RO
EN

Arhitectura inițială și metamorfoze ulterioare la Putna

Problema înfățișării inițiale a bisericii lui Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Putna și, mai cu seamă, a vechii sale structuri planimetrice și spațiale a fost îndelung controversată. Cronicile și documentele anterioare prefacerilor din secolele al și al XVIII-lea păstrează o tăcere aproape absolută asupra acestui fapt, iar lipsa de informații, ca și amploarea prefacerilor amintite i-au determinat pe unii cercetători să opineze că actuala biserică nu mai are nimic comun cu prima ctitorie ștefaniană.

Dintr-o știre foarte laconică înserată în Letopisețul Putna II, se putea trage totuși concluzia că edificiul inițial, construit de Ștefan cel Mare, dispunea de aceleași spații interioare ca și biserica actuală, adică cea reclădită din temelii de Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan și Eustratie Dabija între anii 1653 - 1662 și restaurată apoi, succesiv, cu unele modificări, de Iacov Putneanul, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de Romstorfer, în primii ani ai secolului nostru și de Direcția monumentelor istorice, în ultimele două decenii. Ne referim la știrea în care se spune că Bogdan al III-lea „a răposat în anul 7025 (=1517), aprilie 22 - și a fost îngropat în Mănăstirea Putna, în pronaosul cel mare, în partea dreaptă”. Precizarea, oarecum neobișnuită, că acest voievod a fost înmormântat în pronaosul cel mare ne îngăduie să presupunem că mai exista o încăpere care era considerată pronaosul cel mic, și că acesta nu putea fi altceva decât un pridvor închis. Întrucât de existența inițială a celorlalte compartimente nu avem motive să ne îndoim, înseamnă că biserica lui Ștefan cel Mare de la Putna a fost proiectată din capul locului în plan complex, de tip triconc, cu pridvor, pronaos, gropniță, naos și altar, adică exact cu aceleași spații interioare existente și în edificiul actual. Trebuie să mai subliniem, totodată, că atât pridvorul închis, cit și gropniță ori camera mormintelor sunt considerate ca elemente care apar pentru prima oară în istoria arhitecturii moldovenești aici, la Putna.

Letopisețul putnean citat de noi mai sus conține unica relatare, cunoscută până acum, contemporană cu prima biserică înălțată de Ștefan cel Mare la Putna, din care se pot obține, prin deducție, informații referitoare la planul inițial al acestei ctitorii. O scurtă descriere, mult mai târzie, a bisericii, întemeiată pe tradiții orale și frecvent citată în literatura aferentă, ne-a rămas de la Ion Neculce care spune că Ștefan cel Mare „așe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită zugrăvită, mai mult aur decât zugrăvală, și pre dinlăuntru și pre denafară”, adăugind că aceasta fusese acoperită cu plumb.

Independent de Neculce, aceeași tradiție este consemnată pe la 1761 și de Vartolomei Măzăreanu în a sa Istorie pentru sfânta Mănăstire Putna; „Ni-au spus unii părinți, scrie autorul, că sfânta biserică cea de piatră din sfânta Mănăstire Putna, întâi au fost presto tot zugrăvită și acoperită cu plumb; iară Vasile voievod (adică Vasile Lupu), dintru oarecare pricini, ar fi stricat-o până în temelie și apoi de al doilea au zidit-o și n-au zugrăvit-o, nici au acoperit-o cu plumb”.

Nedispunând de suficiente informații, fie scrise, fie arheologice, referitoare la aspectele detaliate ale vechii biserici putnene, unii cercetători au încercat să le intuiască sau să le deducă din structura și aspectele altor biserici construite de Ștefan cel Mare și care s-au păstrat într-o stare de conservare mult mai bună. Iată, spre exemplu, cum își închipuia Nicolae Iorga monumentul inițial: „în forma ei de la început, mănăstirea trebuie să se fi înfățișat mai mică și mult mai simplă, fiind și cea dinții încercare a lui Ștefan, ca ziditor de asemenea lăcașuri. Un pridvor îngust, în care se intra, nu prin păretele din față, ci prin cel din dreapta, străbătut de o ușă joasă având cadru gotic de linii care se taie între ele în unghiuri drepte la capete, iar la mijloc se apropie unele de altele prin salturi în zigzag, printr-un șir de mici arcuri. Ușă gotică mai mare, cu linii care se încoardă pentru a se atinge sus, într-o întâlnire de ogivă ruptă. Tindă a femeilor, umbroasă, în care abia se descopăr chipurile de sfinți, zugrăviți în culori întunecate, de albastru și vânăt mai ales. Un naos mai larg, având la dreapta și la stîngă strane. Un altar încheind crucea pe care o alcătuiește întreaga zidire. Pe afară ferestruici în același stil ca și ușa de intrare. Contraforturi, răzimători de piatră cioplită, sprijină zidurile, făcute din cărămidă aparentă, uneori smălțuită verde și galben, care alternează cu piatra, săpate de firide ce se întind de obicei într-o singură desfășurare de la temelia de piatră până supt streșina de șindrilă ridicată sus și aplecată pentru scurgerea ușoară a ploilor dese prin aceste văi de Carpați. Discuri de smalț, cu stema țării, cu zmei încununați, cu ostași, cu alte chipuri ce nu se pot desluși, se înfig la întâlnirea arcelor, la linia de supt acoperiș, precum și pe turnul unic, subțire, care se ridică pe o dibace potriveală arhitectonică, special moldovenească, deasupra naosului. Un puternic turn de clopotniță, răsărit din mijlocul zidului de împrejmuire, are aceleași podoabe de piatră săpată și discuri colorate, galbene, brune, albastre, verzi...

Deși a trecut peste gropniță, fără s-o menționeze, rezultă clar din această descriere că în viziunea marelui nostru istoric vechea biserică de la Putna avea o structură planimetrică dezvoltată de tip triconc. Zece ani mai târziu, el afirma însă, în legătură cu pridvorul, că Petru Rareș, la un moment dat, si-a pus „în gând să prefacă mai frumos Putna lui Ștefan, în care la 1529 o înmormântase pe doamna tinerelelor sale, Măria. Desigur că atunci s-a clădit pridvorul închis pe care-l luminează în trei ferești mari, mai mari și mai îmbelșugate decât oriunde...”. După alte opinii, pridvorul acestei biserici ar fi fost adăugat abia în veacul al XVII-lea, de către Vasile Lupu, cu prilejul reconstruirii necropolei, sau și mai târziu, în secolul ai XVIII-lea, de către Iacov Putneanul, care și-a reînhumat părinții la adăpostul lui.

Unii cercetători au opinat, dimpotrivă, că prima biserică de la Putna ar fi avut un plan mult mai simplu și anume: dreptunghiular, de tip bazilical, cu o navă „centrală și două laterale, compartimentate în naos și pronaos. Având în vedere „Atenția pe care Ștefan cel Mare a dat-o bisericii Rădăuților, scaun de vlădici, prin repararea și înfrumusețarea ei cu pietre de mormânt”, Grigore Ionescu, bunăoară, emitea ipoteza că „s-ar putea ca cea dintâi biserică a Mănăstirii Putna să fi avut ca model episcopia de la Rădăuți”, iar Sorin Ulea, ceva mai târziu, „abandonând cu totul cercetarea construcției în sine” și încercând să-i deducă planul inițial „din studiul de ansamblu al evoluției arhitecturii moldovenești de la începuturile ei, în veacul al XlV-lea”, concluzionează că „Necropola ridicată de Ștefan cel Mare la Putna între anii 1466 - 1470 a fost o construcție de plan drept, cu o singură navă, cu înalte arcade oarbe de-a lungul pereților laterali și cu boltire semicilindrică sprijinită pe dublouri pierdute, la nașteri, în zidăria pilaștrilor dintre arcade, încăperile construcției: altar, naos și pronaos. Cu alte cuvinte, subliniază autorul, o biserică de tipul celor care se văd la Dolhești și Volovăț, dar (...) de dimensiuni notabil mai ample”. După o impresionantă demonstrație, subminată însă de multe afirmații apriorice, Sorin Ulea transformă „îndrăzneață ipoteză” a lui Grigore Ionescu „într-o bază fermă pe care se poate construi” și conchide „că Ștefan cel Mare a fost, într-adevăr, primul ctitor moldovean care și-a luat Rădăuții drept model pentru propria sa necropolă”, în ciuda caracterului apodictic al acestei afirmații, Sorin Ulea nutrea totuși convingerea, ca și Grigore Ionescu, dealtfel, „că până când nu se va întreprinde o campanie completă de sondare, exterioară și interioară, a temeliilor și zidurilor, monumentul nu-și va spune taina, oricât de minuțios ar fi scrutat de ochiul istoricului de artă”. O serie de cercetări arheologice se efectuase totuși în anii 1955 - 1956, dar rezultatele acestora au fost considerate neconcludente pentru elucidarea problemei discutate, deși, referitor la pridvor, se constatase încă de pe atunci, aproape sigur, că temelia lui „se leagă organic de aceea a pronaosului (...), lucru întărit și de faptul că în pridvor se află mormântul mitropolitului Teoctist, a cărui lespede a fost așezată în timpul și din inițiativa lui Ștefan cel Mare”. Iată însă că în anii 1969 - 1970, se întreprinde o nouă campanie de săpături arheologice, „făcând parte din programul unor cercetări complexe asupra monumentului, destinate să fundamenteze științific restaurarea acestuia”;, cercetări care au condus la următoarele constatări esențiale:

