RO
EN

Cruci

Semnul crucii este omniprezent în lumea creștină, atât ca simbol religios cât și ca element decorativ, în ultima ipostază poate fi întâlnit pretutindeni în cele mai diverse opere de artă: în picturi și sculpturi de toate categoriile, în broderii și țesături, în orfevrărie și ceramică, în cusături și crestături populare etc. Ca simbol religios creștin, crucea devine obiect de cult și de venerație încă din primele veacuri ale erei noastre, fiind indisolubil legată de Calvarul lui Iisus care culminează prin crucificarea Sa. Ca obiect de tortură și de execuție a pedepselor capitale este constatată insă și înaintea erei noastre, mai ales la romanii, iar ca simbol religios, în general, cu semnificații mai mult sau mai puțin descifrabile, este atestată din vremuri străvechi, la sumerieni, asiro-chaldeeni și cretani.

Amintind răstignirea lui Iisus, prin care, potrivit dogmei, creștinismul își primește suprema consacrare, atât crucea cât și numele Mântuitorului sunt strict prohibite la început în toate provinciile Imperiului roman, sub amenințarea celor mai cumplite pedepse capitale. Ca urmare, în primele veacuri de existență, comunitățile creștine au recurs la alte reprezentări simbolice, anagrame și monograme, incifrând aceleași înțelesuri, dar numai de ele știute. Un astfel de simbol a fost, de pildă, peștele, a cărui denumire grecească Ichtis semnifica numele și principalele atribute ale lui Iisus: lesos Christos Teou los Soter, ceea ce înseamnă Iisus Cristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor.

Mai târziu, odată cu Edictul de la Milano, emis de Constantin cel Mare în 313, creștinismul devine religia licita, o credință legală deci, liberă să se manifeste oficial, ca și celelalte culte din Imperiu. Astfel, semnul crucii este scos în afara oricărei interdicții, fiind arborat până și pe steagurile armatelor imperiale, însoțit de cunoscuta deviză latinească In hoc signo vinces (= sub acest semn vei învinge), inspirată, potrivit relatărilor cronicarului grec Eusebiu Pamphile, de împrejurările neobișnuite care au dus, în cele din urmă, la convertirea împăratului însuși.

Ca urmare, din respect pentru semnificațiile acestui simbol, execuțiile prin crucificare se interzic în tot cuprinsul Imperiului, iar crucea însăși, ca semn al venerației creștine, cu drept de cetate acum, își cristalizează formele în câteva tipuri distincte, cu denumiri consacrate, concretizându-se totodată, bidimensional și tridimensional, într-o mare varietate de materiale: piatră, lemn, marmură, os, fildeș, metale și pietre prețioase, emailuri, pictură, grafică etc.

După numărul și poziția brațelor, ca și după raporturile dimensionale dintre ele, crucile se constituie în următoarele tipuri principale:

- crucea latină (crux immissa), cu brațul vertical inferior mai lung decât celelalte trei brațe, îndeobște egale între ele;

- crucea greacă, cu toate brațele egale, intersectate perpendicular;

- crucea Sfântului Andrei (crux decussata), cu toate brațele egale, dar intersectate oblic, în formă de X- I se spune astfel, deoarece, după tradiție, acest apostol, care ar fi predicat și prin Dobrogea noastră (sec. I), a fost răstignit pe o asemenea cruce;

- crucea egipteană (crux commissa), cu un singur braț vertical, mai lung decât cele două orizontale, având prin urmare forma literei T. I se mai spune și crucea Sfântului Anton, care a trăit și a predicat în Egipt, în secolele III-IV.

Din aceste tipuri fundamentale s-au desprins cu vremea noi tipuri derivate, cum ar fi:

- crucea de Malta, cu brațele cvasitriunghiulare, îngustate spre punctul de intersecție;

- crucea de Lorena, cu două traverse orizontale, din care una mai lungă la centrul celei verticale și alta mai scurtă deasupra;

- crucea papală, cu trei traverse orizontale, din care una mai lungă la centrul celei verticale și două mai scurte, egale, deasupra și dedesubtul ei;

- crucea rusă, cu o traversă orizontală pe centrul celei verticale și cu una oblică, mai scurtă, dedesubtul ei, amintind așa-zisul suppedaneum, adică suportul pe care au fost pironite picioarele lui Iisus.

