Clopote

Apariţia clopotelor, în general, şi utilizarea lor în practica vieţii spirituale creştine, mai ales, nu sunt coincidente cu însăşi apariţia cultului creştin şi cu cele mai vechi forme de manifestare ale acestuia. De altfel, dacă avem în vedere funcţia lor primordială, de comunicare sonoră a unor masaje convenţionale, introducerea acestora în serviciul primelor comunităţi creştine nici nu ar fi fost indicată, chiar dacă clopotele ar fi existat încă de pe atunci. După cum se ştie, până la Edictul din Milano, emis de împăratul Constantin cel Mare, în anul 313, creştinismul a evoluat şi s-a răspândit ca o credinţă interzisă, adepţii acestuia fiind persecutaţi cu cruzime în toate provinciile uriaşului Imperiu roman. În asemenea împrejurări, serviciul religios trebuia să se desfăşoare discret şi în locuri bine tăinuite, fapt pentru care credincioşii erau chemaţi la slujbe prin intermediul diaconilor sau al unor mesageri secreţi, numiţi cursores. După promulgarea Edictului amintit, care proclamă libertatea cultului creştin în tot cuprinsul Imperiului roman, se adoptă noi mijloace pentru anunţarea serviciilor religioase, cum ar fi trâmbiţa, toaca de lemn, toaca de fier etc. Abia către sfârşitul secolului al IV-lea îşi fac apariţia primele clopote, care, potrivit unor izvoare, ar fi fost inventate de către Paulin din Nola (353 - 431), guvernator al Campaniei, mai întâi, apoi preot şi episcop în această parte a Italiei. De la numele regiunii în care au fost inventate, clopotele se numesc în limba italiană campane, iar construcţiile destinate adăpostirii şi funcţionării lor campanile, deci clopotniţe, termeni folosiţi cu aceleaşi accepţii şi de unii cercetători români mai vechi.

La data inventării, clopotele nu au primit însă destinaţia religioasă pe care o cunoaştem noi astăzi. Introducerea lor în uzanţa vieţii bisericeşti are loc pe la începutul secolului al VII-lea şi este atribuită episcopului roman Sabinian. Procesul de generalizare a utilizării acestora evoluează totuşi lent şi va dura până prin secolul al VIII-lea în Apusul Europei şi până prin cel de al IX-lea în Răsărit, coexistând până-n zilele noastre cu procedeul mai vechi al vestirii slujbelor şi prin baterea toacei. S-ar părea că în Răsărit clopotele au fost aduse mai întâi din Italia. Se ştie, de pildă, că în anul 865 însuşi împăratul Bizanţului, Mihail al III-lea, supranumit Beţivul, primea în dar de la dogele Veneţiei, Ursus Patricianus, o garnitură de 12 clopote pentru faimoasa biserică Sfânta Sofia din Constanţinopol.

Clopotele se execută, în general, din bronz, prin turnare în tipare corespunzătoare şi sunt aproape întotdeauna piriforme sau asemănătoare unor pocale aşezate cu gura în jos. Dacă forma lor este oarecum stereotipă, mărimea şi greutatea acestora sunt extrem de variabile, mergând de la câteva kilograme până la mii, zeci de mii şi chiar sute de mii de kilograme. Aşa-numitul „Ţar al clopotelor”, bunăoară, care datează din 1735 şi este expus la Moscova, în incinta Kremlinului, cântăreşte două sute de mii de kilograme.

Îndeobşte, suprafaţa exterioară a clopotelor este decorată - fie direct din turnare, fie prin operaţii ulterioare - cu diferite motive geometrice, vegetale şi zoomorfe, cu scene religioase, portrete de ctitori, blazoane şi steme, însoţite foarte frecvent de inscripţii votive şi liturgice sau de inscripţii consacrate, privitoare la însăşi menirea clopotelor. Printre cele mai uzuale din ultima categorie, cităm cunoscutele versete latine: „vivos voco, mortuos plango, fulgura frango” (= pe vii îi chem, pe morţi îi plâng, fulgerele frâng); iar printre cele care definesc aproape complet funcţiile multiple ale clopotelor, menţionăm o altă inscripţie latină, întâlnită, de asemenea foarte frecvent, pe clopote, mai ales în Apus: „Laudo deum verum, plebem voco, congrego clerum; defunctos plango, fulmina fugo, festa decoro”, adică „Laud pe Dumnezeu cel adevărat, chem mulţimea, adun clerul; îi plâng pe morţi, alung fulgerele, înfrumuseţez sărbătorile”.

Potrivit tradiţiei creştine, sunetele clopotelor simbolizează glasul lui Dumnezeu şi al slujitorilor săi. De aceea, înainte de a intra în funcţie, ele sunt mai întâi aghezmuite şi tămâiate, primind adeseori şi câte un nume, fie simbolic, fie de ctitor, fie de sfinţi, întocmai ca la un autentic botez. Cele mai vechi clopote din ţara noastră, ajunse până la noi, datează din secolul al XIV-lea şi se păstrează la bisericile de la Sântana Nirajului, Şeica Mare şi Cotmeana. Din prima jumătate a secolului al XV-lea, menţionăm un clopot de la biserica romano-catolică din Cristur şi două de la Cozia, acestea din urmă datând sigur din 1403 şi, respectiv, din 1413. Mai numeroase sunt clopotele care s-au păstrat din a doua jumătate a secolului al XV-lea, în special cele moldoveneşti dăruite de Ştefan cel Mare mănăstirilor: Putna, la 1484 şi 1490; Voroneţ, la 1488; Bistriţa, la 1490 şi 1494. Nici unul din aceste clopote nu s-a păstrat intact până-n zilele noastre. Toate s-au dogit cu vremea, fiind scoase din funcţie sau prefăcute de mai multe ori.


Sus