- actualul plan al bisericii Mănăstirii Putna este identic cu planul vechii biserici ctitorite de Ștefan cel Mare. „Ea era un edificiu de tip triconc, cuprinzând la interior următoarele încăperi dispuse în anfiladă și marcate de ziduri pline: un naos cu două abside laterale semicirculare, finalizat prin o a treia absidă (cea a altarului); o cameră a mormintelor, un pronaos dreptunghiular; un pridvor dreptunghiular dosat întregului edificiu, cel târziu până la anul 1484”;

- zidurile bisericii „conțin în masa lor, încă de la cota pardoselii actuale, elemente de piatră de talie cu profilatură, recuperate din zidăriile unui edificiu monumental mai vechi”, respectiv, din zidurile bisericii construite de Ștefan cel Mare între 1466 - 1469;

- înainte de incendiul din 1404 (sau, după alte opinii, din 1480), interiorul bisericii „era ornamentat cu o rețea sumară de motive geometrice”, iar după această dată a fost împodobit cu „o fastuoasă pictură de cult”, realizată, probabil, până la sfârșitul secolului al XV-lea;

- la exterior fațadele monumentului au fost „înfrumusețate inițial cu o bogată decorație de discuri smălțuite”, iar ulterior, „până la jumătatea secolului al XVII-lea, cel puțin pe anumite zone, cu un strat de tencuială purtător al unei picturi policrome”;

- demontarea și reconstruirea vechii biserici, la mijlocul secolului al XVII-lea, a fost „impusă datorită unor deteriorări survenite la fundație”, iar rezidirea s-a efectuat „prin suprapunere nemijlocită” peste vestigiile ctitoriei lui Ștefan cel Mare din anii 1466 - 1469;

- reconstrucția cuprinde „în întregime aria interioară a primei biserici și o felie din lățimea fundației zidurilor sale laterale, care să protejeze mormintele existente, pe timpul fundării construcției și funcționării bisericii noi”;

- exceptând zidul vestic al pridvorului actual, „zidurile transversale ale bisericii actuale au fost sprijinite direct pe fundațiile rămase de la zidurile transversale ale primei biserici”;

- lângă fundația zidului vestic al pridvorului bisericii actuale - și anume, în afara acestuia, mai spre vest - se găsesc „resturi din fundația zidului vestic al pridvorului bisericii precedente”, respectiv, al celei construite de Ștefan cel Mare, ceea ce constituie nu numai confirmarea peremptorie a existenței sale inițiale, ci și dovada că, la început, acestei controversate și contestate încăperi i se acordase un spațiu ceva mai mare decât cel pe care-l ocupă în prezent...

Demonstrându-se astfel, în mod indubitabil de data aceasta, structura planimetrică inițială a necropolei ștefaniene de la Putna, ca și unele detalii semnificative referitoare la decorațiile sale interioare și exterioare, se impune să fie schimbați, în mod corespunzător, și termenii tradiționali ai problemei așa-numitului prototip al stilului moldovenesc în arhitectura ecleziastică medievală, admițând că acest prototip, pentru marile biserici cu plan triconc dezvoltat din Moldova secolelor al XV-lea, al XVI-lea și al XVII-lea, a fost, de fapt, biserica Mănăstirii Putna, construită în anii 1466 - 1469 și nu biserica Mănăstirii Neamțu, terminată la 11 noiembrie 1497. Inversând, prin urmare, datele problemei, rezultă, firește, că biserica înălțării Domnului de la Neamțu, ca și toate celelalte biserici asupra cărora s-a opinat până acum că i-au urmat exemplul - Dobrovățul (1504), Probota (1530), Bistrița (1554), Slatina (1561), Galata (1584), Sucevița (1601), Solca (1620) și altele au avut drept model vechea ctitorie de la Putna, care s-a impus ca atare atât prin funcționalitatea, soluțiile și proporțiile sale arhitectonice, cât și prin aureola sa de necropolă a celui mai glorios voievod moldovean din toate timpurile.

Constatarea este deosebit de importantă, deoarece ne oferă posibilitatea recompunerii virtuale a bisericii de la Putna din aspectele bine conservate ale bisericilor ulterioare, care au imitat-o, prima și cea mai concludentă dintre acestea fiind însăși biserica de la Neamțu, asupra căreia s-a și opinat dealtfel, potrivit celor mai recente cercetări, că „planimetric și spațial (...) reproduce în linii mari modelul necropolei lui Ștefan cel Mare de la Putna”.

Sondajele arheologice furnizează însă destule probe din care rezultă că modelul de la Putna a fost reprodus la Neamțu nu numai planimetric și spațial, deci nu numai în linii mari, ci și în detaliile sale decorative, mai cu seamă în plastica policromă a paramentului, ceea ce ne îngăduie să conchidem că biserica lui Ștefan de la Putna arăta inițial cum arată astăzi biserica sa de la Neamțu, cu unele diferențe de dimensiuni și, bineînțeles, cu excepția clisiarniței acesteia din urmă, adăugată la 1549, pe latura sudică a altarului.

Știm de la Ion Neculce și de la Vartolomei Măzăreanu, dar și din alte surse, că acoperișul primei biserici de la Putna era învelit cu tablă de plumb și că, pe lângă decorațiile exterioare, alcătuite din discuri policrome de ceramică smălțuită, edificiul era împodobit și cu picturi atât pe dinăuntru, cit și pe dinafară, ceea ce s-a constat, dealtfel, și cu prilejul săpăturilor arheologice din anii 1955 - 1956, 1969 - 1970. Un fragment din pictura originară, descoperit în anul 1968 - purtând și o frântură de inscripție slavonă indescifrabilă - a fost încastrat, la o dată necunoscută, deasupra ușii care duce din pronaos în camera mormintelor, constituind o modestă mărturie a somptuoasei podoabe de altădată. Picturile exterioare, însă, ar trebui să fie puse pe seama epocii lui Petru Rareș, deoarece, potrivit unor opinii mai vechi, în epoca lui Ștefan cel Mare fațadele bisericilor ar fi fost decorate numai cu discuri, cărămizi și ciupercuțe ceramice, dispuse în frize după o veche tradiție moldovenească inaugurată la biserica Sfintei Treimi din Șiret, atribuită lui Petru Mușat (1375 - 1391). În prezent, se știe totuși că, fie și ocazional, pictura exterioară era practicată încă din vremea lui Alexandru cel Bun. Martori în acest sens se păstrează la vechea Probotă și la biserica romano-catolică din Baia. Probota, construită - sau numai restaurată - de Ștefan cel Mare, a avut, de asemenea, pictură exterioară, din vremea sa datând, cu probabilitate, și figurile de sfinți din ocnițele bisericii „înălțării” de la Neamțu. Prin urmare, nu trebuie exclusă categoric existența unor picturi exterioare la Putna, în vremea lui Ștefan cel Mare, chiar dacă ele nu au alcătuit un ansamblu complet ca în vremea lui Petru Rareș.

