RO
EN

Candele și sfeșnice

Sub raport funcțional și simbolic, candelele și sfeșnicele trebuie considerate obiecte de cult perechi sau paralele, asemenea cădelnițelor și cățuilor, deși din punct de vedere morfologic asemănările dintre ele nu sunt la fel de evidente ca între acestea din urmă. Și unele și altele servesc totuși ca suporturi ale unor surse de iluminare, cum sunt uleiul și feștila, în cazul candelelor, sau ceara și fitilul - respectiv luminările - în cazul sfeșnicelor. Spre deosebire de cădelnițe și cățui, care sunt obiecte exclusiv cultice, candelele și sfeșnicele au fost utilizate întotdeauna și ca obiecte de cult și ca obiecte laice, de uz diurn în locuințele oamenilor, destinația lor dualistă menținându-se și astăzi.

Ca obiecte de cult, candelele și sfeșnicele au obârșii străvechi, cu mult anterioare erei creștine, în Vechiul Testament sunt menționate mereu în această postură. Printre cele dinții prinoase, bunăoară, pe care le cere Dumnezeu fiilor lui Israel figurează untdelemnul pentru candele, aromatele pentru mirul de uns și pentru miresmele de tămâiere, iar printre cele mai scumpe și mai fastuoase, este sfeșnicul, asupra căruia se dau indicații precise cum și din ce trebuie să tie lucrat: „Să faci sfeșnic din aur curat. Sfeșnicul să-l faci bătut din ciocan: fusul, brațele, cupele, nodurile și florile lui să fie dintr-o bucată”. Mai departe se arată câte brațe trebuie să aibă fusul, câte cupe și noduri, cum trebuie să fie dispuse acestea etc.. În templele iudaice, sfeșnicele se așezau dinaintea jertfelnicului care, la rândul său, se afla în fața chivotului legii, pe când candelele erau așezate deasupra jertfelnicului și se aprindeau în fiecare seară.

Indicațiile Vechiului Testament cu privire la metalul din care trebuiau să fie lucrate sfeșnicele și cu privire la formele acestora erau îndeobște respectate. Pe arcul de triumf al lui Titus, ridicat la poalele Palatinului în anul 70, după cucerirea și dărâmarea Ierusalimului de către romani, rezidă un basorelief care înfățișează cortegiul învingătorilor purtând pe umeri prăzile din templul lui Solomon. Printre ele figurează și un sfeșnic monumental cu sase brațe laterale și unul central, despre care se știe că era de aur sau de argint aurit și care este aidoma celui cerut în Vechiul Testament fiilor lui Israel: „Șase brațe să iasă pe cele două laturi ale lui (adică ale fusului central); trei brațe ale sfeșnicului să fie pe o latură a lui și trei brațe ale sfeșnicului să fie pe cealaltă latură”.

Ambele categorii de obiecte sunt menționate frecvent și în Noul Testament, fiind preluate și perpetuate în cultul creștin până în zilele noastre. Folosirea lor de către comunitățile paleocreștine s-a generalizat mai cu seamă în perioadele de persecuții, când oficierea serviciului religios se desfășura în catacombe ori în alte locuri întunecoase care impuneau a fi luminate prin asemenea mijloace.

Potrivit dogmelor creștine, lumina răspândită din candele și din sfeșnice simbolizează credința în Dumnezeu, „care dă viață, încălzește inimile și curăță tot răul”, inspirând nădejdi înălțătoare în antiteză cu întunericul, care însemnează deznădejde și damnațiune. Ea mai semnifică însă și viața pământească a oamenilor, care se mistuie și se stinge mereu, cum se mistuie și se sting luminile candelelor și ale luminărilor.

Spre deosebire de candele, sfeșnicele exprimă și alte înțelesuri, mai complicate, în funcție de numărul brațelor, respectiv al luminărilor. Astfel, cele cu un singur braț simbolizează unitatea Sfintei Treimi și se numesc primichere; cele cu două, îndoita fire - omenească și divină - a lui Iisus Hristos și se numesc dichere; cele cu trei semnifică Sfânta Treime și se numesc tricher; cele cu șapte brațe reprezintă darurile Sfântului Duh, iar cele cu douăsprezece pe cei doisprezece Apostoli. Sfeșnicele cu mai mult de douăsprezece brațe se numesc policandre sau candelabre. Acestea au forme circulare, sunt suspendate sub cupola naosului și simbolizează cerul înstelat.

Ca și alte obiecte de cult, candelele și sfeșnicele sunt executate frecvent din metale prețioase, cu aspecte somptuare, diversificându-și formele și repertoriul decorativ, ceea ce le conferă adeseori veritabile însușiri artistice. Fiind obiecte indispensabile cultului creștin, ele se găsesc în inventarele tuturor bisericilor. La noi, cele mai vechi și mai valoroase exemplare, executate în metale prețioase, datează din secolul al XVII-lea și se păstrează la Muzeul de artă din București.

Candelele și sfeșnicele din colecția Mănăstirii Putna provin toate din secolul al XVIII-lea și sunt lucrate cu multă măiestrie în argint curat, ciocănit, turnat, ajurat, cizelat, incizat și gravat, fără nici un fel de încrustații.

Sus