Ca obiecte tridimensionale, crucile se împart, după destinația lor, în două mari categorii: fixe și mobile. Cele dinții sunt de mari dimensiuni și se așează deasupra turlelor de biserici, la căpătâiul mormintelor creștine, la răspântii și fântâni, în chip de troițe, precum și în diverse locuri pe care s-au aflat odinioară biserici ori s-au petrecut anumite evenimente, vrednice a fi comemorate printr-un asemenea semn. Cele mobile sunt incomparabil mai numeroase, au dimensiuni mai mici și destinații mai variate. Din categoria acestora menționăm în primul rând crucile pentru sfintele mese și crucile de mână, cărora li se adaugă cele procesionale, relicviare și pectorale, ultimele constituind semnul distinctiv al arhiereilor sub denumirea de engolpioane.

Indiferent de materialul în care sunt lucrate și de categoria din care fac parte, crucile pot fi simple sau decorate cu picturi și sculpturi, cu ferecături, emailuri și caboșoane, uneori numai cu unele din acestea, alteori cu toate la un loc, dobândind frecvent remarcabile valențe artistice.

Ca simboluri creștine, cele mai vechi cruci păstrate pe teritoriul patriei noastre datează din secolele IV - VI și au fost sculptate în piatră sau executate în metale prețioase. Printre cele din urmă figurează unele de o rară frumusețe, cum ar fi, spre exemplu, crucea de aur din secolul al VI-lea, descoperită la Histria, și mai ales cunoscutul engolpion relicviar din secolul al XI-lea, descoperit tot în Dobrogea, la Garvăn, somptuos decorat cu filigrane spiralice, cu pietre prețioase și cu o naivă, dar sugestivă scenă a Răstignirii în zona centrală.

Crucile de lemn, prin natura materialului, nu au rezistat din vremuri atât de îndepărtate. Cele mai vechi, care au ajuns până la noi, datează din secolul al XVI-lea și provin numai din Moldova și Țara Românească. Transilvania nu ne-a lăsat asemenea mărturii artistice care să dateze din același secol. Lucrate în lemn de diferite esențe, ele sunt decorate cu reliefuri miniaturale, reprezentând scene biblice, figuri de Evangheliști și Apostoli, în spații indefinite sau proiectate pe fundaluri arhitectonice și naturale, surprinse adeseori cu o uimitoare migală, precizie și măiestrie.

Aproape întotdeauna crucile sculptate sunt ferecate în argint aurit, gravat, ajurat sau ciocănit în stilizări florale și geometrice, cu încrustații de pietre prețioase și senii prețioase. Pe ferecături apar frecvent inscripții votive, conținând uneori, pe lingă numele ctitorilor, nume de cioplitori și argintari. Astfel se poate afla că în marea lor majoritate aceste veritabile opere de artă sunt create de meșteri autohtoni, monahi, în primul rând, dar și laici.

Colecția de cruci a Mănăstirii Putna este relativ restrânsă, sub raport numeric, dar foarte importantă pe plan valoric. Aici s-a păstrat cel mai vechi exemplar, din patrimoniul românesc, al unei asemenea piese. Este vorba de o splendidă cruce de mână, sculptată și ferecată, potrivit pisaniei, în 1503, din porunca lui Ștefan cel Mare, pentru lăcașul ctitoriei sale de la Putna și care se află acum în custodie la Muzeul de istorie al R. S. România.

Alte exemplare, de asemenea valoroase, figurează în Muzeul mănăstirii și datează, după cum s-a anticipat, din secolele XVI-XIX, marcând prin detaliile lor decorative evoluția acestui gen artistic de-a lungul a patru veacuri.

Sus