Nu se mai poate stabili acum, cu exactitate, înălțimea maximă a primei biserici de la Putna, dar dacă avem în vedere lungimea și lățimea vechilor temelii, precum și faptul că între acestea și înălțime exista un anumit raport matematic, ușor variabil, ce-i drept, este aproape sigur că vechiul edificiu de aici era la fel de măreț ca și biserica înălțării Domnului de la Neamțu, considerată impresionantă „prin proporțiile sale grandioase, neatinse până atunci...”.

Spre deosebire, așadar, de cercetările mai vechi, în lumina cărora Putna apărea drept „cea dintâi încercare, a lui Ștefan, ca ziditor de asemenea locașuri”, cercetările mai recente au dus la constatarea că vechea biserică de aici „nu era un monument șovăielnic, de debut, ci, dimpotrivă, o însumare de experiențe intrate în tradiție și o deschidere de orizont către epocile următoare”.

Cu aproximațiile inerente unei asemenea operații reconstitutive, acestea erau structura, proporțiile, decorațiile interioare și exterioare ale bisericii lui Ștefan cel Mare de la Putna. Investigațiile arheologice din anii 1955 - 1956, care s-au extins pe toată suprafața incintei și chiar în afara acesteia, oferă însă posibilitatea reconstituirii întregii „configurații a complexului monastic ștefanian și a unora dintre metamorfozele sale ulterioare, firește, nu până la ultimele detalii, dar, oricum, în linii mari destul de exacte.

Mai întâi s-a putut stabili că incinta avea inițial o formă cvasipătrată și că era simțitor mai restrânsă decât cea actuală, iar sistemul său de fortificații se prezenta mai puternic și mai dens decât îl vedem acum. Astfel, zidul de pe latura ei nordică se afla cu 25 de metri mai aproape de biserică, avea grosimea de 1,65 metri și s-a păstrat până în secolul al XIX-lea, când a fost demolat și reconstruit cu 25 de metri mai la nord, ceea ce a impus prelungirea corespunzătoare a zidurilor de pe laturile de est și vest. S-a constatat, de asemenea, pe aceeași latură nordică, și anume, dincolo de fundația zidului din secolul al XV-lea, prezența unui șanț de apărare, care cu vremea s-a astupat, fiind complet nivelat în secolul al XlX-lea. Acesta înconjura, desigur, întreaga incintă, potrivit cunoscutului sistem defensiv, specific, în general, cetăților medievale. Celelalte laturi ale zidului perimetral urmau traseele actuale, cu excepția porțiunii din partea nordică a turnului tezaurului, care a fost deviată spre vest în secolele al XVII-lea și al XlX-lea și a porțiunii din sudul turnului de intrare, deviată puțin, tot spre vest, în secolul al XVIII-lea, după cum rezultă din planurile săpăturilor efectuate la Putna în anii 1955 - 1956. Cealaltă porțiune a laturii vestice, întreaga latură sudică și, în parte, latura estică, respectiv porțiunea dintre actuala clopotniță și turnul porții, au fost masiv refăcute în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de către mitropolitul Iacov Putneanul. Se păstrează intacte din secolul al XV-lea porțiunea de zid cuprinsă între actuala clopotniță și fundația vechiului zid de pe latura nordică a incintei, precum și faimosul turn al tezaurului, construit, potrivit pisaniei sale, în 1481, pe latura vestică, odată cu zidurile perimetrale. Fortificație tipică pentru epoca lui Ștefan cel Mare, acesta din urmă străjuiește de cinci veacuri mănăstirea, fiind martorul statornic al tuturor evenimentelor care s-au produs aici în decursul impunătoarei sale existențe, înalt de 18 m până la streașină, turnul tezaurului este construit în stil gotic, alcătuindu-se dintr-un parter cu plan pătrat și din trei etaje octogonale. Fiecare latură exterioară măsoară, la bază, peste 9 m lungime, iar grosimea zidului este mai mare de doi metri, fiind întărit și de 4 contraforturi puternice. Parterul cuprinde o cameră izolată, de formă pătrată, cu tavanul boltit într-o semicalotă de cărămidă, legată cu mortar, încăperea are latura de 4,80 m și înălțimea de aproape 6 m, iar în colțul de sud-est dispune de o boltă, care înaintează spre est, în grosimea peretelui. Camera de la parter nu comunică direct cu exteriorul, în interiorul ei se poate pătrunde numai de sus în jos, printr-o gură practicată pe latura nordică a propriului tavan boltit si, respectiv, prin podeaua camerei de la primul etaj, abordabilă numai cu ajutorul unei scări mobile, care, în caz de asediu, trebuia sa fie retrasă către nivelele superioare.

De la primul etaj în sus, accesul este asigurat prin intermediul unei scări spiralice, construită din piatră, al cărei lăcaș este adosat peretelui estic al turnului, având o formă cilindrică la interior și paralelipipedică la exterior. Pe tot parcursul ei, această scară este luminată de trei ferestruici înguste și are o fundație masivă care împlinește și funcția de contrafort.

După unele opinii, la scara spiralică se putea ajunge nu numai cu ajutorul unei scări mobile, ci și „prin drumul de strajă cu care se încheiau zidurile incintei”, ceea ce pare mai puțin probabil, deoarece turnul tezaurului trebuia să rămână inexpugnabil chiar și în cazul cuceririi incintei, aceasta fiind, de fapt, însăși rațiunea destinației sale.

Oricum, ajungând la primul etaj, pătrunderea în lăcașul scării spiralice se face printr-o ușă relativ scundă și îngusta (1,60 m X 0,65 m), construită din lemn de stejar și întărită cu legături de fier. Cadrul ușii este cioplit în piatră și se finalizează la partea superioară într-un arc întrerupt de o decroșare dreptunghiulară. Ușa propriu-zisă este prevăzută cu cinci orificii pentru tir, cu un zăvor de fier pentru închidere și cu un sistem de blocare printr-o grindă de lemn care culisează în pereții laterali de-a lungul unor canale dreptunghiulare. Așa cum se prezintă acum, această ușă datează din anul 1763 și a fost făcută - potrivit inscripției săpate în propria-i ferecătură de meșterul Vichentie, stareț al Putnei fiind pe atunci chir Pahornie.

La stingă acestei uși, în interiorul casei scărilor, se află o altă ușă, de aceeași formă, cu aceleași dimensiuni și cu același sistem de închidere, care duce în camera octogonală de la primul etaj, ale cărei laturi interioare au lungimea de câte 2,25 metri fiecare. Spre deosebire de camera de la parter, aceasta are tavanul boltit pe nervuri gotice, care îl segmentează în opt felii triunghiulare, corespunzătoare planului său octogonal și dispune de două ferestre foarte înguste practicate în pereții de vest și de sud. Pe latura nordică a podelei se deschide gura amintită mai sus prin care se intră în camera de la parter, prevăzută cu o scară adhoc, executată odinioară din lemn, iar acum din fier.

Urcând pe scara spiralică, se ajunge la camera celui de al doilea etaj, care, în esență, este aidoma celei de la primul și în care se pătrunde printr-o ușă la fel cu celelalte două descrise până acum. Constatăm totuși, aici, că nervurile tavanului boltit sunt cioplite cu multă grijă, în piatră, și că pe latura sud-estică a încăperii se află o vatră sau, poate, o tainiță cu deschidere boltită, înaltă de 1 metru și lată de 85 de centimetri, care duce undeva în sus, în interiorul zidului. Remarcăm, de asemenea, o ușă în plus, pe latura de nord, care duce într-o mică budă, suspendată pe console de piatră în afara zidului, fiind luminată, dinspre est și vest, de două ferestre înguste, care aveau, probabil, și rol de metereze.

Ultimul etaj nu se prezintă ca o încăpere propriu-zisă, ci ca o terasă de strajă, dar tot cu plan octogonal. Zidurile acesteia au înălțimea de peste 2 metri, sunt prevăzute cu câte două metereze pe fiecare latură și cu un drum de strajă continuu, lat de l metru și înalt de 55 de centimetri, construit din blocuri de piatră. Totul se încheie la partea superioară cu un acoperiș piramidal în opt ape.

