două epitafuri de o excepțională valoare artistică: unul de proveniență sârbă, datând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, și altul moldovenesc, executat chiar la această mănăstire, în anul 1490, din porunca lui Ștefan cel Mare. Acesta din urmă este cel mai vechi epitaf care s-a păstrat din epoca marelui domn și, totodată, una dintre cele mai impresionante, mai dramatice și mai monumentale broderii românești.

În ceea ce privește aerele și pocrovețele expuse în aceeași colecție, unele datează din secolul al XV-lea, fiind dăruite mănăstirii de către Ștefan cel Mare, iar altele, din secolele următoare și provin - după cum vom vedea - de la alți donatori.

Sus