RO
EN

Clopote

Apariția clopotelor, în general, și utilizarea lor în practica vieții spirituale creștine, mai ales, nu sunt coincidente cu însăși apariția cultului creștin și cu cele mai vechi forme de manifestare ale acestuia. De altfel, dacă avem în vedere funcția lor primordială, de comunicare sonoră a unor masaje convenționale, introducerea acestora în serviciul primelor comunități creștine nici nu ar fi fost indicată, chiar dacă clopotele ar fi existat încă de pe atunci. După cum se știe, până la Edictul din Milano, emis de împăratul Constantin cel Mare, în anul 313, creștinismul a evoluat și s-a răspândit ca o credință interzisă, adepții acestuia fiind persecutați cu cruzime în toate provinciile uriașului Imperiu roman. În asemenea împrejurări, serviciul religios trebuia să se desfășoare discret și în locuri bine tăinuite, fapt pentru care credincioșii erau chemați la slujbe prin intermediul diaconilor sau al unor mesageri secreți, numiți cursores. După promulgarea Edictului amintit, care proclamă libertatea cultului creștin în tot cuprinsul Imperiului roman, se adoptă noi mijloace pentru anunțarea serviciilor religioase, cum ar fi trâmbița, toaca de lemn, toaca de fier etc. Abia către sfârșitul secolului al IV-lea își fac apariția primele clopote, care, potrivit unor izvoare, ar fi fost inventate de către Paulin din Nola (353 - 431), guvernator al Campaniei, mai întâi, apoi preot și episcop în această parte a Italiei. De la numele regiunii în care au fost inventate, clopotele se numesc în limba italiană campane, iar construcțiile destinate adăpostirii și funcționării lor campanile, deci clopotnițe, termeni folosiți cu aceleași accepții și de unii cercetători români mai vechi.

La data inventării, clopotele nu au primit însă destinația religioasă pe care o cunoaștem noi astăzi. Introducerea lor în uzanța vieții bisericești are loc pe la începutul secolului al VII-lea și este atribuită episcopului roman Sabinian. Procesul de generalizare a utilizării acestora evoluează totuși lent și va dura până prin secolul al VIII-lea în Apusul Europei și până prin cel de al IX-lea în Răsărit, coexistând până-n zilele noastre cu procedeul mai vechi al vestirii slujbelor și prin baterea toacei. S-ar părea că în Răsărit clopotele au fost aduse mai întâi din Italia. Se știe, de pildă, că în anul 865 însuși împăratul Bizanțului, Mihail al III-lea, supranumit Bețivul, primea în dar de la dogele Veneției, Ursus Patricianus, o garnitură de 12 clopote pentru faimoasa biserică Sfânta Sofia din Constantinopol.

Clopotele se execută, în general, din bronz, prin turnare în tipare corespunzătoare și sunt aproape întotdeauna piriforme sau asemănătoare unor pocale așezate cu gura în jos. Dacă forma lor este oarecum stereotipă, mărimea și greutatea acestora sunt extrem de variabile, mergând de la câteva kilograme până la mii, zeci de mii și chiar sute de mii de kilograme. Așa-numitul „Țar al clopotelor”, bunăoară, care datează din 1735 și este expus la Moscova, în incinta Kremlinului, cântărește două sute de mii de kilograme.

Îndeobște, suprafața exterioară a clopotelor este decorată - fie direct din turnare, fie prin operații ulterioare - cu diferite motive geometrice, vegetale și zoomorfe, cu scene religioase, portrete de ctitori, blazoane și steme, însoțite foarte frecvent de inscripții votive și liturgice sau de inscripții consacrate, privitoare la însăși menirea clopotelor. Printre cele mai uzuale din ultima categorie, cităm cunoscutele versete latine: „vivos voco, mortuos plango, fulgura frango” (= pe vii îi chem, pe morți îi plâng, fulgerele frâng); iar printre cele care definesc aproape complet funcțiile multiple ale clopotelor, menționăm o altă inscripție latină, întâlnită, de asemenea foarte frecvent, pe clopote, mai ales în Apus: „Laudo deum verum, plebem voco, congrego clerum; defunctos plango, fulmina fugo, festa decoro”, adică „Laud pe Dumnezeu cel adevărat, chem mulțimea, adun clerul; îi plâng pe morți, alung fulgerele, înfrumusețez sărbătorile”.

