Dvere, zavese şi văluri de tâmplă

Înţelegerea deplină a broderiilor religioase purtând asemenea denumiri reclamă abordarea lor în perspectivă istorică, mai exact, în strânsă conexiune cu evoluţia sistemului de separare a naosului de altar, care nu a fost întotdeauna aşa cum se prezintă astăzi.

În vechile biserici creştine, acest sistem se rezumă - ca şi în templele iudaice - numai la o perdea, brodată sau simplă, numită în greceşte catapeteasma; ulterior se recurge la un parapet, folosit şi astăzi în bisericile catolice, cunoscut sub numele de cancel, cuvânt derivat din verbul latinesc cancello-cancellare, care înseamnă a îngrădi, a înconjura cu gratii, în secolul al VI-lea, sub împăratul Justinian, la biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, cancelul este înlocuit cu o succesiune de douăsprezece coloane monumentale, simbolizând pe cei doisprezece apostoli, iar în bisericile mai modeste naosul începe să fie separat tot mai frecvent de altar sau de absida principală prin câte patru stâlpi de lemn, dispuşi în anfiladă, amintind, evident, în cazul acesta, de cei patru evanghelişti. Între ei se aşezau icoanele împărăteşti, icoana intitulată Deisis şi un număr corespunzător de văluri speciale, menite să acopere spaţiile rămase libere deasupra şi dedesubtul lor. Astfel constituit, acest perete despărţitor, premergător iconostasului de mai târziu, s-a numit tâmplă de la cuvântul grecesc templon, care înseamnă templu, iar de la numele acestuia, prin contaminare, şi vălurile respective s-au numit de tâmplă, noţiune generică sub care se înţelegeau două categorii de obiecte cu denumiri şi destinaţii distincte: zavesele şi dverele.

De regulă, zavesele se aşezau la partea superioară a tâmplei, acoperind spaţiile goale de deasupra icoanelor. Numele lor este de origine slavă şi înseamnă perdea. Menirea dverelor, dimpotrivă, era să acopere spaţiile goale de sub icoane, prin care se putea circula, îndeplinind rolul unor uşi între naos şi altar, cu posibilitatea de a culisa pe vergelele susţinătoare, pentru a închide sau deschide spaţiile respective, în funcţie de anumite momente ale serviciului religios. Numele lor este tot de origine slavă şi desemnează însăşi funcţia pe care o îndeplinesc, adică aceea de uşi.

Pe măsură ce tâmpla dobândeşte noi icoane, amplificându-se considerabil mai ales după Sinodul din 843 de la Constantinopol, care consacră definitiv triumful Ortodoxiei asupra iconoclasmului, vălurile corespunzătoare îşi cedează locurile în favoarea acestora. Se ajunge astfel, prin secolul al XV-lea, la constituirea unui nou sistem delimitativ între naos şi altar, generalizat sub numele de iconostas, construcţie monumentală din lemn sculptat, aurit sau policromat, arhitecturată pe cinci registre de icoane, dispuse în frize suprapuse după canoane riguros ordonate, care, către sfârşitul secolului al XVI-lea, îşi face apariţia şi în ţările române, mai întâi la unele biserici din Moldova, apoi şi din Muntenia şi Transilvania.

În ansamblul noului sistem, rolul zaveselor şi al dverelor este foarte restrâns, rămânând să acopere numai uşile împărăteşti, adică cele de la mijlocul iconostasului, şi uşile diaconeşti, situate una la stingă şi alta la dreapta acestora.

Fiind reduse la aceeaşi funcţie, vechea distincţie dintre zavesă şi dveră dispare treptat, cele două nume ajungând să desemneze unul şi acelaşi obiect. Exemple grăitoare în acest sens ne oferă splendidele dvere de la Putna, din vremea lui Ştefan cel Mare, pe care ctitorul însuşi le numea, în inscripţiile de danie, când zavese, când dvere, după destinaţia lor în cadrul tâmplei, neajunsă pe-atunci la stadiul de iconostas. Cu numele precizate în inscripţii vor apare ele şi în paginile de faţă, iar în cazul acelora lipsite de inscripţii, aparţinând unor epoci mai târzii, vor fi menţionate, convenţional, ca văluri de tâmplă, noţiune generică sub care se cuprind - după cum am văzut - şi unele şi altele.

Concluzionând, aşadar, în accepţia de astăzi, dvera, zavesă, perdeaua sau vălul de tâmplă desemnează acelaşi obiect: o draperie, cu dimensiuni şi forme variabile, fie pătrate, fie dreptunghiulare, brodată cu diferite reprezentări iconografice şi simbolice - Buna Vestire, Naşterea lui Iisus, Răstignirea, Învierea, Adormirea Maicii Domnului etc. - sau numai cu simple motive decorative, geometrice ori vegetale.

Se crede că, pe lângă folosirea lor în biserici, ca văluri de tâmplă, dverele şi zavesele au servit şi ca obiecte de podoabă în arhondaricele mănăstireşti, în palatele domneşti sau în casele boiereşti, iar despre unele dintre ele s-ar putea afirma că din capul locului au fost create numai în acest din urmă scop. Este greu de crezut, spre exemplu, că Dvera din 1510, de la Putna a fost utilizată vreodată ca atare la uşile împărăteşti sau diaconeşti ale bisericii, deoarece greutatea şi dimensiunile sale o fac improprie acestei destinaţii.

Considerate capodopere ale artei româneşti din toate timpurile, vălurile de tâmplă dăruite de Ştefan cel Mare Mănăstirii Putna, executate chiar în atelierele acestei ctitorii, sunt expresii concentrate ale sintezei artistice săvârşite în epoca marelui domn, mesagere peste veacuri ale unei elevate atmosfere spirituale. Impresionantele plăsmuiri, „zugrăvite” migălos cu acul, în străluciri de aur, de argint şi de mătase, constituie - după aprecierea unor reputaţi esteticieni români - «împreună cu acoperământul de mormânt al Măriei de Mangop, pictura de la Bălineşti şi de pe faţadele de sud şi de est de la Arbure (...), cele mai desăvârşite expresii ale frumosului artistic din câte a putut da arta medievală românească”. Pictorii care au desenat modelele pe cartoane şi brodeurii care le-au transpus cu acul pe mătase - scria Maria Ana Musicescu - „aveau în aceeaşi măsură perspectiva străvechiului fond comun, gustul, sensibilitatea şi viziunea artistică acordate unui mediu social şi cultural omogen care, păstrând respectul pentru valorile tradiţionale, rămânea permanent deschis sugestiilor şi înnoirilor”.

Deşi descind din vechile tradiţii, rigid canonizate, ale artei bizantine, dverele putnene de la Ştefan cel Mare şi Bogdan al III-lea sunt opere profund originale, de o inefabilă poezie şi puritate spirituală, care poartă pecetea distinctă a geniului creator românesc, dobândindu-şi, tocmai prin aceasta, locul lor aparte în ansamblul artei universale.


Sus