Ingenios conceput, puternic și eficient pentru epoca în care a fost construit, acest turn, destinat asigurării tezaurului mănăstiresc în vremuri de restriște, nu dispune și de un subsol, cu încăperi și legături tăinuite, așa cum se bănuia într-o vreme. Oricum, foarte importantă este pisania monumentalei construcții, încastrată acum lângă ușa de intrare în lăcașul scării spiralice, deoarece precizează nu numai anul, ci și ziua în care s-au terminat lucrările întregului sistem de fortificații de la Mănăstirea Putna, înlăturând, prin autenticitatea sa, orice îndoieli și controverse în această privință: „Binecinstitorul domn al întregii țări a Moldovei, Io Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a zidit și a săvârșit turnul acesta și zidul dimprejurul mănăstirii în anul 6989 (= 1481), luna mai l”.

Ulterior, cu prilejul refacerilor din secolul al XVII-lea, jumătatea inferioară a turnului, expusă în afara incintei, a fost îmbrăcată într-o masivă platoșă de zidărie, dispusă in glacis peste zidăria originară, pentru a-i spori rezistența la loviturile, din ce în ce mai puternice, ale artileriei. Acest adaus a dăinuit până în vremea noastră și a fost înlăturat abia cu prilejul restaurărilor din anii 1970 - 1972, când s-a redat monumentului înfățișarea sa inițială. După alte opinii, acest „scut de zidărie” ar fi fost adăugat de Iacov Putneanul, la 1760, ceea ce nu se confirmă prin săpăturile arheologice din anii 1955 - 1956.

Se știe acum, grație acelorași săpături, că în epoca lui Ștefan cel Mare, pe lingă turnul tezaurului, la Mănăstirea Putna mai existau și alte turnuri, ale căror temelii au fost descoperite în colțul nord-vestic al vechii incinte și pe latura estică a zidului perimetral, aproximativ pe locul actualei clopotnițe. Temeliile acestuia din urmă, spre exemplu, sunt dreptunghiulare, cu laturile de 6 X 7 metri și cu zidurile groase de l metru.

Din capul locului intrarea în mănăstire s-a făcut pe unde se face și astăzi, deoarece în vecinătatea vestică a turnului actual de intrare, care datează din secolul al XVIII-lea, „s-a descoperit și a fost dezvelit în întregime un turn de formă pătrată, cu laturile de 5 metri și grosimea zidurilor de l metru, aparținând secolului al XV-lea”. S-a constatat că „acest turn a fost refăcut în secolul al XVIII-lea și nu multă vreme după aceea a fost demontat”. Este posibil ca refacerea semnalată să fi fost impusă de cutremurul din 1739, dar este mai greu de justificat demontarea construcției „nu multă vreme după aceea”.

Cu privire la configurația arhitectonică inițiala a Mănăstirii Putna, cercetările din anii 1955 - 1956 au mai stabilit că pe laturile de nord și de est ale incintei se aflau chiliile călugărilor, construite din chirpici pe temelii de piatră legată în mortar și că pereții acestora erau pictați cu alb, negru și roșu la interior, iar la exterior erau împodobiți cu discuri și ciupercuțe de ceramică smălțuită. Temeliile lor aveau grosimea de 0,50 metri, iar podeaua interioarelor era turnată în mortar.

Descoperiri importante s-au făcut pe latura de sud a incintei. Aici se aflau casa domnească, sediul egumeniei și pivnițele mănăstirii. Temeliile lor datează sigur din vremea lui Ștefan cel Mare și au fost construite din piatră și mortar. Materialele arheologice găsite în această zonă demonstrează că reședința domnească era o clădire fastuoasă, „cu profile bogate, lucrate în stil gotic”, că interioarele sale au fost împodobite cu fresce, iar fațadele cu discuri și ciupercuțe ceramice pătrate sau triunghiulare, smălțuite în mai multe nuanțe de verde, galben și maro.

Însemnătatea construcțiilor inițiale de pe latura sudică, dar și complicarea lor prin suprapunerea mai multor nivele de construcții ulterioare, au impus reluarea cercetărilor în acest sector, pentru descifrarea integrală a planului pe care 1-a avut casa domnească ridicată de Ștefan cel Mare aici, potrivit unor mărturii în vara anului 1473, iar potrivit altora, „imediat după incendiul din 1484”.

În acest sens, cercetările arheologice au fost reluate în anii 1980 - 1982, ducând - cum arătam și mai sus - la descoperirea surprinzătoare a unor morminte situate sub nivelul construcțiilor din epoca lui Ștefan cel Mare, ceea ce ar impune concluzia că pe teritoriul actualei incinte a existat, totuși, o așezare monahală mai veche, preștefaniană, amintită vag în unele tradiții, confirmate acum - după câte s-ar părea - de investigațiile științifice. Arheologii, desigur, nu vor întârzia să se pronunțe ferm în această problemă, de un mare interes cultural-istoriografic, îndată ce vor fi în posesia celor mai concludente probe.

Exceptând turnul tezaurului și clopotnița din colțul nord-vestic al vechii incinte, sondajele de până acum nu au lămurit încă problema dependințelor inițiale de pe latura vestică a incintei, mai exact, din zona pe care se află actualul muzeu al mănăstirii și paraclisul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Se poate presupune însă că aici se afla clădirea în care funcționau scriptoriul, scoală și diferitele ateliere mănăstirești sau, poate, un arhondaric. Potrivit altor păreri, aici s-ar fi aflat inițial o clădire „care ar fi cuprins în planul ei unul sau mai multe turnuri”, inclusiv turnul tezaurului, a cărui bază „nu ar fi aparținut unei incinte fortificate, ci unei clădiri fortificate (...), un gen de palat fortificat (la scara nevoilor noastre)”. Viitoarele investigații vor elucida, probabil, și această problemă.

„Considerat în ansamblu - conchide istoricul de artă Vasile Drăguț - complexul mănăstiresc de la Putna - așa cum va fi arătat în timpul lui Ștefan cel Mare - prezenta, deci, o interesantă și expresivă cezură interioară. Spre deosebire de construcțiile cu caracter civil și militar care rămâneau legate de arhitectura gotică atât din punct de vedere planimetric, cit și decorativ, biserica exprima, fără echivoc, opțiunea moldovenilor pentru programul spațial de tradiție ortodoxă. Tocmai această clară opțiune stă la baza a ceea ce, în deceniile imediat următoare, se poate considera a fi stilul moldovenesc în arhitectura medievală românească”.

Înainte de a urmări, în continuare, metamorfozele arhitectonice care s-au produs la Putna după epoca lui Ștefan cel Mare, se impune să elucidăm mai întâi problema principalelor incendii care au avut loc aici de-a lungul veacurilor, deoarece, cu unele excepții, prefacerile respective au fost determinate, în primul rând, de ravagiile acestora.

Lăsând de o parte „defrișarea prin ardere a pădurii (...), procedeu folosit pe scară largă de către moldoveni în evul mediu, fiind atestat și în actele de cancelarie”, cercetările arheologice din 1955 au constatat în incinta Mănăstirii Putna patru niveluri de locuire, „dintre care trei au fost arse și refăcute în urma fiecărui incendiu”. Cronologic, cele trei incendii ar fi avut loc după cum urmează: primul, despre care se afirmă că nu ar fi menționat în nici un document scris, înainte de anul 1484; al doilea, menționat în analele putnene, la 15 martie 1484, iar al treilea, în secolul al XVII-lea. Aceleași cercetări au mai constatat că primul incendiu din secolul al XV-lea, adică cel considerat neatestat de cronici, ar fi fost mai puternic decât al doilea, adică decât cel despre care analele putnene spun că a distrus „cu desăvârșire” mănăstirea în noaptea de 15 martie 1484. Se conchide la sfîrșit că rămâne în sarcina viitoarelor cercetări să explice cauza pentru care primul incendiu „este trecut sub tăcere de izvoarele scrise”.