Potrivit tradiției creștine, sunetele clopotelor simbolizează glasul lui Dumnezeu și al slujitorilor săi. De aceea, înainte de a intra în funcție, ele sunt mai întâi aghezmuite și tămâiate, primind adeseori și câte un nume, fie simbolic, fie de ctitor, fie de sfinți, întocmai ca la un autentic botez. Cele mai vechi clopote din țara noastră, ajunse până la noi, datează din secolul al XIV-lea și se păstrează la bisericile de la Sântana Nirajului, Șeica Mare și Cotmeana. Din prima jumătate a secolului al XV-lea, menționăm un clopot de la biserica romano-catolică din Cristur și două de la Cozia, acestea din urmă datând sigur din 1403 și, respectiv, din 1413. Mai numeroase sunt clopotele care s-au păstrat din a doua jumătate a secolului al XV-lea, în special cele moldovenești dăruite de Ștefan cel Mare mănăstirilor: Putna, la 1484 și 1490; Voroneț, la 1488; Bistrița, la 1490 și 1494. Nici unul din aceste clopote nu s-a păstrat intact până-n zilele noastre. Toate s-au dogit cu vremea, fiind scoase din funcție sau prefăcute de mai multe ori.


Clopotul mare, zis Buga (1484)

Clopotul Buga
Bronz, executat și decorat prin turnare.

Greutate: 1565 kg.

Proveniență: dăruit de Ștefan cel Mare Mănăstirii Putna.

Este expus actualmente, ca piesă muzeistică, în incinta mănăstirii.

Istoric: turnat în 1484, din porunca lui Ștefan cel Mare, de-a lungul vremii acest clopot s-a dogit și a fost returnat de mai multe ori: prima dată se strică la 5 ianuarie 1760 și este refăcut în iunie 1761 de către meșterul Theodor Polianschî din Lvov, care se angaja față de mănăstire să-l facă el încă o dată, pe speze proprii, dacă clopotul nu va rezista cel puțin patru ani; a doua oară se dogește în 1793 și rămâne astfel până în 1818, când este iarăși returnat de către Mihail Făgărași, clopotarul Bucovinei; a treia oară se sparge în 1917, iar în 1928 se încearcă refacerea lui, ducându-se tratative cu o firmă specializată din Cernăuți. Potrivit unor clauze, consimțite de ambele părți, Buga trebuia să fie topită și returnată, exact așa cum a fost, în prezența unei comisii constituită ad-hoc. Și pentru că prin topire se pierd, în general, cam zece procente din metal, diferența urma să fie compensată cu bucăți de bronz provenite de la tunurile austriece reformate, pe care firma respectivă (Geib), le obținuse după încetarea primului război mondial. Tratativele au eșuat însă, deoarece suma pretinsă pentru această operație (225.000 lei) a fost considerată exagerat de mare și astfel Buga nu a mai fost refăcută, păstrându-se în aceeași stare până în zilele noastre. Consiliul eparhial al Bucovinei a preferat să facă mai curând un nou clopot, la fel de mare, de greu și de frumos ca și cel de la Ștefan, adresându-se în acest scop Fabricii de clopote Oituz din București (cf. Raportul Secțiunii regionale Cernăuți a Comisiunii monumentelor istorice pe anii 1933-1934, în B.C.M.I.). Potrivit inscripției, această copie după vechea Buga „... s-a turnat în anul mântuirii 1934 prin osârdia arhimandritului și mitropolitului Nectarie al Bucovinei și a egumenului Putnei Atanasie Prelipceanu, în locul și după tiparul clopotului Buga, dăruit acestei sfinte monastiri de ctitorul ei, Voievodul Ștefan cel Mare, la anul 1484, care clopot, dogindu-se, s-a așezat printre odoarele istorice din muzeul sfintei monastiri”.

