RO
EN

Argintărie

Noțiune sinonimă cu orfevrăria, argintăria desemnează străvechiul meșteșug al prelucrării metalelor prețioase prin ciocănire (= au repousse), decupare, traforare (= ajur), turnare, cizelare, incizare, filigranare etc. Ea denumește în același timp și totalitatea obiectelor rezultate din asemenea prelucrări.

Primele mărturii ale domeniului datează din neoliticul timpuriu, adică de acum șase-șapte mii de ani, înmulțindu-se considerabil în epoca bronzului și în etapele ulterioare ale istoriei universale. Inițial, arta prelucrării aurului și argintului se limitează exclusiv la confecționarea unor mici idoli antropomorfici, în ale căror forme extrem de sintetice trăsăturile omenești devin uneori greu recognoscibile, fiind mult geometrizate. Epoca bronzului însă ne pune dintr-o dată în fața unei mari varietăți de orfevrării, cuprinzând, așa cum s-a mai spus, „... aproape tot ceea ce omul este în stare să creeze și azi în domeniul aurului: podoabe, obiecte de paradă, însemne de putere” se înțelege, pe lângă obiectele foarte numeroase și diverse cu destinație cultică - sau de uz diurn. Toate aceste categorii de obiecte sunt executate fie din aur sau argint în stare pură, fie din aliaje produse prin contopirea celor două metale prețioase în proporții variabile. Obiectele executate în argint sunt adeseori poleite cu aur.

Pe măsura diversificării lor morfologice și funcționale se amplifică și repertoriul decorativ al argintăriilor. Alături de străvechea spirală cu toate variantele ei, simbolizând soarele, apar noi elemente astrale și mitice, stilizări geometrice și florale, motive zoomorfe și antropomorfe, reprezentând figuri izolate sau scene din viață dintre cele mai variate. Pentru a le spori aspectul fastuos, ele sunt frecvent încrustate cu pietre prețioase și emailuri policrome, potențând astfel, prin propriile culori și străluciri, efectele decorative ale acestora.

Evul mediu preia și duce mai departe somptuoasa artă a metalelor prețioase din antichitate, adaptând-o propriei suprastructuri, îndeosebi cultului creștin. Proliferează acum acele tipuri de obiecte cu forme și funcționalități specifice - cruci, cădelnițe, cățui, ripide, anafornițe, cristelnițe, panaghiare, candele, ferecaturi de cărți, de cruci, de icoane și de racle, chivoturi, potire, discose etc. - al căror repertoriu decorativ și iconografic incumbă de asemenea elemente noi cu semnificații adecvate aceluiași cult, fără să înlăture însă integral vechile motive geometrice, fitomorfe și zoomorfe de largă circulație, ci dimpotrivă reținându-le, uneori aidoma, alteori derivate în noi stilizări, dar numai cu funcții pur decorative, lipsite de înțelesurile lor primare. Cu această menire, ele alcătuiesc de regulă cadrul în care apar noile reprezentări, înfățișând figuri și scene biblice, mai cu seamă din viața lui Iisus și a Fecioarei Maria, din viețile Evangheliștilor și ale Apostolilor, precum și ale celorlalte personaje aparținând istoriei sacre. Ca și argintăriile antice, orfevrăriile creștine sunt încrustate foarte frecvent cu pietre scumpe, semiprețioase și emailuri, iar pe lângă vechile tehnici de prelucrare și decorare, cunoaște o considerabilă răspândire acum, mai ales în lumea bizantină, tehnica filigranului, cu îndelungatele sale tradiții orientale. Se cuvine să mai relevăm că toate marile stiluri care s-au succedat în istoria generală a artelor au marcat cu trăsăturile lor caracteristice și domeniul orfevrăriei. De aceea, se poate vorbi de o argintărie clasică, elenistică, romanică, bizantină, gotică, renascentistă, barocă etc.

Bogatele zăcăminte aurifere de pe teritoriul patriei noastre, în. special cele din Transilvania, au favorizat apariția și dezvoltarea artei metalelor prețioase în spațiul intra și extracarpatic încă din epoca neolitică, așadar chiar din faza inaugurală a meșteșugului. Un idol antropomorfic, spre exemplu, descoperit în 1912 la Moigrad, jud. Sălaj, „...face parte din rândul celor mai vechi obiecte de aur lucrate vreodată de om”, iar „... ca dimensiuni, nu are termeni de comparație în tot ce s-a descoperit și se cunoaște până astăzi ca aparținător civilizațiilor neolitice din lume”.