Juste în esența lor, constatările arheologice din anul 1955 sunt susceptibile totuși de câteva amendamente: în secolul al XV-lea, la Putna, s-a produs un singur incendiu, nu două; cel de al doilea a avut loc în secolul al XVI-lea, nu la 1484, iar cel de al treilea, așa cum se știe, în secolul al XVII-lea, toate trei fiind atestate documentar, după cum urmează: primul, în analele putnene, la data mai sus menționată sau, potrivit unor interpretări mai recente, la 29 martie 1480; al doilea într-o însemnare pe un minei, la data de 8 martie 1536, iar al treilea în O samă de cuvinte a lui Ion Neculce, la o dată nedeterminată din vara anului 1691.

Cu aceste precizări, rămâne valabilă constatarea colectivului de arheologi din 1955 că primul incendiu de la Putna a fost mult mai puternic decât al doilea, afectând atât dependințele din incinta mănăstirii, cât și biserica însăși, după cum rezultă din analele putnene, dar și din rapoartele asupra săpăturilor desfășurate aici. Al doilea incendiu este considerat de proporții mai mici, deoarece a distrus numai „casele domnești, amândouă trapezele, bucătăria, bolnița și cămara”, iar al treilea a fost, probabil, și mai restrâns, fiind provocat de leșii lui Ioan Sobieski și de „cazacii, drăganii și joimirii înhăitați cu dânșii”, pentru a-i determina pe călugări să le predea turnul tezaurului.

Lista dependințelor mistuite de incendiul din 1536 este importantă deoarece ne arată că biserica nu a suferit distrugeri și refaceri cu acest prilej, Iar cele relatate de Neculce despre jaful din 1691 constituie o probă istorică peremptorie că turnul tezaurului nu putea fi cucerit nici în condițiile invadării incintei, inamicul fiind nevoit să recurgă la șantaj pentru a izbuti să-l ia în stăpânire.

La șirul sinistrelor care au provocat avarii și prefaceri ansamblului mănăstiresc de la Putna trebuie adăugat, în sfârșit, puternicul seism din 1739.

Cu certitudine, cele trei incendii și cutremurul menționat au dus la distrugerea dependințelor de pe laturile de est, de sud și de nord, care au fost reconstruite, de fiecare dată, respectându-se „aproape întocmai planul celor dinții și se caracterizează prin urme de arsură, cenușă, fragmente ceramice, cuie, cărămidă arsă la roșu, de formă pătrată și altele”.

Daca sondajele arheologice din anii 1955 - 1956 au condus la concluzia că primul incendiu de la Putna a distrus și zidul perimetral, cel puțin pe latura lui nordică, este mai greu de stabilit acum în ce proporție a afectat această calamitate biserica. În orice caz, cercetările din 1969 - 1970 vorbesc de două rînduri de pictură interioară, primul fiind databil „înainte de anul 1484”, iar al doilea „până la finele secolului al XV-lea”, fără să constate însă și două rînduri de construcții corespunzătoare acelorași perioade, ceea ce înseamnă că în urma incendiului respectiv biserica a reclamat numai reparații, nu o refacere totală, din temelii.

S-a stabilit, de asemenea, că pereții exteriori ai bisericii, decorați inițial cu cărămizi aparente, ciupercuțe și discuri ceramice smălțuite, au fost acoperiți ulterior - dacă nu pe toată suprafața lor - „cel puțin pe anumite zone, cu un strat de tencuială purtător al unei picturi policrome”. Tot ulterior, adică la 1559, în ansamblul Mănăstirii Putna apare o nouă construcție, ctitorită de Alexandru Lăpușneanu și dispărută apoi în împrejurări necunoscute, despre care nu se știe cum arăta și nici unde anume se afla, dar care este semnalată de pisania cu stemă, încastrată acum în peretele estic, exterior, al paraclisului Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Din păcate, această pisanie este ilizibilă exact acolo unde se preciza ce anume a făcut Alexandru Lăpușneanu la Putna în luna mai 1559. Unii cercetători opinează că însuși paraclisul, refăcut din zid în secolul al XlX-lea, pe locul celui construit din lemn în vremea lui Iacov Putneanul.

Cu excepția acestui edificiu, în lumina constatărilor de până acum, se poate afirma că Mănăstirea Putna și-a păstrat configurația arhitectonică inițială până în vremea lui Vasile Lupu, când mai ales biserica va fi supusă unei operații de refacere totală, cu adevărat din temelii.

Cunoașterea exactă a planului vechii biserici, ca și reconstituirea în linii mari a structurii sale arhitectonice, pe căile sugerate mai sus, transpun însă într-o nouă perspectivă axiologică atât operația inițiată de Vasile Lupu, continuată apoi de Gheorghe Ștefan și de Eustratie Dabija, cât și edificiul bisericesc rezultat din această operație, bine păstrat până în zilele noastre și asupra căruia cei mai mulți dintre cercetătorii de până acum au opinat că nu mai are nimic comun cu vechea ctitorie ștefaniană.

În sensul propriu al cuvintelor, dar și metaforic vorbind, actuala biserică de la Putna are comun cu vechea biserică, în primul rând, temeliile perene puse de marele său ctitor, apoi structura planimetrică și spațială, care, sub raport arhitectonic, înseamnă deosebit de mult. Au fost refolosite, de asemenea, în noile ziduri, „încă de la cota pardoselii actuale”, numeroase „elemente de piatră de talie cu profilatură, recuperate din zidăriile monumentalului edificiu inițial”. La toate acestea se adaugă - și încă nu în ultimul rând - însuși mormântul ctitorului, simbolul statornic al gloriei străbune și al eroismului românesc dintotdeauna.

Rezultatele cercetărilor arheologice din anii 1955 - 1956 și din 1969 - 1970, ca și propriile noastre concluzii întemeiate pe ele ne determină să credem că demontarea bisericii la 1653 nu a fost un act de vandalism, ci unul de restaurare, în maniera epocii respective, impus lui Vasile Lupu de pericolul iminent al autodemolării edificiului prin survenirea unor deteriorări la temelii, fără să negăm însă, prin această opinie, prădarea mănăstirii, ca și a țării, în general, de către cazacii lui Timus Hmelnițki, exact în momentul acestei operații, ceea ce a dus, pe nedrept, credem noi, la aserțiunea complicității lui Vasile Lupu cu prădalnicul său ginere în acțiunea spoliatoare întreprinsă de acesta la Putna.

Potrivit aserțiunilor lui Ion Neculce, confirmate în acest sens și de săpăturile arheologice din anii 1969 - 1970, Vasile Lupu a procedat în 1653 la demontarea vechii biserici și la reclădirea ei „în succesiune imediată”, dar cunoscutele evenimente din același an nu i-au îngăduit s-o refacă „iarăși precum au fost”, decât „din temelie (...) până la fereștri...”.

După toate probabilitățile, avariile care au impus restaurarea din anii 1653 - 1662 au survenit la temelia peretelui sudic al bisericii, deoarece, prin investigațiile arheologice din 1955, aici s-a constatat că „Renovatorii temeliei bisericii din secolul al XVII-lea au folosit următorul procedeu: ei au săpat un șanț lat de circa 0,30 - 0,50 m în jurul temeliei din secolul al XV-lea, mergând în adâncime până la baza temeliei din secolul al XV-lea. Acest șanț a fost căptușit în partea lui exterioară, pe toată adâncimea, cu loazbe de stejar legate din loc în loc cu pari de stejar, având în medie lungimea de 1,50 - 2 m și grosimea de 0,20 - 0,30 m. În spațiul dintre loazbe și temelia veche a bisericii a fost turnată masa de mortar și piatră care a făcut legătura organică cu fundația veche”. Cu prilejul acelorași sondaje s-a constatat că „Această operație nu a fost făcută și pe latura de nord” a bisericii, fapt care a dus cu vremea sau, mai degrabă, cu prilejul cutremurului din 1739, la cedarea temeliei de pe această latură, prin dezechilibrare, impunând, peste mai bine de un secol, constructorilor mitropolitului Iacov Putneanul să adauge contraforturile din partea nordică a naosului și altarului, pe care însă le-au așezat nesimetric, „dând în acest fel un aspect neplăcut bisericii din zilele noastre”.