Descriere și inscripții: în zona superioară, vechea Buga este decorată cu o rețea de stilizări florale și geometrice care se termină spre zona centrală cu ciucuri campaniformi. Pe acest câmp decorativ, la registrul de sus, de jur împrejurul clopotului, inscripție în limba română cu litere chirilice: „S-au lucrat de maister Mihail Făgărași, clopotar A. K. K. Bucovinii”. Sub decorul floral-geometric, dispusă pe șase rânduri orizontale și pe aproximativ trei pătrimi din circumferința clopotului, altă inscripție în limba română cu litere chirilice: „Acest clopot, anume Buga, al Mănăstirii Putnii, la anii de la Hristos 1484 s-au făcut de ctitorul ei, fericitul Ștefan Voievod cel Vestit, iară la anii 1760 s-au stricat și mănăstirea, cu ajutorul mitropolitului Iacov Putneanul l-au prefăcut și la anii 1793 iarăși s-au stricat și la anul 1818 prin silința egumenului Filaret Vendevschi, cu ajutorul boierilor Ilie Ilschii, Dimitrachi Constan și Vasile Vasilco iarăși de iznoavă s-au prefăcut. Auzi Doamne glasul lor”. În zona diametral opusă inscripției, într-un medalion oval decorat cu motive florale, este reprezentat - din turnare - Iisus răstignit, asistat de două personaje feminine.

Observații: s-ar părea că denumirea acestui mare clopot este de fapt o poreclă, determinată atât de proporțiile sale, cit și de sunetul său. După cum se știe, în slavonă, substantivul bugă înseamnă buhai sau taur, deci o ființă puternică și de mari dimensiuni, iar verbul bugati înseamnă a tuna, a bubui, asemenea dangătelor Bugăi despre care se spune că făceau să răsune munții. Intrând în legendă, ca multe din lucrurile și faptele săvârșite de Ștefan cel Mare, despre clopotul Buga se povestește că a sunat de la sine în noaptea de 12 - 13 octombrie 1777, când turcii l-au ucis mișelește, la Iași, pe Grigore al III-lea Ghica pentru că protestase împotriva răpirii Bucovinei de către austrieci (Mihai Eminescu, La anul 1774, în „Curierul de Iassi” nr. 106 din 30 septembrie 1877).


Blagovistnicul (1490)

Turnat în bronz.

Greutate: 318 kg.

Proveniență: dăruit de Ștefan cel Mare Mănăstirii Putna. Expus actualmente, ca piesă muzeistică, în incinta mănăstirii. Clopot simplu, de formă clasică, fără decorații.

Inscripții: la registrul superior, de jur împrejurul circumferinței, inscripție slavonă, pe două rânduri și jumătate: „Ștefan Voievod, Domnul Țării Moldovei, a făcut acest clopot Mănăstirii sale de la Putna, sub arhimandritul Paisie cel Scurt, în anul 6998 (= 1490).”

Observații: Dogindu-se, la o dată necunoscută, Blagovistnicul este scos din funcțiune, fără să fi fost prefăcut vreodată. Numele său este slavonesc și înseamnă Vestitorul de bine sau Solul bucuriei.


Ușerul (1530)

Turnat în bronz.

Greutate: 1150 kg.

Proveniență: dăruit de Petru Rareș Mănăstirii Putna. Este returnat în 1885 și atribuit greșit, prin noua inscripție românească principelui Ștefan. Se află în stare de funcțiune, la al doilea etaj al clopotniței. Clopot obișnuit, do formă clasică, decorat cu o friză circulară de motive vegetale, în partea opusă a inscripției, la bază, sunt figurați cei Trei Ierarhi, iar sub ei este înscrisă cifra 336.

Inscripții: dispusă circular, pe două rânduri, la registrul de sus, în limba română, cu litere latine, noua pisanie afirmă: „Campana aceasta este oferită de principele Ștefan (sic !), la anul 1530 Mănăstirii Putna și fiind stricată la anul 1885 de nou s-a făcut, sub arhimandritul mitrofor Desideriu Cozub, de meșterul Andreiu Geib”.

Obscrvații: după Dimitrie Dan, vechea inscripție de la Petru Rareș avea următorul conținut: „Cel întru Hristos Dumnezeu credinciosul, Io Petru Voievod, domnul Țării Moldovei, a făcut acest clopot sub arhimandritul Siluan în anul 7038 (= 1530)”. El atribuie, pe nedrept, inadvertența din inscripția românească ieromonahului Sevastian Georgiescul, fără să precizeze însă de unde cunoaște vechea inscripție slavonă. Cuvântul ușer desemna în Moldova medievală funcția unui anumit dregător, care avea obligația să întâmpine, să anunțe și să conducă solii la domnul țării. Fiind tras, probabil, cu prilejul sosirii la Putna a unor oaspeți de seamă, clopotul lui Petru Rareș și-a dobândit cu vremea acest nume.

Sus