Formele, ornamentele și destinațiile obiectelor de aur și argint executate pe teritoriul țării noastre se înscriu, cu unele trăsături proprii, în ansamblul comun al marilor culturi eurasiatice din epocile bronzului și fierului, fiind dominate inițial de același străvechi motiv spiralic, alături de care își fac loc treptat alte motive simbolice, fie geometrice, fie vegetale, zoomorfe și antropomorfe. La o înflorire fără precedent ajunge orfevrăria în Dacia preromană. A intrat în legendă somptuozitatea vaselor folosite la festinul organizat cu tâlc de regele Dromichete în cinstea puternicului său adversar Lysimach, iar despre cantitatea obiectelor de metale prețioase pe care le-au capturat romanii din cetățile dacice, după înfrângerea lui Decebal, se spune că a fost atât de mare, încât „...a produs scăderea cu 10% a prețului aurului și argintului în Imperiul roman”.

De la sfârșitul secolului al IV-lea datează faimosul tezaur găsit în 1837 la Pietroasa, județul Buzău, supranumit Cloșca cu puii de aur, „care, până la descoperirea mormântului lui Tutankhamon, în 1923, a reprezentat cel mai mare tezaur istoric cunoscut în lumea veche”. Cu un secol mai târziu își fac apariția primele mărturii de orfevrărie creștină cunoscute până acum pe teritoriul țării noastre. Este vorba de un frumos pectoral circular din secolul al V-lea, găsit într-un tezaur la Someșeni, județul Cluj, lucrat în aur nativ și decorat cu o cruce evazată de tip pattee în câmpul central, încadrată la rândul ei de ornamente circulare și semicirculare ajurate. Mărturiile se înmulțesc odată cu descoperirea tezaurelor creștine de la Histria, Apahida, Garvăn-Dinogeția și altele în care s-au găsit obiecte de aur și argint cu destinație cultică, reprezentând în primul rând cruci, simple sau relicviare, dar și podoabe obișnuite decorate cu astfel de simboluri.

Se consideră că „Cea de a doua jumătate a secolului al XIV-lea și următoarele două veacuri reprezintă etapa de maximă dezvoltare a artei metalelor prețioase în cele trei țări române” și că „legăturile de adevărată simbioză artistică dintre Țara Românească, Moldova și Transilvania au dus la o sinteză nouă cu însușiri proprii, constituind o latură cu totul originală în evoluția acestui gen”. Sinteza la care se referă exegeții s-a produs mai ales în Moldova și Țara Românească, acestea aflându-se la confluența înrâuririlor bizantine, primite prin filieră balcanică și a celor gotice venite prin intermediul Transilvaniei, în primul rând.

Cele mai puternice ateliere de orfevrărie se aflau la Brașov, Sibiu, Cluj-Napoca, Bistrița, Mediaș, Sighișoara, care s-au și constituit în bresle încă din secolul al XV-lea. Aici își comandau frecvent voievozii munteni și moldoveni obiectele de aur și argint cu destinație laică sau religioasă. Asemenea comenzi se făceau și atelierelor bizantine, dar nici unele, nici altele nu exclud existența unor ateliere autohtone în Moldova și Țara Românească. Săpăturile arheologice atestă cu certitudine existența unui astfel de atelier, în secolul al XV-lea, la Suceava, bunăoară, din care s-ar putea să provină vechile ferecaturi de pe mult-discutatul sicriu al Sfântului Ioan cel Nou, despre care se știe acum că datează din prima jumătate a veacului al XV-lea, demonstrându-se chiar că acestea ar fi cele mai vechi opere de argintărie medievală din Moldova. Sunt temeiuri care îngăduie să se presupună că existau încă de pe atunci asemenea preocupări, dacă nu pe lângă toate mănăstirile noastre, măcar pe lingă unele dintre ele. Este adevărat că cele mai vechi argintării medievale din Țara Românească - respectiv cădelnița de la Tismana și paftaua de la Curtea de Argeș, ambele din secolul al XIV-lea - au fost lucrate în Transilvania; că ferecătura unui Evangheliar moldovenesc caligrafiat de Gavril Uric în 1436 ar fi tot de proveniență transilvăneană și că Ștefan cel Mare însuși ar fi comandat în 1470 somptuoasa cădelniță de la Putna vreunui atelier brașovean sau bistrițean. Nu e mai puțin adevărat însă că remarcabila ferecătura din 1487 a Tetraevanghelului de la Humor a fost executată sigur „în Mănăstirea de la Humor”, iar cele două ripide din 1497, ale Mănăstirii Putna, considerate capodopere ale orfevrăriei românești din toate timpurile, au fost lucrate sigur în Mănăstirea Putna, ele constituind mărturiile cele mai grăitoare ale măiestriei la care au ajuns atelierele autohtone de argintărie în epoca ștefaniană, dar nici pe departe singurele. Alte obiecte mai puțin somptuoase, dar executate tot în Moldova, precum și numele unor argintari ca Antonie din Bistrița și Standul aurarul, care au lucrat la Curtea marelui voievod, pledează în același sens.

