RO
EN

Cădelnițe și cățui

Ca obiecte de cult, foarte asemănătoare între ele, cădelnițele și cățuile au obârșii anterioare erei creștine. Destinația lor funcțională a fost întotdeauna comună, piesele esențiale din care se compun sunt aceleași, ornamentele lor aparțin aceluiași repertoriu decorativ, iar simbolurile pe care le reprezintă au înțelesuri identice. Și unele și altele au servit întotdeauna la arderea unor substanțe plăcut mirositoare, de regulă în timpul oficierii serviciilor religioase; și unele și altele, pentru a răspunde acestei meniri, dispun de câte un recipient în formă de cupă, numit focar, deasupra căruia se fixează un capac ajurat care împiedică împrăștierea jarului când sunt mânuite, permițând totodată circulația aerului și răspândirea fumului.

Cădelnițele și cățuile diferă între ele numai prin unele accesorii minore privitoare la modul lor de întrebuințare, primele fiind balansate (cădite sau cădelnițate) în timpul folosirii, cu ajutorul unor lănțișoare de care sunt suspendate, pe când secundele sunt utilizate fie în poziții statice, fie purtate, dacă sunt prevăzute cu minere adecvate.

Cățuile au derivat, se pare, din străvechile opaițe de ceramică și s-au rezumat foarte multă vreme la forma unor simple vase de metal fără nici un fel de accesorii, pe care preoții le purtau în mâini, tămâind altarul la pregătirea Sfintei Euharistii. Abia prin secolul al VI-lea li s-au atașat câte trei sau patru lănțișoare pentru facilitarea mânuirii și, mult mai târziu, capacele, devenind astfel cădelnițe, în accepțiunea actuală a noțiunii, fără să înlăture însă complet utilizarea vechilor cățui, deși au devenit evident preferate.

Cel mai frecvent, substanțele aromate care se ard în focarele lor sunt smirna și tămâia, dar alături de ele, textele religioase menționează și altele. În Vechiul Testament, bunăoară, se spune: „ia-ți mirodenii: stacte, oniha, halvan mirositor și tămâie curată, din toate aceeași măsură, și fă din ele, cu ajutorul meșteșugului făcătorilor de aromate un amestec de tămâiait cu adaos de sare...” Nu se precizează aici cum și în ce anume se ardeau aceste mirodenii, însă din alte părți ale Bibliei aflăm atât denumirea obiectului în care se producea arderea lor cât și înțelesul simbolic al ritualului. Astfel, tot în Vechiul Testament, spre exemplu, i se cere lui Aaron ca „Să ia cărbuni aprinși de pe jertfelnicul cel dinaintea Domnului, o cădelniță plină, și aromate pisate mărunt pentru tămâiere, două mâini pline, (...) și să pună aromatele pe focul din cădelniță înaintea feței Domnului...”, iar în Noul Testament apare un înger la altar, „având cădelniță de aur, și i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe jertfelnicul de aur dinaintea tronului. Și fumul tămâiei s-a suit, din mâinile îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinților”. Potrivit acestui text, dar și exegezelor creștine ulterioare, cădelnița semnifică firea omenească, focul simbolizează dumnezeirea lui Iisus, iar fumul ce se înalță din ea reprezintă rugăciunile credincioșilor ridicându-se la cer.

Atestată de scrierile biblice, tradiția utilizării smirnei și tămâiei în vechile temple iudaice este preluată așadar de primele comunități creștine odată cu vasele corespunzătoare în care aveau loc arderile esențelor respective. Amplificat cu sensuri noi, adecvate învățăturii lui Iisus, ritualul tămâierii s-a răspândit concomitent cu noua credință, generalizându-se pe vremea lui Constantin cel Mare atât în Biserica răsăriteană cât și în cea apuseană.

Este dificil de precizat acum ce forme aveau și cum erau ornamentate primele cădelnițe și cățui creștine, dar se poate presupune că ele au constituit prototipurile din care au derivat și s-au diversificat cele de mai târziu, lucrate în metale comune sau prețioase, având simple forme de cupe, cu picior și cu capac, sau dimpotrivă, reproducând, la proporții reducționale, somptuoase și monumentale arhitecturi bisericești, decorate cu motive specifice, ajurate, ciocănite, incizate, gravate, cizelate și filigranate, încrustate la rândul lor cu emailuri și felurite cabosoane.

În patrimoniul cultural-artistic al țării noastre se păstrează numeroase cădelnițe și cățui, cu forme simple sau arhitectonice, lucrate în argint aurit, bogat decorate, în toate tehnicile menționate mai sus, cu motive geometrice, florale, zoomorfe și antropomorfe, cu simboluri, figuri și scene biblice, de o excepțională valoare artistică uneori. Cea mai veche cădelniță românească, de factură somptuară, se păstrează la Muzeul de artă din București, datează din secolul al XIV-lea, provine de la Mănăstirea Tismana și a fost executată într-un atelier transilvănean. Tot de la Tismana provine și cea mai veche cățuie românească, lucrată în argint aurit, o piesă deosebit de somptuoasă, datând din primii ani ai secolului al XVI-lea, care se păstrează la același muzeu.

Capodopera acestei întregi categorii de orfevrării medievale românești rămâne însă monumentala cădelniță dăruită de Ștefan cel Mare Mănăstirii Putna în 1470, o creație simptomatică pentru sinteza gotico-bizantină care se va realiza în arta epocii ștefaniene, marcată cu stema strălucitului voievod. Celelalte cădelnițe de la Putna, precum și o cățuie sunt, cum vom vedea mai departe, din secolul al XVIII-lea.

Sus