Așa cum au demonstrat mai ales investigațiile arheologice din anii 1969 - 1970, procedând la reclădirea bisericii, Vasile Lupu (1653), Gheorghe Ștefan (1653 - 1658) și Eustratie Dabija (1661 - 1662) au respectat structura planimetrică și spațială a vechii biserici, fără să-i refacă însă pictura interioară și decorațiile exterioare, învelitoarea de plumb și peretele plin dintre naos și gropniță, pe care l-au marcat, în spiritul arhitecturii contemporane lor, prin două coloane cu baze cubice și cu capiteluri compozite, din care se desfac, la mijloc și lateral, trei arcade, frânte ușor în arce gotice, constatate pentru prima dată, cu aceeași funcție delimitativă, la biserica Mănăstirii Galata din Iași. S-au adus, de asemenea, unele modificări sistemului de boltire al naosului, ale cărui arce transversale sunt sprijinite pe o succesiune de pilaștri, susținuți de console, așa cum „se găsesc la Dragomirna, Solca și Trei Ierarhi, dar care nu existau încă pe vremea lui Ștefan cel Mare”. Numărul ferestrelor a fost sporit de la una la trei pentru fiecare absidă, păstrându-se însă formele ancadramentelor inițiale cu baghete încrucișate și arcuri în acoladă.

Deasupra camerei mormintelor se boltesc două semicalote, dispuse transversal, având între ele, pe direcția est-vest, un arc despărțitor, sculptat în piatră cu stilizări fitomorfe. Lumina pătrunde aici, dinspre sud și nord, prin două ferestre cu aceleași ancadramente de inspirație gotică, iar trecerea din gropniță în pronaos se face printr-o ușă, practicată în zidul plin care le desparte și al cărei ancadrament de piatră, cioplită în profilatură gotică, prezintă unele asemănări cu ancadramentele ușilor din turnul tezaurului, numai că proporțiile celui dinții sunt mult mai ample decât ale celor din urmă și au detalii decorative mult mai complicate. Remarcăm în pronaos, ca element inexistent în vechea biserică, așa-numitul motiv al torsadei, cu funcție pur decorativă, marcând articulațiile pereților pe verticalele celor patru încheieturi, dar și la baza sistemului de boltire, compus aici din două semicalote inegale și suprapuse. Cea mai mare dintre ele este străbătută de nervuri care o segmentează în zone triunghiulare cu bazele orizontale și cu vârfurile în sus. Patru ferestre, la fel cu cele menționate până acum, sunt dispuse două câte două în pereții laterali, iar un portal cu ușa perfect dreptunghiulară și cu muluri în retrageri succesive, arcuite semicircular la partea superioară, străpunge peretele vestic al pronaosului, asigurând legătura cu pridvorul închis, care este boltit în două semicalote orientate transversal și despărțite între ele printr-o nervură mediană, pe direcția est-vest. Fiecare semicalotă, la rândul ei, este străbătută de câte două nervuri, încrucișate exact la centru, segmentând cele două bolți în câte patru zone egale, cu unghiuri adiacente. Generos luminat, pridvorul dispune de câte o fereastră în pereții laterali și de trei ferestre in peretele vestic, toate cinci fiind - conform unei vechi tradiții „#8212; considerabil mai mari decât ale celorlalte încăperi și au ancadramentele arcuite ogival, cu menouri profilate și cu decorații trilobate, înscrise în cercuri și semicercuri ajurate la nivelul fiecărei ogive, în plus, ferestrele marginale din peretele vestic sunt pecetluite, la partea superioară, și cu câte un cap de bour, stilizat în piatră, din poziție frontală și cu stea între coarne.

Accesul în biserică este asigurat prin două portaluri, practicate în pereții de sud și de nord ai pridvorului, ambele fiind, de asemenea, gotice, cu muluri ogivale în retrageri succesive, urmate la partea superioară de câte un lintel profilat și de câte un timpan arcuit semicircular, cu destinația de a încadra și adăposti imaginea zugrăvită a hramului, în speță, scena Adormirii Maicii Domnului.

Pe colțurile exterioare, de sud-vest și nord-est, ale pridvorului, se ridică, până aproape sub cornișă, două contraforturi puternice, prevăzute cu lăcrimarii dispuse în trepte succesive pentru a facilita scurgerea rapidă a ploilor de pe suprafața lor. Alte patru contraforturi, identice cu primele, au fost așezate, câte unul, în stânga și în dreapta fiecărei abside laterale, iar sub fereastra centrală a horei altarului s-a construit un singur contrafort, mult mai scurt decât celelalte sase. Că la reclădirea bisericii în secolul al XVII-lea a fost refolosit material recuperat din zidurile vechiului edificiu a dovedit-o, printre altele, și una din pietrele încorporate la partea superioară a contrafortului sudic al absidei altarului, care a păstrat până în zilele noastre urmele unei picturi reprezentând o stea cu cinci colțuri, executată în foiță de aur, aplicată pe un fond albastru, sugerând bolta cerească, expusa acum în muzeul mănăstirii.

Deși zidurile bisericii reclădite între anii 1653 - 1662 reiau aproape întocmai planul vechiului edificiu ștefanian, paramentul acestora nu mai este rezolvat acum în alternanțe de pietre și cărămizi, decorate la zona superioară cu discuri ceramice, ca pe vremea primului ctitor, ci în spiritul arhitecturii religioase moldovenești de la sfârșitul veacului al XVI-lea și din secolul al XVII-lea. Remarcăm, în primul rând, acel brâu median răsucit în torsadă, care încinge de jur împrejur biserica, apărut în Moldova mai întâi - într-o formă simplă, de tor - la Galata (1579 - 1584), apoi - compus din trei muluri răsucite - la Dragomirna (1606; 1609) și la Trei Ierarhi (1639), sub influența arhitecturii din Muntenia, unde este constatat pentru prima oară la Biserica episcopală a Curții de Argeș, în primii ani ai veacului al XV-lea. Mai remarcăm apoi că vechile arcaturi, care decorau fațadele bisericilor lui Ștefan cel Mare, dispuse pe trei registre, micșorate succesiv spre cornișă - de la arcade la firizi și de aici la ocnițe - sunt substituite, la refacerea din secolul al XVII-lea, numai cu două registre de arcade oarbe, dispuse deasupra și dedesubtul torsadei mediane. Cele de deasupra sunt mai scunde, se arcuiesc semicircular și se sprijină pe o succesiune corespunzătoare de colonete, sumar modelate; cele de la registrul inferior sunt mult mai înalte, au arcurile frânte și se sprijină pe o serie de pilaștri adosați, susținuți de console și decorați cu capiteluri profilate. Ca și brâul în torsadă, acest sistem de arcaturi decorative apare pentru prima oară în Moldova la aceeași biserică a Mănăstirii Galata, fapt care, alături de alte elemente comune ambelor monumente, l-au determinat, la vremea sa, pe Gheorghe Balș să conchidă că „Putna izvorăște - în mod general - din planul Galatei” și că „face totodată parte din seria începută de Dragomirna” și continuată apoi de Solea, Bîrnova, Barnovschi, Trei Ierarhi, Sf. Onufrie și Cetățuia, care sunt, după el, „principalele biserici din această familie”. Mai ales asemănările bisericii noi a Mănăstirii Putna cu biserica Sfântul Onufrie - Mănăstioara de la Șiret au condus la concluzia că ambele sunt „cu certitudine opera aceluiași grup de meșteri zidari”.

Cunoscând acum planul primei biserici construite de Ștefan cel Mare la Putna, se cuvine să afirmam că aceasta a renăscut din sine însăși între anii 1653 - 1662 și că, dimpotrivă, planimetric și spațial, Galata își are obârsia în vechiul plan al Putnei, dimpreună cu toate celelalte biserici atribuite aceleiași familii arhitectonice. Sub influența Galatei, Putna își schimbă așadar numai sistemul decorativ al paramentului, sistemul de boltiri interioare și structura peretelui despărțitor dintre naos și gropniță.