Noi nume de orfevrieri sunt atestate în secolul al XVI-lea, iar începând cu secolul al XVII-lea numele lor devin tot mai cunoscute în Moldova ca urmare a constituirii primelor bresle de argintari, la Suceava și la Iași, în ale căror statute se prevedea, printre altele, obligația membrilor componenți de a-și semna lucrările, fie cu numele întreg, fie cu monograme, fie cu anumite semne emblematice. Astfel, prin 1610, la Mănăstirea Dragomirna lucra un argintar care semna cu formula tradițională: „Robul lui Dumnezeu Gligorie Moesiu zlătar a făcut”. O activitate îndelungată a desfășurat la Putna, în secolul al XVIII-lea, argintarul Rafail care își semna lucrările, după cum vom vedea, și cu numele întreg dar și monogramat într-un mic medalion cu contur de inimioară.

Circulația argintăriilor de toate categoriile din Transilvania în Țara Românească și Moldova ca și interferențele stilistice ale acestora vădesc și pe această cale permanența legăturilor dintre cele trei țări românești, iar corespondențele izbitoare dintre repertoriul lor decorativ și acela al sculpturii în piatră și lemn, al miniaturilor și broderiilor subliniază unitatea structural-stilistică a culturii și artei românești. Cele mai numeroase și mai importante opere de orfevrărie românească se păstrează la Muzeul de artă al României, la muzeele „de istorie din București, Cluj, Sibiu, Alba Iulia, Mediaș, Sighișoara, în patrimoniile unor biserici din întreaga țară, dar mai cu seamă în colecțiile Mănăstirilor Tismana, Hurezu, Bistrița-Vîlcea, Putna, Sucevița, Neamț, Trei Ierarhi, Dragomirna, Voroneț, Probota, Slatina, Secu etc.

Însumând, potrivit unei evidențe aproximative, cam patru mii de obiecte, patrimoniul românesc de argintărie ilustrează toate tehnicile de prelucrare manuală a metalelor prețioase, aproape toate categoriile de obiecte laice și religioase care se pot confecționa din ele, precum și un bogat repertoriu de motive decorative cu adânci rădăcini în timp și spațiu. Ca necropolă a celui mai strălucit voievod român, Mănăstirea Putna trebuie să fi dispus de un impresionant tezaur de argintărie. Documentele atestă numeroase și generoase danii făcute acestui lăcaș fie de către ctitor și urmașii săi voievozi, fie de către unii dregători sau simpli credincioși. Vicisitudinile istoriei au dus însă la pulverizarea celor mai multe dintre ele. Oricum, din epoca lui Ștefan cel Mare nu au mai rămas în patrimoniul Putnei decât cădelnița de la 1470, ferecătura din 1487 a Evangheliarului de la Humor, o ferecătura din 1488 a craniului Sfîntului Ghenadie, ripidele din 1497 și o serie de obiecte mărunte - agrafe, nasturi, cercei, aplice - extrase din mormintele voievodale cu prilejul deschiderii lor în 1856. Celelalte obiecte - ferecaturi de cărți, de cruci și de icoane, cădelnițe, cățui, candele, sfeșnice, cristelnițe, potire, colivare etc. - datează din epoci ulterioare (sec. XVI-XIX).

Întrucât la capitolele consacrate manuscriselor, icoanelor și crucilor am prezentat, ori de câte ori a fost cazul, și ferecaturile acestor categorii de obiecte, considerându-le integrate lor, ca părți componente ale unui tot unitar, la acest capitol, intitulat în mod expres Argintărie, ne-am propus să prezentăm celelalte orfevrării de la Putna, cu existențe și destinații funcționale de sine stătătoare.

Sus