Este mai greu de precizat, pe baza înfățișării actuale a bisericii, cum arătau turla și acoperișul acesteia după reconstruirea întregului edificiu de către Gheorghe Ștefan și Eustratie Dabija, deoarece ambele elemente au suferit noi prefaceri în secolele următoare. Pentru aceasta însă, de o mare importanță documentară este un tablou anonim în ulei, reprezentând Mănăstirea Putna și împrejurimile saile, executat la 1757 din inițiativa mitropolitului Iacov, în memoria primei sfințiri a bisericii pe vremea lui Ștefan cel Mare. Din păcate, acest tablou s-a pierdut între timp, dar lucrarea a fost frecvent reprodusă fie direct după original, fie sub forma unei schițe concentrate, înfățișând numai complexul monastic, fără împrejurimi și fără personaje. Se vede limpede în această reprezentare că reconstructorii din veacul al XVII-lea au respectat întocmai nu numai desfășurarea planimetrică a bisericii lui Ștefan cel Mare, ci și formele originare ale turlei si, mai cu seamă, ale acoperișului, înalt, cu pante repezi și distinct articulate pe fiecare din părțile constitutive ale monumentului, respectiv, conice deasupra absidelor laterale, în patru ape cu baza tronconică pe absida altarului, în patru ape foarte înalte pe gropniță, nartex și exonartex. Deasupra naosului se înalță turla, prevăzută cu o învelitoare circulară la bază și cu alta tronconică la partea superioară, din care pornește sprinten, la rândul său, lanternoul cu acoperișul conic.

Reproducerile după tabloul discutat oferă însă o viziune de ansamblu asupra întregului complex mănăstiresc de la Putna, așa cum arăta acesta în anul 1757, când Iacov Putneanul abia își începuse marea operă de restaurare a faimosului așezământ.

În mod curent, se afirmă că la cutremurul din 1739 „biserica mănăstirii din nou a fost stricată”, că s-au ruinat atunci „și câteva din turnurile aflătoare în cele patru unghiuri ale zidului și însuși zidul care împresoară mănăstirea”, în tabloul de la 1757, toate acestea se află în picioare, exact pe locurile în care au fost confirmate și de cercetările arheologice din ultimul pătrar de veac. Astfel, pe latura estică a incintei se văd, clar dispuse, turnul porții de intrare în mănăstire, cu acoperiș piramidal în patru ape, apoi, mai spre nord, un turnuleț cilindric și cu acoperișul conic, după care urmează, aproximativ pe locul actualei clopotnițe, turnul cu plan dreptunghiular și cu acoperiș piramidal din epoca lui Ștefan cel Mare, azi dispărut. Mai sus de acesta, pe latura nordică, se distinge o clădire cu etaj, probabil un corp de chilii, iar în colțul nord-vestic un turn de clopotniță, cel puțin tot atât de înalt ca și turnul tezaurului, cu plan rectangular și cu acoperiș piramidal, despre care se știe că data, de asemenea, din epoca lui Ștefan și care ulterior a dispărut. Pe latura vestică, între turnul tezaurului și clopotnița dispărută, se afla un corp de clădiri, în care funcționau stăreția și un arhondaric. In sfârșit, pe latura sudică, unde fusese casa domnească, se distinge acoperișul în două ape al unei clădiri despre care se crede că adăpostea trapeza și anexele ei: cuhnia, cămările, beciul etc.

Incinta descrie în pictura de la 1757 un patrulater cu laturile aproximativ egale, iar pe colțurile de sud-est și sud-vest este întărită de câte un bastion cu plan rectangular, cu acoperiș piramidal și cu metereze dispuse imediat sub nivelul streașinilor. Metereze aveau și zidurile perimetrale, întărite pe dinafară cu numeroase contraforturi distribuite la distanțe egale.

Întreaga incintă era înconjurată cu un șanț de apărare, alimentat de apa mai multor izvoare care se aflau în panta dinspre nordul mănăstirii, iar preaplinul acestora - după cum rezultă din tablou - își avea asigurată scurgerea, printr-un canal sinuos, în albia pârâului Putna. Aflăm de la Romstorfer că izvoarele dăinuiau încă pe vremea sa și că, parțial, șanțul de apărare mai putea fi recunoscut pe latura vestică a mănăstirii. Tot el ne atrage atenția că accesul în mănăstire pe sub turnul porții din latura estică era precedat de trecerea unui pod mobil, care - după împrejurări - putea fi ridicat sau lăsat peste șanțul cu apă din această zonă.

Pentru a cunoaște înnoirile datorate mitropolitului Iacov la Putna, trebuie să stabilim mai întâi ce deteriorări au survenit aici după refacerile din 1653 - 1662 și cauzele care le-au determinat. Majoritatea cercetătorilor, după cum am văzut, consideră că avariile remediate în vremea sa au fost provocate de cutremurul din 1739. Să nu uităm însă că la numai trei decenii după refacerea bisericii de către Gheorghe Ștefan și Eustratie Dabija, adică în 1691, mănăstirea fusese mai întâi devastată și incendiată de leșii lui Ioan Sobieski și de complicii lor cazaci. Vartolomei Măzăreanu, care se afla în mănăstire la data seismului, fiind apoi și martor ocular al reparațiilor discutate, nu enumera printre cauzele acestora, în mod expres, și cutremurul. El arată că, în 1755, când ilustrul mitropolit purcede la înnoirea generală a mănăstirii, aceasta, „din întâmplările vremilor și a nepăcilor, iară mai mult și din nepurtarea de grijă a iegumenilor, s-au învechit foarte, că biserica s-au descoperit, zidul au căzut mai tot, turnul de pe poartă s-au risipit (...), trepăderile (= trapezele) cele de piatră încă din vremile cazacilor erau arse și stricate, cât și copacii crescuseră deasupra și chiliile s-au învechit de tot, turnul cel de pus odoarele era descoperit, în scurt: toate câte sunt în mănăstire erau stricate”.

Într-o Istorisire a ctitoriei mitropolitului Iacov în Mănăstirea Putna, ca și în a sa Istorie pentru sfânta Mănăstire Putna, prima scrisă în 1759, iar a doua în 1761, Vartolomei Măzăreanu menționează lucrările întreprinse de „părintele nostru chir Iacov” până la data ultimei scrieri. Mai întâi, el „s-au apucat de zidul ogrăzii cel dimprejurul mănăstirii, (...) și tot din temelie nou l-au făcut și, săvîrșindu-l, l-au șindrilit și l-au tencuit și l-au văruit frumos”. Odată cu înnoirea zidului, a fost construit și actualul turn al porții, puțin mai la est de cel vechi, din epoca lui Ștefan, care, după cutremurul de la 1739 căzuse în ruină. Noul turn, de plan pătrat, cu latura la bază de 8 metri și înălțimea până la streașină de 10 metri, are un parter și un etaj, ambele boltite. Acoperișul său este piramidal, în patru ape, iar parterul constituie însuși gangul de comunicare între incintă și exterior, prevăzut cu porți masive de stejar, legate în fier, echipate cu drugi de blocare și cu orificii de tir. Refacerea zidurilor și a turnului porții s-au încheiat până în anul 1757, așa cum rezultă din tabloul executat atunci, dar și din inscripția de pe stema lui Constantin Racoviță, încastrată în peretele vestic al acestui turn. Cu același prilej, a fost încastrată în peretele estic al noului turn stema cu pisanie, atribuită lui Ștefan cel Mare, înnoită, probabil, și ea după vechea stemă din 1481, care trebuie să se fi deteriorat odată cu vechiul turn al intrării, poate chiar la data cutremurului amintit.

In prima Istorisire... citată de noi se spune că „clopotnița fiind crăpată și plecată foarte și întru mare primejdie de cădere, au săpat groapă mare până în temelie întru care, puind mulțime de piatră, i-au zidit picior foarte țapăn și o au îndreptat”. Clopotnița despre care se vorbește în acest document nu putea fi decât turnul din colțul nord-vestic al incintei, singurul - din toate turnurile vizibile în tabloul de la 1757 - adecvat unei asemenea destinații, prin deschiderile sale mari și arcuite semicircular la nivelul penultimului etaj. Romstorfer sesiza amănuntul interesant că, în tabloul menționat, pe turnul acesta apare un orologiu, invizibil însă în reproducerea din cartea sa, dar destul de clar conturat - sub cele trei ferestre din peretele sudic al edificiului - în reproducerea mai sus discutată din cartea lui G. Bals.

Mai aflăm de la Măzăreanu că în anii 1758 și 1759, mitropolitul „au făcut (...) trapezariile cele de piatră, cu cuhne și pităria tot de piatră; iară deasupra au făcut biserică, întru numele prea lăudaților apostoli Petru și Pavel, foarte iscusită și cu catapeteasma iarăși iscusită, nu de puțin preț fiindcă lucrul acelei catapetezme au mers mai mult (aur) iară lângă acea biserică au făcut și chilii, în care mai pe urmă au petrecut însuși sfinția sa...”, în anul următor, 1760, el „azi acoperit biserica cea mare cu acoperemânt foarte iscusit” și turnul „unde se pun lucrurile mănăstirii, supt care au făcut scări și deasupra scărilor acoperemânt”. Rezultă din desenul publicat de G. Balș, pe care îl consideram o reprezentare veridică a Putnei după înnoirile din veacul al XVIII-lea, că, refăcând acoperișul, mitropolitul Iacov i-a menținut - cu mici excepții - formele moștenite de la Gheorghe Ștefan și Eustratie Dabija, care, la rândul lor, le menținuseră pe cele din vremea lui Ștefan cel Mare.

În sfârșit, încheie arhimandritul Vartolomei, „întru acesta și an 1761, vădind sfinția sa că în mănăstire nu este apă (...), au făcut înlăuntrul mănăstirii o cișme cu apă foarte curată și bună și dindestul (...) și au acoperit-o cu cerdac frumos”.

La această dată și cu această fântână, existentă - în funcție - și astăzi, la sud-est de biserică, în apropierea turnului porții, se încheie relatările lui Măzăreanu despre lucrările mitropolitului Iacov, dar nu și lucrările înseși. Paretisindu-se în 1760 din jilțul mitropolitan și stabilindu-se definitiv la Putna, zelosul renovator își continuă opera de restaurare a mănăstirii până la sfârșitul vieții (1778). Fortifică zidul dinspre nord al bisericii, a cărui temelie cedase la cutremurul din 1739, adăugîndu-i încă cinci contraforturi, pe lângă cele două originare, după cum urmează: unul la absida altarului, trei la absida laterală și unul în dreptul peretelui dintre camera mormintelor și pronaos; consolidează turla, care se fisurase în urma aceluiași cutremur, și o împodobește - în spiritul epocii sale - cu opt coloane baroce, dispuse în horă de-a lungul muchiilor tamburului octogonal. Răsucite și decorate cu diferite stilizări sculpturale, finalizate în capiteluri corintice, acestea sunt executate dintr-un calcar poros și aproape alb, adus de la Nistru, material din care a refăcut și partea superioară a lanternoului, modificată ulterior de Romstorfer; pavează din nou cu lespezi de piatră biserica, în 1772, iar in 1773 o înzestrează cu un nou iconostas, de asemenea, în stil baroc, existent și azi.

Potrivit unor aserțiuni, Iacov Putneanul ar fi avut și inițiativa repictării interioare a bisericii. Nicolae Iorga accentua că cel de al treilea ctitor al Putnei nu a înnoit arhitectura acesteia, ci numai „ridică tot ceea ce căzuse, înlocui tot ceea ce lipsea și făcu toată zugrăveala cea nouă, din care se văd câteva urme în pridvor, nu prea strălucite, ce e dreptul”. Dar cele douăsprezece figuri de sfinți, întregi, ca și scena Maicii Domnului cu pruncul, amplasată la mijloc și anturată de încă douăsprezece busturi mai mici, de prooroci, toate ocupând o bună parte din peretele estic al pridvorului, nu constituie singurul eșantion de pictură murală care s-a păstrat aici, fie de la Iacov Putneanul, fie dintr-o perioadă mai recentă. Alte urme transpar prin stratul de văruiala din partea interioară a baldachinului sub care se află mormântul lui Bogdan al III-lea, iar o scenă a hramului, respectiv, Adormirea Maicii Domnului, este bine vizibilă în timpanul de deasupra portalului sudic al pridvorului.

Se mai atribuie mitropolitului Iacov reconstruirea casei domnești de la Putna, pe care Romstorfer o identifica în mereu-amintitul tablou din 1757 cu acea clădire situată la nord-estul bisericii, considerată de el drept cea mai importantă construcție din câte se văd în această pictură. Săpăturile arheologice din ultimul pătrar de veac au stabilit însă, cum bine se știe acum, că reședința domnească de la Putna se afla pe latura sudică a mănăstirii și este greu de precizat ce mai rămăsese din ea în vremea lui Iacov Putneanul. După cum rezultă din desenul publicat de G. Balș, aici se găsea pe atunci o clădire destul de modestă, acoperită cu șindrilă, ca și toate celelalte construcții, dealtfel, din incinta mănăstirii, inclusiv biserica și zidurile perimetrale.

Cu această înfățișare generală, marcată în detalii de unele elemente baroce ale veacului al XVIII-lea, Mănăstirea Putna își păstrează identitatea arhitectonică până la mijlocul secolului al XlX-lea. Între anii 1852 și 1854 se procedează la demolarea laturii nordice a zidului de incintă și la mutarea ei cu 25 de metri mai la nord; sunt prelungite apoi, pe distanța corespunzătoare, spre aceeași direcție, laturile de est și de vest, lărgindu-se astfel considerabil incinta; se demolează turnul rectangular de pe latura estică și clopotnița din colțul nord-vestic, ambele dăinuind pe locurile respective din vremea lui Ștefan cel Mare, precum și turnurile din colțurile de sud-est și sud-vest, care erau vizibile în tabloul de pe vremea lui Iacov Putneanul.

Între anii 1854 și 1856 se demolează „clădirea solidă cu etaj a ctitoriei” (?), de pe latura sudică; locuințele de lemn ale egumenului și vicarului, din latura vestică; paraclisul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, din același material și de pe aceeași latură, precum și chiliile de lemn ale călugărilor, din latura nordică.

În locul tuturor dependințelor demolate, se construiesc, în aceleași intervale de timp, următoarele edificii din piatră și cărămidă: o clopotniță provizorie, pe latura de est, pentru păstrarea clopotelor demontate din vechea clopotniță; o clădire fără etaj, lungă de 46,50 metri, pe latura de sud, pentru bucătărie, trapeză, cămări, chilii etc.; un corp de chilii fără etaj, în lungime de 42,50 metri, pe latura de nord și, în sfârșit, clădirea cu etaj, pe latura vestică, pentru egumenie, cancelarie, bibliotecă, arhondărie, căreia i se atașează, la aripa nordică, un paraclis nou, de zid, cu același hram, pe locul vechiului paraclis de lemn. Acesta din urmă avea inițial numai altar și naos. Mărit spre vest în vremea noastră, acum dispune de un altar cu absidă semicirculară, de un naos cu abside laterale drepte, decroșate în masa pereților, de un pronaos cu turlă pe centrul boltit și de un pridvor închis, cu intrare pe latura nordică. Lumina pătrunde în paraclis numai prin două ferestre practicate în absida principală și în cea nordică. Toți pereții interiori sunt împodobiți cu o pictură modernă, de inspirație bizantină, conținând numeroase și interesante elemente localizatoare, executată cu talent de frații Mihai și Gavril Moroșan, între anii 1979 - 1983. Din păcate, vechiul iconostas de la mitropolitul Iacov nu se mai găsește la Putna și nici acela făcut la mijlocul veacului trecut pe cheltuiala arhimandritului Artemon Bortnic și a ieroschimonahului Venedict Smighelschi. Se află însă în curs de realizare un iconostas nou, sculptat în lemn de stejar, cu motive decorative tradiționale, fitomorfe și zoomorfe, a cărui execuție a fost încredințată fraților Ioan și Vasile Rezmeriță, meșteri iscusiți din Grumăzeștii Neamțului.

O acuarelă datorată lui F. X. Knapp, care poate fi datată în jurul anului 1856, cunoscută și dintr-o schiță foarte sumară publicată de Homstorfer, reprezintă biserica întocmai cum arăta în urma refacerilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Atrage atenția mai cu seamă acoperișul ei, în care s-au perpetuat, surprinzător de fidel până la această dată, formele, proporțiile și articulațiile variate ale acoperișului originar, specific epocii lui Ștefan cel Mare, în pofida tuturor vicisitudinilor prin care a trecut necropola gloriosului voievod. Acuarela abordează parțial așezământul.



Sus